Dumneavoastra, bolshevicul

Domnule Ion Iliescu,

Pe peretele din fata cancelariei liceului pe care l-am absolvit amandoi, Spiru Haret, se afla patru placi de marmura. Trei placi comemoreaza moartea a trei tineri in Revolutia din decembrie ’89. A patra e pentru Andrei Frumusanu, mort in mineriada din toamna lui ’91.
Vietile insumate traite de cei patru fac 81-82 de ani. Mai putin cu 3-4 ani decat ati trait dumneavoastra pana acum.

Nu imi fac iluzii ca veti citi aceasta scrisoare. Iar daca prin absurd o veti citi, nu imi fac iluzii ca o veti intelege. Si totusi o scriu, in urma postului dvs de pe blogul personal.

Domnule Ion Iliescu, m-am uitat la interviul cu dumneavoastra de pe Digi24, cu ocazia aniversarii a 25 de ani de la Revolutie, si m-a uimit vitalitatea dumneavoastra. Si mai ales certitudinea ca intotdeauna ati avut dreptate si ati facut ceea ce trebuie. E uimitor cum cineva care a trait atat de mult (si are suficienta inteligenta si a dus-o suficient de bine incat sa treaca de nevoile cotidiene, incat sa aiba cel putin teoretic timpul si starea sa isi chestioneze propriile decizii si judecati) poate sa dea explicatii complete atat de senin. Sa nu aiba nici macar o unda de indoiala. Sa nu accepte nici macar o secunda ca a gresit.  Cumva, va invidiez pentru aceasta capacitate. Cumva eu, de la mai putin de jumatatea varstei dumneavoastra ( de la o varsta la care dumneavoasta erati un aparatchik in plina ascensiune, Ministru al Tineretului intr-o Romanie comunista, copartas la putere al lui Ceausescu) nu am aceeasi certitudine in deciziile marunte pe care le-am luat. Cumva nu as putea sa am aceeasi seninatate pe care dumneavoastra o afisati public cand vorbiti despre Revolutie, Mineriade, patrulatere rosii, etc.

Domnule Iliescu, ca multi dintre colegii mei de generatie, tin minte acel “… si ultimul pe lista, cu voia dumneavoastra, Ion Iliescu”. Sau “Ceausescu a intinat idealurile comunismului”. Sau “Domnule Iliescu, credeti in Dumnezeu?” (Si spun asta ca agnostic, ca om care e revoltat de abuzurile Bisericii, abuzuri pe care tot dumneavoastra le-ati aprobat tacit.)

Domnule Iliescu, ca multi dintre colegii mei de generatie am ales sa imi creez patratica mea de prosperitate si liniste, intelegand ca sfera publica fusese acaparata de acolitii dumneavoastra. Multi dintre noi am inteles, la varsta la care dumneavoastra erati scolit la Moscova in virtutiile si idealurile socialismului stiintific, ca singura cale – grea, nasoala, de rahat – sa faci ceva e sa tragi tare, sa muncesti mai mult. Sa mergi in Romania creata de dumneavoastra ca un somon in contra curentului. Cam asta am fost noi, domnule Iliescu. Niste somoni care s-au ciocnit cu capul de pietre toata tineretea noastra. Pentru ca planctonul bun era acaparat de balenele create de dvs. Iar ursii mai bagau laba in rau si se mai alimentau cu vreun somon mai gras cand simteau ca e le e foame si ca merita efortul.

Domnule Iliescu, v-ati intrebat vreodata de ce domenii precum IT-ul, serviciile creative sau filmul sunt in Romania la nivelul occidental? In vreme ce domenii precum agricultura, industria extractiva si grea, turismul nu sunt nici pe departe? Raspunsul e simplu: pentru ca sunt domenii in care e nevoie de multa minte si baza materiala mica. Domenii in care acolitii dvs nu au putut intra pentru ca nu au detinut avantajul competitiv (baza materiala obtinuta pe nimic sub obladuirea tacita a dumneavoastra).

