Gala Premiilor Participarii Publice

In fiecare an dau o mana de ajutor cu jurizatul la mai multe festivaluri/gale/premii (in principal din industriile de unde imi mananc painea si imi cumpar cartile).

Dar cea mai asteptata competitie e de departe Gala 3P – Premiile Participarii Publice organizate de Centrul De Resurse pentru Participare Publica.
Pur si simplu simt ca se poate cand citesc toate povestile oamenilor astora care au luptat la deal cu sistemul si au facut chestii reale (nu doar proiecte de imagine, ci schimbari de legislatie, de proceduri administrative sau de mentalitati).

Exista o legenda hasidica care spune ca lumea, bunastarea ei si mai ales integritatea ei morala, se bazeaza pe un numar mic pe oameni – pe treizeci si sase de intelepti anonimi, oameni normali, cu preocupari normale, poate chiar umili ca averi materiale, insa care fac ca firul acestei lumi sa se deapene firesc. Oameni care nu se cunosc intre ei, ale caror fapte bune nu le cunosc decat cei din jur, ale caror vieti sunt lipsite de emfaza sau falsa stralucire.

Ei sunt mai importanti decat regii si magnatii, decat artistii si filosofii, decat mai marii bisericilor sau mai marii afacerilor.

Cam aceasta e si miza Galei 3P – sa-i gaseasca pe acei oameni care isi fac treaba bine, pe acele organizatii care creaza realmente o viata mai buna pentru cei din jur, pe acei jurnalisti care vorbesc despre “plicticosul” bine si nu despre “fascinante” mondenitati si sau scandaluri de presa. Si sa nu le schimbe viata. Sa nu-i faca vedete sau simboluri. Doar inspiratie pentru ceilalti. Sa ii lase apoi sa isi continue lucrarile in acelasi ritm si cu aceasi dorinta de a face bine.

Si mai sunt doua chestii pentru care imi place sa jurizez la gala 3P. In primul rand, citind toate proiectele inscrise (in care multe din activitati sunt doar schitate, nu supraevaluate ca in alte situatii) ma umplu de optimism – mai putine forme, mai mult fond. Chiar vine primavara si la mine. Iar in al doilea rand, niciodata nu ma tem ca vor exista situatii intalnite in gale din domeniul comercial, in care cei care nu au castigat sunt cumva vexati, considerand ca ar fi meritat mai mult. Pentru ca toti inscrisii la Gala 3P sunt facuti din materialul inteleptilor – stiu ca important e sa faci ceva, nu sa primesti o medalie pentru aceasta.

un martian prea extim

The Martian – Andy Weir

18007564Are Tournier o cartulie de ganduri numita Jurnal extim. Adica inversul unui jurnal intim – de ganduri – un fel de jurnal de intamplari, de lucruri exterioare care iti trec prin fata ochilor. Si tot Tournier are o repovestire a lui Robinson Crusoe, axata in primul rand pe gandurile, nu faptele naufagiatului, si apoi pe relatia lui cu Vineri. Cu alte cuvinte, de data asta un jurnal intim al lui Robinson.

Dar sa revenim la martianul nostru, sau mai degraba a lui Weir. Si istoria cartii si istoria din carte sunt doua exemple de exceptionalism american. In sensul bun. Istoria cartii intai: Weir a vrut sa scoata o carte cat mai realista despre planeta Marte. A scris-o, a fost refuzat, a pus-o pe Amazon in regim de self-publishing, s-a bucurat de succes, au fost cumparate drepturile de o editura, apoi drepturile pentru film de Twentieth Century Fox.  SI chiar cred ca va iesi un film bun (eu imi inchipui un mix intre Gravity  – long shots – si Apollo 13).

Povestea din carte in doua cuvinte: in a treia expeditie pe Marte un astronaut ramane abandonat pe planeta (accident + furtuna de nisip, nimic macabru – gen mioritza :)) . Are la dispozitie baza expeditiei plus uneltele si consumabilele aferente. Care nu ajung insa pentru cele 900 de zile pana la misiunea urmatoare. Si omul nostru face tot ce ii este cu putinta ca sa ajunga la liman. In cea mai mare parte a timpului singur, fara comunicare cu Pamantul. Totul scris foarte stiintific, foarte detaliat, atat de detaliat incat ti se pare ca urmaresti un documentar nu o fictiune. Din punctul asta de vedere este o carte excelenta. Un juvenile care poate sta alaturi de Robinson Crusoe sau de Insula Misterioasa a lui Jules Verne.

