Nu prea sunt multe de spus. Sau orice si oricum s-ar spune, vidul ramane acelasi:

Emil Jinga a murit. 34 ani. Fulgerator, intr-un accident de motocicleta.

Mi-a fost prieten bun, printre cei mai buni 2-3 prieteni cu care incepi viata si cu care speri sa ajungi la adanci batraneti. Sa razi ca cei doi mosi din Muppets, de la balcon, privind la astia mai tineri. Ne-am cunoscut la 14 ani si am baut beri impreuna si am urcat munti impreuna si am construit lucruri impreuna si am ras impreuna. Si in ultimii zece ani am tras impreuna in aceasi directie, in firma noastra, inceputa in trei, cu vreo 250 de euro si multa munca – eu, el si Ionut – cu vise, cu frustrari, cu curaj, cu esecuri si reusite.

A fost un om de onoare. Poate cel mai onorabil om pe care l-am cunoscut. Un cavaler in sensul puternic al lucrului – demn, incapatanat, curajos si echitabil cu toata lumea. Pe promisiunea lui te puteai baza. Intotdeauna.

A murit tragic la 34 de ani, intr-un accident de motocicleta. Ne vazusem si ne bucurasem si statusem cu prieteni vechi, oameni buni, cu o zi inainte la botezul Dariei. Ne-am despartit de el in acea zi si el ne-a spus la final “Avem timp”, cand Anca i-a spus ca-i ramane datoare cu doua beri. Trebuia sa ne vedem si a doua zi sa bem una. Si ne-am imbratisat.

Imi placea mult sa il imbratisez pe Emil. Il imbratisam ca pe un frate mai bun, mai puternic si mai vulnerabil in acelasi timp. Era mai vulnerabil ca mine pentru ca era mai intransigent, mai putin inclinat spre compromis. Emil voia ca lucrurile sa aiba muchii clare, definite.

As vrea sa spun ca a murit ca un erou, ca un cavaler, ca un centaur. Dar din pacate moartea unui tanar e intotdeauna stupida, fara noima. Si moartea nu e ca in filmele lui Woody Allen, am aflat. E nimic. E o durere care nu se poate spune si in acelasi timp nimic – esti fortat sa mergi inainte, mindless, aiurea, sa respiri, sa mananci, sa iti pese de datini si  proceduri de inmormantare si apoi de chestiile de la munca.

A fost o saptamana ingrozitoare, pana ieri cand ne-am intors la munca. Acum e mai bine, ne ocupam gandurile cu altele, pana cand ne oprim din cand in cand si ne gandim la el. Si cel mai trist e ca el nu mai e nimic, nu va mai bea nici o bere, nu va mai rade la nici o gluma, nu vom mai face nici un plan.

Viata m-a invatat doua lectii despre iubire in ultimul an: ce inseamna sa ai o Darie, care sa creasca sub ochii tai, si ce inseamna sa ramai fara un Emil,  sa vrei sa imparti cu el chestii ca aceasta, sa te minunezi impreuna de minunile Universului si sa-i simti lipsa.

Ramas bun, prietene drag! Mi-ai fost prieten cu tot sufletul o viata intreaga, a ta, si ai sa mergi cu mine in suflet pentru tot restul vietii mele. Stiu, e patetic, dar tot imi vine sa te strang in brate, fratiorul meu. A fost o onoare si o bucurie sa mergem impreuna atat de mult timp, atata drum, atat de prieteni.

Citesc Atrocity Exhibition de J.G. Ballard. De fapt incerc sa citesc, fiind abia la pagina 12. E un roman experimental mai mult decat ciudatel. Ulysse sau Finnegan’s Wake chiar au structura fata de asta. De fapt acum imi dau seama ca cel mai mult seamana cu Naked Lunch al lui Burroughs. O succesiune de imagini foarte puternice. Si foarte ermetice.

Si ma gandeam ca in secolul al XX-lea avangardele au fost de stanga. Desi aici s-ar putea sa fie un fel de gandire circulara: daca legam stanga de progres, atunci e logic ca o avangarda, prin definitie progresista, e de stanga.  Dar aici ca definitie operationala vad stanga ca socialism, valori comunitare deci implicit un stat umflat care sa se ocupe de redistributie, in vreme ce dreapta este legata mai mult de drepturile de proprietate si de realizarea unui stat cat mai suplu care sa nu afecteze prin impozite chiar dreptul de proprietate.

Anyway, mi se pare ca in secolul trecut, desi avangarda literara si filosofica s-a declarat de stanga, totusi a practicat un stil atat de prolix, de ermetic, de deschis la toate interpretarile posibile, incat e mai mult decat elitard. E greu sa-ti inchipui un proletar citind Foucault de pilda. Si intelegandu-l. Sau Brecht. Sau Sartre.  Sau Picasso. Un paradox, nu?