As putea sa detaliez mult mai mult acuzele pe care vi le aduc. Pentru ca sunt acuze, nu doar ganduri sau opinii. As putea sa va explic zecile de moduri in care ati secatuit potentialul uman al acestei tari (de la “nu ne vindem tara”, la somajul fortat in care ati trimis milioane de oameni, de la capsunari la inteligenta plecata in America, de la contracte acordate pe favoritisme care au efect calitatea proasta, si tot asa). Nu are sens. Si, sa fiu sincer, motivul principal e ca am treaba. Scriu de la munca si am impresia ca acum fur timpul firmei. (O chestie neimaginabila in comunism, probabil, dar asa sunt eu indoctrinat de capitalism).

Am sa mai spun doar 3 fraze:

1. Intr-o discutie cu un prieten, spuneam ca dumneavoastra sunteti singurul om caruia i-as face rau fizic. Domnule Iliescu, ma gandeam ca as putea sa va rup picioarele. Dar nu la modul impulsiv, ci foarte rational. Cred ca ati avut parte de prea putina suferinta ca sa puteti dezvolta o constiinta. Cred ca nu v-ati simtit niciodata mic, fara sanse, disperat, lipsit de orizonturi, asa cum s-au simtit multi dintre oamenii acestei tari din cauza dumneavoastra. Fireste, e doar o fantezie. Nu v-as rupe picioarele. Poate din frica, caci vreau sa am grija de copilul meu. Dar si din umanitate. Pentru ca acum sunteti doar un batranel vocal, care nu mai poate face nimic.

2. Veti ramane “Ion Iliescu bolsevicul”. Ma bucur ca ati ales singur sa va asumati acest titlu. Pentru ca l-ati asumat, in postul dumnevoastra, desi sunt convins ca nu ati vrut. Cu fiecare zi ce trece veti fi privit mai mult asa. Inclusiv de balaurii pe care i-ati crescut la piept. Pentru ca, daca ati fi fost un social democrat autentic, ati fi inteles ca intai se creaza prosperitatea si abia apoi se redistribuie. V-ati fi dat la o parte incercand sa curatati zgura comunista. Ati fi facut un partid neomarxist din intelectuali hipsteristi cu prea multe idealuri si prea putine ancore in realitate. In nici un caz n-ati fi facut tratate cu Moscova, mineriade, marsuri ale urii, patrulatere rosii.

3. Din 1996 tin minte 3 momente. Moartea lui Coposu. Cu sute de mii de oameni pe Magheru. Nu veti avea parte de asa ceva. Va vor plange niste babe, pe dvs. Intrarea la facultate. Pierderea alegerilor de catre dumneavoastra. In seara aia m-am bucurat mai mult decat ca am intrat la facultate.

Domnule Iliescu, cam asta e ce as avea de spus. Mi-ar placea sa cred ca atunci cand veti ajunge din nou la Spiru Haret, daca veti mai ajunge, va veti opri in fata acelor patru placi de marmura si va veti spune in gand “Poate am gresit. Poate puteam sa fac lucrurile mai bine pentru toti.” Si totusi scepticul din mine se indoieste ca ati fi capabil de asa ceva. Pentru ca dumneavoastra, desi nu credeti in Dumnezeu, credeti in puterea dumneavoastra cvasipapala de a fi tot timpul infailibil.

 

PS Acum mi-am dat seama de unde imi parea atat de cunoscut titlul postului dvs – “Eu, bolshevicul”.