Sa spunem ca retinerile mele sunt la nivelul al doilea al lecturii: contextual, psihologic, de trairi interioare. Omul nostru nu se gandeste deloc la el insusi, nu se plange, nu il apuca crize de furie, nu se gandeste la femei, nu se masturbeaza, nu are fantezii, nu are zile de disperare, nu are dorinte ciudate etc. Totul este din punctul A in punctul B, fara ocolisuri, fara abateri, fara intoarceri. Nu stim nimic despre cum era omul inainte de misiune, ce voia el sa faca cu el. Nu gasim o meditatie despre chestiunile curente ale timpului, privite din perspectiva lui Marte. Daca va aduceti aminte de scena aia din cronicile lui Bradbury, scrise in anii ’50, cand oamenii de culoare se incoloneaza sa plece pe Marte veti intelege ce vreau sa spun.

E asadar un soi de documentar fictional. Un what if in stilul Discovery. Si din punctul asta de vedere e excelenta. Mi-as fi dorit insa sa aiba mai mult univers interior. Si nu in genul cartilor lui Saul Bellow, nu asa – nu imi inchipui ca un astronaut are acelasi gen de vaicareli si auto-compatimiri ca un intelectual frustrat, speriat, timorat. Dar are totusi ganduri dincolo de “ce mancam azi”.

Repet insa, e o carte excelenta pentru toti cei care vor sa invete multe despre modul in care opereaza misiunile spatiale, despre tehnologia din spate, despre fizica, biologie, chimie.

 

numere, litere si povesti

Mi-au placut intotdeauna numerele mari. Sau, mai bine spus, m-au fascinat. Pentru ca in egala masura le gasesc minunate si infricosatoare. (Si, de aici, in fascinatia pentru numerele mari a venit si afinitatea fata de Borges si pentru Leibnitz. Ca nota, cu totii ne definim “filiatia” spirituala prin colosi, dar mi se pare ca genul asta de chestii tin mai degraba de structuri de profunzime, decat de lecturi sau de capacitate intelectuala. Si la taverna din satul X sunt tarani nominalisti si tarani realisti care repeta in alta forma disputele scolastice, doar ca subiectul aparent e politica, fotbalul sau primarul.)

Cand eram mic, foarte mic, aveam teoria ca daca universul e infinit (cum credeam atunci) atunci practic orice iti inchipui exista in realitate undeva. Si asta ma facea sa vreau sa imi inchipui lucruri. Oricum, nici acum nu fac diferenta foarte mare intre a inventa si a descoperi (si d-aia mi se pare ca platonicienii de orice culoare ar fi ei au dreptate, lucrurile exista de la inceputul timpului, nimic nu e nou sub soare).

D-aia imi place de exemplu Gaiman, cu Sandman-ul lui, cu Cartea aia a Eternitatii, cu poteca birfurcata luata de la Borges. D-aia mi s-a parut fabuloasa imaginea aia din primul numar din noul Sandman (Sandman: Overture) in toti Sandmenii se aduna intr-un loc, cel uman si cel floare, cel abstract (cross intre Miro si Dali?), motanul cel mare si toti ceilalti. Trebuie sa pun neaparat o imagine ca sa explic despre ce e vorba, chiar daca e discutabil dpdv copyright.

sandman_overture

Si tot cand eram mic obisnuiam sa numar cand nu voiam sa dorm. Stiu momentul cand am ajuns pentru prima data la o mie. Il stiu, desi au trecut mai mult de 30 de ani, mai bine decat stiu lucruri care s-au intamplat in ultimii ani si care, cel putin obiectiv, vorbind sunt mai importante.

