pentru Maruan

Draga Maruan,

Nu ne stiam asa de bine. Doar vreo cateva intalniri, prima in interes profesional, urmatoarele legate de moartea mamei tale. Patru-cinci intalniri intr-un interval de vreo doi ani. Si cateva discutii telefonice sau pe Facebook. Si totusi cred ca eram prieteni buni. Cred ca si tu ai fi raspuns la fel daca te-ar fi intrebat cineva. Nici macar nu stiu daca impartaseam aceleasi valori, acelasi sens al cuvantului cunoastere sau adevar sau a altor porcarii de genul asta. Dar cred ca era o empatie reala. Stateam cu tampeniile alea de tigari in gura, inainte sa mergem la cimitir la mama ta, sau inainte sa pornim inapoi spre oras, sau dupa ce te lasam inapoi in Ceasornicului, si fumam 3-4 si vorbeam. Si ne propuneam sa stam mai mult, sa vorbim mai mult pentru ca aveam ce. Sa vii la noi, sa gatim, sa stam la povesti lungi.

Apoi ai decis sa pleci de la munca, sa incerci altceva, sa faci saltul, sa iti traiesti viata. Si nu ai reusit. Reuseste cineva cu adevarat sa iti traiasca viata si visele? Mai ales cineva teribil de inteligent, asa cum erai tu? Reuseste cineva sa isi atinga limitele intr-o existenta limitata? (Aici stiu, ca daca ai mai fi, ar fi inceput o discutie foarte interesanta intre noi, in punctul asta. Interesant e ca tu, in ciuda tuturor problemelor tale, in ciuda singuratatii si a insingurarii, erai cel optimist in discutii. Cumva  strategia ta era inocenta. Fara sa fii naiv, aveai curajul inocentei. Majoritatea celor cat de cat inteligenti abordeaza ca strategie de supravietuire pozitia sceptica, mizantropica, retinuta, cinica chiar. Tu erai inocent. Alegeai sa vezi lucrurile din lumina buna. Si apropo de lumina si de scepticism, mi-as dori din tot sufletul sa cred ca acum esti in lumina. Dar scepticul agnostic din mine, lucidul cica, crede  ca acum esti doar un trup pe masa din capela aceea din biserica adventista, unde acum 2 ani se afla trupul distrus de boala al mamei tale, pe masa aceea unde corpul sta singur, fara nimeni apropiat care sa fie sfasiat de durere, al carui sens al vietii sa se fi sfarsit o data cu tine, pe masa aceea pe care peste cateva ore o vor vedea niste prieteni – ca mine, prieteni buni in sensul ca au tinut sincer la tine, dar nu atat de buni incat sa nu-si traiasca Pastele cum trebuie, poate doar sa verse un strop de vin la masa, pentru tine si pentru ceilalti care au trecut – ce ironie, ingropat in joia mare, cred ca aveai si 33 de ani.)

Cumva ma simt vinovat fata de tine. Ma simt vinovat ca nu am insistat mai mult in momentele tale de singuratate – sigur, intotdeauna exista scuza aia de omnivor,  aveam si eu greutatile mele, presiunile si pierderile mele – ca nu am spus mai des hai la noi, stai mai mult de cateva ore, stai un weekend daca doresti, fii cu noi, fii in lume, nu in capul tau. Cumva ma simt vinovat ca nu am trecut ieri sa te vad la capela aia, atunci cand probabil nu era nimeni in jur, doar fratii si surorile de credinta ai mamei tale, nici nu stiu in ce credeai tu, daca erai adventist sau agnostic, de fapt nici nu conteaza prea mult, poate si credinta e o chestie de statistica si de de context. Mi-a fost frica sa fiu acolo prea singur. Mi-a fost frica sa nu ma impovarez prea mult, sa nu fiu perceput ca prea apropiat, nici nu eram – cred ca tu aveai nevoie de prieteni, de cat mai multi prieteni, de cat mai multe vorbe. Am stat cu Daria, si apoi am citit si fiecare carte pe care am deschis-o, incercand sa scap de subiect, a fost despre moarte in singuratate.