La inceput mi s-a parut ca ma duce cu gandul la “Eu, Claudius“. Nu este asa, de fapt ma trimitea subconstient la romanul lui Roa Bastos – “Eu, Supremul“. Nu stiu daca l-ati citit, poate ati prins prima editie publicata prin anii ’80, cand dumneavoastra erati director de editura si aveati mai mult timp liber. Pe vremea cand o carte buna, ca aceasta, se vindea intr-un pachet invelit in celofan, alaturi de 3-4 brosuri cu cuvantari de la Plenarele Partidului, scoase de Editura Politica, si vreo 2 clasici romani (variantele de la Editura Minerva), pe care oamenii iubitori de carte ii aveau acasa in 4-5 exemplare, din aceeasi editie.

Poate subconstient v-au placut justificarile dictatorului-personaj principal, modul lui solipsist de a vedea lumea si de a transforma istoria dupa nevoile lui de justificare. Poate cumva v-ati identificat cu el. Iar daca nu ati citit respectiva carte, cred ca poate constitui o lectura foarte buna, alaturi, fireste, de Toamna Patriarhului.

pentru Maruan

Draga Maruan,

Nu ne stiam asa de bine. Doar vreo cateva intalniri, prima in interes profesional, urmatoarele legate de moartea mamei tale. Patru-cinci intalniri intr-un interval de vreo doi ani. Si cateva discutii telefonice sau pe Facebook. Si totusi cred ca eram prieteni buni. Cred ca si tu ai fi raspuns la fel daca te-ar fi intrebat cineva. Nici macar nu stiu daca impartaseam aceleasi valori, acelasi sens al cuvantului cunoastere sau adevar sau a altor porcarii de genul asta. Dar cred ca era o empatie reala. Stateam cu tampeniile alea de tigari in gura, inainte sa mergem la cimitir la mama ta, sau inainte sa pornim inapoi spre oras, sau dupa ce te lasam inapoi in Ceasornicului, si fumam 3-4 si vorbeam. Si ne propuneam sa stam mai mult, sa vorbim mai mult pentru ca aveam ce. Sa vii la noi, sa gatim, sa stam la povesti lungi.

Apoi ai decis sa pleci de la munca, sa incerci altceva, sa faci saltul, sa iti traiesti viata. Si nu ai reusit. Reuseste cineva cu adevarat sa iti traiasca viata si visele? Mai ales cineva teribil de inteligent, asa cum erai tu? Reuseste cineva sa isi atinga limitele intr-o existenta limitata? (Aici stiu, ca daca ai mai fi, ar fi inceput o discutie foarte interesanta intre noi, in punctul asta. Interesant e ca tu, in ciuda tuturor problemelor tale, in ciuda singuratatii si a insingurarii, erai cel optimist in discutii. Cumva  strategia ta era inocenta. Fara sa fii naiv, aveai curajul inocentei. Majoritatea celor cat de cat inteligenti abordeaza ca strategie de supravietuire pozitia sceptica, mizantropica, retinuta, cinica chiar. Tu erai inocent. Alegeai sa vezi lucrurile din lumina buna. Si apropo de lumina si de scepticism, mi-as dori din tot sufletul sa cred ca acum esti in lumina. Dar scepticul agnostic din mine, lucidul cica, crede  ca acum esti doar un trup pe masa din capela aceea din biserica adventista, unde acum 2 ani se afla trupul distrus de boala al mamei tale, pe masa aceea unde corpul sta singur, fara nimeni apropiat care sa fie sfasiat de durere, al carui sens al vietii sa se fi sfarsit o data cu tine, pe masa aceea pe care peste cateva ore o vor vedea niste prieteni – ca mine, prieteni buni in sensul ca au tinut sincer la tine, dar nu atat de buni incat sa nu-si traiasca Pastele cum trebuie, poate doar sa verse un strop de vin la masa, pentru tine si pentru ceilalti care au trecut – ce ironie, ingropat in joia mare, cred ca aveai si 33 de ani.)