Si d-aia imi place interpretarea aia a lui Everett a mecanicii cuantice – cu lumile multiple. E o forma de consolare acolo – undeva continuam sa fim alaturi de oameni dragi, chiar daca aici au plecat. Si nu ma amagesc ca ar exista cea mai buna dintre lumi, ci doar cai alternative de a parcurge o bucata de timp mai mare sau mai mica. Desi poate uneori ma gandesc ca poate va fi si un Omega point in care vom fii cu totii iar. Dar agnosticul din mine il alunga pe gnosticul din mine, zicandu-i ca e irelevant, oricum tu nu iti mai stii gandurile de acum 15 ani, nu mai esti cel de acum 20 de ani si poate nici cel de acum 5 ani, cum ai putea sa fii atat de extins in timp si totusi sa fii tu. E complicat cu numerele astea mari si povestea cu eternitatea si nemurirea e o mare pacaleala culturala vestica :)

De fapt nici nu mai stiu ce voiam sa scriu. Voiam sa scriu despre o carte cu sute de mii de miliarde de poeme si totul doar in 10 pagini, si despre o povestire care mi-a placut mult acum cateva zile –  One Breath, One Stroke a lui Catherynne M. Valente – o repovestire a mitului lumilor din oglinda.

Dar pana la urma uite ca am scris despre altceva. Cel putin in lumea asta. Am citit candva undeva ca literele sunt de la Dumnezeu si numerele de la Diavol. Cred ca e ceva adevar (metaforic) in chestia asta. Cred ca percepem lumea prin numere si apoi ne aparam de ea, indulcim adevarul, prin cuvinte.

o poveste prozaica cu birocratie si arta

Povestile de genul asta le stim cu totii: tipicul conflict intre birocratia care face lucrurile “asa cum trebuie facute”  (fara sa mai conteze ca la origine “trebuie” insemna vointa oamenilor) si arta – in aparenta fragila, in realitate avand aceasi robustete si tenacitate ca buruienile salbatice (pentru ca arta adevarata e o buruiana salbatica, nu o floare de sera/supermaket).  Nu exista final niciodata, exista doar batalii castigate de o parte si de alta. Si intre timp, viata trece si pentru artisti si pentru birocrati.

Asadar, chiar ieri, la Social Media Summit spuneam cuiva ca de fapt mie mi-ar placea sa locuiesc intr-un oras mai mic, de pilda la Sibiu. Intr-un loc unde oamenii sunt mai asezati, mai domoli, in care poti sa iti cunosti vecinii mai bine si sa te bucuri mai bine de lucrurile alea marunte care compun viata. Si mai ales in care poti sa iti cresti copiii mai frumos.

Si pentru ca lucrurile se leaga in moduri nebanuite, astazi un prieten mi-a povestit despre o chestie din Sibiu. Omul s-a mutat inapoi la Sibiu, dupa multi ani de stat in Bucuresti, tocmai pentru a trai o viata mai normala si pentru a-si creste copilul mai frumos.

Povestea e simpla, asa cum spuneam mai sus: in centrul istoric al Sibiului, la o aruncatura de bat de Piata Mare, se afla un Liceu de Arta. Cu  olimpici, cu seriozitatea de mica Viena, cu elevi mici si mari care invata muzica si artele plastice. Cladirea in care se afla respectivul liceu a fost revendicata si obtinuta in instanta de Biserica Evanghelica, anul trecut.

Partea buna e ca Biserica Evanghelica nu vrea sa scoata liceul din spatiu (legea prevede mentinerea destinatiei unui spatiu revendicat pe o perioada de 10 ani). Partea si mai buna e ca nici macar nu vrea chirie pentru urmatorii 3-4 ani, pana in 2018. Partea inca si mai buna e ca parintii celor 400 de copii ar fi oricum dispusi sa scoata niste bani din buzunar si sa plateasca chiria pentru acel spatiu, daca proprietarul ar dori act lucru.

Si aici povestea ar trebui sa se incheie, in esenta: exista un acord de vointa al partilor implicate si toata lumea e fericita.

Sau ar trebui sa fie.

Partea nasoala e ca in mod legal chiriasul nu este liceul in sine sau consiliul parintilor. E Consiliul Local. Iar Serviciul Scoli din Consiliul Local spune in esenta asa: putin ne intereseaza ca voi sunteti de acord sa o lasati asa, noi decidem sa nu mai incheiem contract de inchiriere cu proprietarul (Biserica Evanghelica) chiar daca aceasta ar fi pe o valoare pur nominala (1 leu/luna, sa spunem). Decidem in schimb sa mutam liceul din centru intr-o zona periferica. In spatiul unde exista alt liceu (care a fost comasat/mutat la un al treilea). Spatiu e intr-o zona industriala si detinut de Biserica Ortodoxa (chiar cred ca acest lucru e irelevant pentru situatie). Spatiul nou implica o chirie de 17000 lei/luna (in paranteza fie spus, nu e o suma deloc mare dar oricum in 4 ani inseamna circa 185K euro care ar putea fi economisiti).