Undeva firul claritatii s-a rupt. Si poate o data cu el si acea generozitate naiva practicata de enciclopedistii francezi sau de socialistii britanici de inceput de secol al XX-lea (Bertrand Russell, HG Wells, George Bernard Shaw). Speranta ca educatia face lumea mai buna, ca ii elibereaza pe cei asupriti. Cumva avangardistii secolului trecut pun o bariera destul de inalta intre haves and have-nots. Si atunci  si disputa estetica si disputa ideologica devin doar jocuri de societate (indecidabile?) intre grupuri privilegiate.

Sau poate asa e normal sa fie: stanga se adreseaza studentilor de fapt, cei cu timp si inteligenta dar fara bani (prin urmare atrasi de redistribuire ), si atunci poate si trebuie sa fie mai elitista. Iar dreapta se adreseaza omului cu pravalie sau job, stalp de societate si piatra unghiulara a fameleonului, care prin natura lucrurilor duce lipsa de timp si de rabdare pentru bullshit. Naiba stie.

Dar sa revenim la Atrocity Exhibition, care este pana la urma un deliciu literar in sine pentru cei care au dinti buni sa muste din ea. Pana la urma e chestie de evolutie. Trebuie sa ai dinti ca sa te bucuri de chestii. Si daca nu ai trebuie sa iti creasca repede.

P.S. Si ceva mai concret: editia asta din Ballard cu cu pantonar si ilustratie alb-negru spalacita sunt foarte misto: cartile din serie au la coada niste interviuri cu Ballard despre romanele in cauza plus alte materiale interesante. Si Atrocity Exhibition in varianta asta e si adnotata (adica scriitorul lamureste contextul si sensul unor imagini la capatul fiecarui capitol, ceea ce e un mare ajutor)

In una dintre cartile de care m-am apucat in weekend, Lords of the Sea, se vorbeste despre inceputurile hegemoniei navale a Atenei: intr-un an foarte bun pentru minele de argint ale micii cetatii (pe vremea aceea) s-a obtinut un surplus substantial, care teoretic ar fi trebuit sa fie distribuit intre toti cetatenii, in mod egal. La momentul acela (cred ca 483 i.H., daca tin bine minte) cetatea avea circa 35.000 de cetateni si nu era deloc o putere (nici comerciala, nici politica, nici culturala, intre polisurile grecesti). I-ar fi revenit fiecaruia cate 10 drahme, cu care si-ar fi putut cumpara o tunica, sau o amfora frumoasa sau poate chiar un magar mai rapciugos.

Temistocle a propus sa-i aloce pentru o chestie comuna: sa construiasca o flota de 100 de trieme cu care sa domine marea. Si oamenii au vrut. Si a castigat mai ales cu ajutorul celor saraci, pentru care acei banuti nu ar fi insemnat chiar nimic. Au avut incredere intr-un viitor mai bun. L-au vazut cu ochii mintii si l-au creat impreuna.

Si ce este mai interesant e faptul ca atunci cand acele trieme au fost construite, vaslasii erau cetateni liberi, platiti, nu sclavi ca in Evul mediu pe navele crestine (Spania, statul papal, Geneva sau Venetia) sau pe cele musulmane (si Cervantes a tras la o galera maura timp de niste ani buni, BTW). Iar in vremuri de razboi trageau la vasle si bogati si saraci, fara diferenta. Iar cand era nevoie de si mai multe maini la vasle au fost luati sclavii, intai eliberati si facuti cetateni si abia apoi pusi sa traga.

Si asa s-a construit democratia greceasca (tragem toti, decidem toti) si prosperitatea comerciala. Pe speranta intr-un viitor bun pentru toti. Pe economisire din prezent cu investire in viitor. (Si nu invers – pe imprumutarea din viitor pentru a satisface necesitati ale prezentului – asa cum cred ca s-a intamplat de s-a ajuns la criza economica mondiala.) Daca vreti, seamana cumva cu spiritul descris de Weber in Etica protestanta si spiritul capitalismului. Cel putin la nivelul mecanismului practic, daca nu la nivelul mentalitatilor din spatele deciziilor.

Voiam sa scriu doar despre o poveste de colaborare, insa poate trebuie comparat cu ceea ce se intampla astazi: astazi impozitele sunt in mod general mai mari decat in orice epoca trecuta. Grosso modo, la nivel global, nu neaparat in Romania. Si totusi nu mai exista acele proiecte care sa insufleteasca. Care sa ridice o generatie viitoare. Iar cand totusi acestea sunt facute, sunt facute din banii viitorului – din imprumuturi pe termen lung pe care le vor plati copii nostri. Care au din ce in ce mai multe datorii si din ce in ce mai putine resurse. Si carente de crestere (cultura a suspiciunii si a superficialitatii si a satisfacerii imediate) din ce in ce mai mari. De care tot generatiile mature sunt vinovate. De fapt suntem mult mai putin saraci in posesiuni decat credem si mult mai saraci in aspiratii si in rectilinitate.