Cumva ma simt vinovat fata de tine. Ma simt vinovat ca nu am insistat mai mult in momentele tale de singuratate – sigur, intotdeauna exista scuza aia de omnivor,  aveam si eu greutatile mele, presiunile si pierderile mele – ca nu am spus mai des hai la noi, stai mai mult de cateva ore, stai un weekend daca doresti, fii cu noi, fii in lume, nu in capul tau. Cumva ma simt vinovat ca nu am trecut ieri sa te vad la capela aia, atunci cand probabil nu era nimeni in jur, doar fratii si surorile de credinta ai mamei tale, nici nu stiu in ce credeai tu, daca erai adventist sau agnostic, de fapt nici nu conteaza prea mult, poate si credinta e o chestie de statistica si de de context. Mi-a fost frica sa fiu acolo prea singur. Mi-a fost frica sa nu ma impovarez prea mult, sa nu fiu perceput ca prea apropiat, nici nu eram – cred ca tu aveai nevoie de prieteni, de cat mai multi prieteni, de cat mai multe vorbe. Am stat cu Daria, si apoi am citit si fiecare carte pe care am deschis-o, incercand sa scap de subiect, a fost despre moarte in singuratate.

De fapt cred ca asta e tragedia ta. Ca ai trait, cel putin in ultimul an, singur si neiubit. Ca nimeni nu te-a privit cu pofta. Si nu neaparat cu pofta carnala, ci cu pofta de a face lucruri. Cu anticiparea aia copilareasca de a mesteri, de a produce chestii, de a ciripi. Cu abandon al clipei. Imi  dau seama ca este poate frivol sa vad lucrurile asa, dar doar asa le pot privi la ora asta: pur si simplu totul se rezuma la potentialitatea de a te bucura de lucruri marunte, de a sari in baltoace de noroi cum face Peppa si familia ei (preferata Dariei).

Cam asta e tot, prietene. Din pacate mi-e greu sa cred ca ne vom mai vedea vreodata. E improbabil. Dar fireste, poate ai spune tu, universul e atat de mare, incat poate in el improbabilul devine posibil, probabil, cert. Asa sa fie, cum ai zice tu. Si mai ales, daca e probabil, sa te vezi cu mama ta, si cu cei dragi – cu oamenii pe care i-ai iubit cu adevarat, cu copii cu care te-ai jucat, cu iubirile de adolescenta, cu cele cu care n-a fost sa fie.

Din pacate nu pot sa iti promit nimic. Pentru ca nu m-ai rugat niciodata nimic. Doar o data, sa te duc cu masina la mormantul mamei tale, de ziua ei, sa lasi un buchet de flori. Poate asta pot sa promit – ca voi trece din cand in cand, o data la un an, in luna lui februarie, cand imi este in drum, cand trec pe la hypermarketul din zona, sa las o floare la ea si o floare la tine.

 

Transferuri externe din cont in cont (mult) mai ieftine

Tudor mi-a zis sa scriu despre cum a decurs utilizarea TransferWise.com, asa ca ma supun.

1. Trebuia sa transfer 230 euro in Grecia (avans cazare). Transferul trebuia sa fie intr-un cont bancar (nu mergea Paypal sau ceva similar). O simulare de transfer bancar EURO-EURO arata comisioane de 26 euro (asadar peste 10% din suma). Plus ca daca i-as fi cumparat din lei as fi primit un curs prost (ca la toate bancile mari).

2. In interesul optimizarii sistemului bancar (probabil 15% se percepea pe vremea cand Venetia era regina comertului, pe la 1200-1300, ca sa transferi o suma din Venetia in Crimeea in aur, prin furtuni si cu riscuri de a te intalni cu piratii) am zis sa fac un efort si sa gasesc o solutie rationala.

Stiam ca vazusem un startup pe tema asta lansat de oamenii de la Skype dar uitasem numele. Noroc cu Alexandru Zodieru care mi l-a amintit.

Pe scurt:

1. Facut cont.

2. Banii se transfera in lei in contul bancar Transferwise (in Romania au un cont la Raiffeisen), iar de acolo se convertesc in euro (probabil pe sistemul de licitatii valutare, la un curs bun pentru toata lumea), dupa care se platesc beneficiarului (probabil dintr-un cont in euro din Grecia). Ii poti transfera prin ebanking, normal.