Sincer vorbind, nu este o gaura in cer. In fiecare zi  vedem abuzuri mult mai grave. E doar un act caracteristic pentru birocratia romaneasca: nu doar ca nu ne batem capul sa gasim o solutie, dar chiar si atunci  cand partile implicate ti-o pun pe tava ne intoarcem cu spatele si fluieram un pic (mai afon asa, ca noi am fost la real/uman, nu la liceu de arta).

Si acum situatia e cam asa: Avem 800 de parinti, din care vreo 200 de parinti de elevi micuti, de 7-11 ani, pe care ii vezi pe strazi cu viorile alea mai mari decat ei si te bucuri ca exista. Si 400 de copii. 1200 de suflete care acum se intreaba ce schimbari le va aduce viata – sau mai exact ce schimbari le va aduce in viata o decizie birocratica a unui om din administratia locala. In teorie un om din slujba lor.

Sigur, nu vor muri. Se vor descurca cumva, cum se descurca oamenii in situatii mult mai grele. Intrebarea este de ce trebuie sa  descurce oamenii ceea ce incurca administratia publica. De ce trebuie sa platim ca cineva din administratia publica sa ne incurce vietile? Asta e toata intrebarea de fapt: de ce o parte din valoarea pe care o producem, din timpul pe care ni-l pierdem zi de zi la munca se duce pentru a plati salarii unora care ne pun bete in roate?

Cert este ca administratia unei capitale culturale europene nu intelege cum e cu arta asta. Cum trebuie sa stimulam creativitatea daca dorim ca textura oraselor noastre, calitatea locuirii, sa fie similara Vienei, nu Stalingradului (imediat dupa razboi).

 

 

we were young

Fix acum 12 ani, pe 28 ianuarie 2002, cu Emil si Ionut, am inceput sa vorbim si apoi sa lucram la ceea ce urma sa fie Treeworks. Lucram seara sau in weekend, de la mine de acasa, ca sa strangem niste banuti ca apoi sa ne dedicam full time. Ne intelegeam atat de bine, de fapt tot timpul ne-am inteles atat de bine, incat 99% dintre decizii se luau atat de usor, fara discutii interminabile, aproape telepatic.

Am pus fiecare cate 85 de dolari pe un card (RIB) pentru a plati hostingul si pentru alte cheltuieli ce urmau sa apara. Mai il am si acum in portofel. Desi nu l-am mai folosit de 10 ani il reinnoiesc de fiecare data la 3 ani (tocmai m-au sunat zilele astea sa-l reinnoiesc a treia oara). E un talisman. Sau poate ceva din viata anterioara sau din viata altui Catalin (mai bun) pe care il mostenesc cu numele.

Am plecat de la joburile nostre undeva prin martie, dupa ce am reusit sa strangem 1700 usd din ce am lucrat. De fapt stiu exact ziua, am inceput cu o zi inainte de ziua lui Emil, 31 martie, ne-a facut cinste la Papa-bun cu masa de pranz dupa ce am luat cele trebuincioase pentru a incepe o firma – mai exact niste oale, cutite, fund si alte chestii din Obor, pentru ca fondatorii trebuie sa stea cat mai mult timp la munca si sa manance ieftin, cat mai ieftin – in primele luni veneam cu mancare de acasa, faceau mamele pe rand). In vinerea dinainte am platit cred ca 600 usd pentru chirie (3 luni + garantie), pentru doua camere pe Avrig.

Poate o sa povestesc mai multe candva, poate o sa strang totul intr-o cartulie, despre toti ani astia si mai ales despre Emil.

Mi-e dor de el, mi-e dor de mine de atunci, de Ionut de atunci, de vise, de povesti, de prospetime, de eficienta aia de inceput. Si mi-e dor de Emil care a crescut cu mine, de zambetul lui de copil serios, din fiecare zi.