3. Pentru a acoperi eventualele variatii de curs iti cer un depozit (default era 3% dar poti schimba limita) astfel incat transferul sa se faca in mod sigur (daca ai nevoie sa platesti o suma fixa). Iar daca nu sunt variatii, sau este in favoarea ta acea diferenta, se refundeaza in contul tau bancar dupa finalizarea transferului.

4. Mie mi-au cerut sa depun (prin ebanking) suma de 1068 lei dintre care 31.64 ron (6.9 euro estimativ) sunt acea rezerva, pentru a transfera 230 E. Suma includea comisioanele lor. EI listau comisioanele pe la vreo 11.5 lei.

5. Acum socotelile. Daca cumparam lei de la banca si apoi transferam in euro as fi dat pentru 256 euro (230 + 26 e comisioane) 1153 RON (la cursul de cumparare pe care il ofera banca azi – 4.5072)
Diferenta minimala (asumand ca nu mai recuperez nimic din acea rezerva pentru acoperirea variatiei) este de 85 lei (adica vreo 18-19 euro)
Diferenta maximala (asumand ca imi recuperez in intregime acea rezerva) este de 116 lei (adica vreo 25 euro)

So e vorba de o economie considerabila daca ne raportam la suma trimisa (8-12% din suma).
Sistemul zice ca banii vor ajunge miercuri la destinatar in cont ceea ce este absolut similar cu plata externa directa (din cont euro in cont euro)

Acum astept sa primesc mesjul ca plata s-a finalizat si sunt un client multumit.

Si un link de refferal care ofera comisioane 0 la primul tansfer:

 

Gala Premiilor Participarii Publice

In fiecare an dau o mana de ajutor cu jurizatul la mai multe festivaluri/gale/premii (in principal din industriile de unde imi mananc painea si imi cumpar cartile).

Dar cea mai asteptata competitie e de departe Gala 3P – Premiile Participarii Publice organizate de Centrul De Resurse pentru Participare Publica.
Pur si simplu simt ca se poate cand citesc toate povestile oamenilor astora care au luptat la deal cu sistemul si au facut chestii reale (nu doar proiecte de imagine, ci schimbari de legislatie, de proceduri administrative sau de mentalitati).

Exista o legenda hasidica care spune ca lumea, bunastarea ei si mai ales integritatea ei morala, se bazeaza pe un numar mic pe oameni – pe treizeci si sase de intelepti anonimi, oameni normali, cu preocupari normale, poate chiar umili ca averi materiale, insa care fac ca firul acestei lumi sa se deapene firesc. Oameni care nu se cunosc intre ei, ale caror fapte bune nu le cunosc decat cei din jur, ale caror vieti sunt lipsite de emfaza sau falsa stralucire.

Ei sunt mai importanti decat regii si magnatii, decat artistii si filosofii, decat mai marii bisericilor sau mai marii afacerilor.

Cam aceasta e si miza Galei 3P – sa-i gaseasca pe acei oameni care isi fac treaba bine, pe acele organizatii care creaza realmente o viata mai buna pentru cei din jur, pe acei jurnalisti care vorbesc despre “plicticosul” bine si nu despre “fascinante” mondenitati si sau scandaluri de presa. Si sa nu le schimbe viata. Sa nu-i faca vedete sau simboluri. Doar inspiratie pentru ceilalti. Sa ii lase apoi sa isi continue lucrarile in acelasi ritm si cu aceasi dorinta de a face bine.

Si mai sunt doua chestii pentru care imi place sa jurizez la gala 3P. In primul rand, citind toate proiectele inscrise (in care multe din activitati sunt doar schitate, nu supraevaluate ca in alte situatii) ma umplu de optimism – mai putine forme, mai mult fond. Chiar vine primavara si la mine. Iar in al doilea rand, niciodata nu ma tem ca vor exista situatii intalnite in gale din domeniul comercial, in care cei care nu au castigat sunt cumva vexati, considerand ca ar fi meritat mai mult. Pentru ca toti inscrisii la Gala 3P sunt facuti din materialul inteleptilor – stiu ca important e sa faci ceva, nu sa primesti o medalie pentru aceasta.

un martian prea extim

The Martian – Andy Weir

18007564Are Tournier o cartulie de ganduri numita Jurnal extim. Adica inversul unui jurnal intim – de ganduri – un fel de jurnal de intamplari, de lucruri exterioare care iti trec prin fata ochilor. Si tot Tournier are o repovestire a lui Robinson Crusoe, axata in primul rand pe gandurile, nu faptele naufagiatului, si apoi pe relatia lui cu Vineri. Cu alte cuvinte, de data asta un jurnal intim al lui Robinson.

Dar sa revenim la martianul nostru, sau mai degraba a lui Weir. Si istoria cartii si istoria din carte sunt doua exemple de exceptionalism american. In sensul bun. Istoria cartii intai: Weir a vrut sa scoata o carte cat mai realista despre planeta Marte. A scris-o, a fost refuzat, a pus-o pe Amazon in regim de self-publishing, s-a bucurat de succes, au fost cumparate drepturile de o editura, apoi drepturile pentru film de Twentieth Century Fox.  SI chiar cred ca va iesi un film bun (eu imi inchipui un mix intre Gravity  – long shots – si Apollo 13).

Povestea din carte in doua cuvinte: in a treia expeditie pe Marte un astronaut ramane abandonat pe planeta (accident + furtuna de nisip, nimic macabru – gen mioritza :)) . Are la dispozitie baza expeditiei plus uneltele si consumabilele aferente. Care nu ajung insa pentru cele 900 de zile pana la misiunea urmatoare. Si omul nostru face tot ce ii este cu putinta ca sa ajunga la liman. In cea mai mare parte a timpului singur, fara comunicare cu Pamantul. Totul scris foarte stiintific, foarte detaliat, atat de detaliat incat ti se pare ca urmaresti un documentar nu o fictiune. Din punctul asta de vedere este o carte excelenta. Un juvenile care poate sta alaturi de Robinson Crusoe sau de Insula Misterioasa a lui Jules Verne.

Sa spunem ca retinerile mele sunt la nivelul al doilea al lecturii: contextual, psihologic, de trairi interioare. Omul nostru nu se gandeste deloc la el insusi, nu se plange, nu il apuca crize de furie, nu se gandeste la femei, nu se masturbeaza, nu are fantezii, nu are zile de disperare, nu are dorinte ciudate etc. Totul este din punctul A in punctul B, fara ocolisuri, fara abateri, fara intoarceri. Nu stim nimic despre cum era omul inainte de misiune, ce voia el sa faca cu el. Nu gasim o meditatie despre chestiunile curente ale timpului, privite din perspectiva lui Marte. Daca va aduceti aminte de scena aia din cronicile lui Bradbury, scrise in anii ’50, cand oamenii de culoare se incoloneaza sa plece pe Marte veti intelege ce vreau sa spun.

E asadar un soi de documentar fictional. Un what if in stilul Discovery. Si din punctul asta de vedere e excelenta. Mi-as fi dorit insa sa aiba mai mult univers interior. Si nu in genul cartilor lui Saul Bellow, nu asa – nu imi inchipui ca un astronaut are acelasi gen de vaicareli si auto-compatimiri ca un intelectual frustrat, speriat, timorat. Dar are totusi ganduri dincolo de “ce mancam azi”.

Repet insa, e o carte excelenta pentru toti cei care vor sa invete multe despre modul in care opereaza misiunile spatiale, despre tehnologia din spate, despre fizica, biologie, chimie.