De fapt cred ca asta e tragedia ta. Ca ai trait, cel putin in ultimul an, singur si neiubit. Ca nimeni nu te-a privit cu pofta. Si nu neaparat cu pofta carnala, ci cu pofta de a face lucruri. Cu anticiparea aia copilareasca de a mesteri, de a produce chestii, de a ciripi. Cu abandon al clipei. Imi  dau seama ca este poate frivol sa vad lucrurile asa, dar doar asa le pot privi la ora asta: pur si simplu totul se rezuma la potentialitatea de a te bucura de lucruri marunte, de a sari in baltoace de noroi cum face Peppa si familia ei (preferata Dariei).

Cam asta e tot, prietene. Din pacate mi-e greu sa cred ca ne vom mai vedea vreodata. E improbabil. Dar fireste, poate ai spune tu, universul e atat de mare, incat poate in el improbabilul devine posibil, probabil, cert. Asa sa fie, cum ai zice tu. Si mai ales, daca e probabil, sa te vezi cu mama ta, si cu cei dragi – cu oamenii pe care i-ai iubit cu adevarat, cu copii cu care te-ai jucat, cu iubirile de adolescenta, cu cele cu care n-a fost sa fie.

Din pacate nu pot sa iti promit nimic. Pentru ca nu m-ai rugat niciodata nimic. Doar o data, sa te duc cu masina la mormantul mamei tale, de ziua ei, sa lasi un buchet de flori. Poate asta pot sa promit – ca voi trece din cand in cand, o data la un an, in luna lui februarie, cand imi este in drum, cand trec pe la hypermarketul din zona, sa las o floare la ea si o floare la tine.

 

Transferuri externe din cont in cont (mult) mai ieftine

Tudor mi-a zis sa scriu despre cum a decurs utilizarea TransferWise.com, asa ca ma supun.

1. Trebuia sa transfer 230 euro in Grecia (avans cazare). Transferul trebuia sa fie intr-un cont bancar (nu mergea Paypal sau ceva similar). O simulare de transfer bancar EURO-EURO arata comisioane de 26 euro (asadar peste 10% din suma). Plus ca daca i-as fi cumparat din lei as fi primit un curs prost (ca la toate bancile mari).

2. In interesul optimizarii sistemului bancar (probabil 15% se percepea pe vremea cand Venetia era regina comertului, pe la 1200-1300, ca sa transferi o suma din Venetia in Crimeea in aur, prin furtuni si cu riscuri de a te intalni cu piratii) am zis sa fac un efort si sa gasesc o solutie rationala.

Stiam ca vazusem un startup pe tema asta lansat de oamenii de la Skype dar uitasem numele. Noroc cu Alexandru Zodieru care mi l-a amintit.

Pe scurt:

1. Facut cont.

2. Banii se transfera in lei in contul bancar Transferwise (in Romania au un cont la Raiffeisen), iar de acolo se convertesc in euro (probabil pe sistemul de licitatii valutare, la un curs bun pentru toata lumea), dupa care se platesc beneficiarului (probabil dintr-un cont in euro din Grecia). Ii poti transfera prin ebanking, normal.

3. Pentru a acoperi eventualele variatii de curs iti cer un depozit (default era 3% dar poti schimba limita) astfel incat transferul sa se faca in mod sigur (daca ai nevoie sa platesti o suma fixa). Iar daca nu sunt variatii, sau este in favoarea ta acea diferenta, se refundeaza in contul tau bancar dupa finalizarea transferului.

4. Mie mi-au cerut sa depun (prin ebanking) suma de 1068 lei dintre care 31.64 ron (6.9 euro estimativ) sunt acea rezerva, pentru a transfera 230 E. Suma includea comisioanele lor. EI listau comisioanele pe la vreo 11.5 lei.

5. Acum socotelile. Daca cumparam lei de la banca si apoi transferam in euro as fi dat pentru 256 euro (230 + 26 e comisioane) 1153 RON (la cursul de cumparare pe care il ofera banca azi – 4.5072)
Diferenta minimala (asumand ca nu mai recuperez nimic din acea rezerva pentru acoperirea variatiei) este de 85 lei (adica vreo 18-19 euro)
Diferenta maximala (asumand ca imi recuperez in intregime acea rezerva) este de 116 lei (adica vreo 25 euro)

So e vorba de o economie considerabila daca ne raportam la suma trimisa (8-12% din suma).
Sistemul zice ca banii vor ajunge miercuri la destinatar in cont ceea ce este absolut similar cu plata externa directa (din cont euro in cont euro)

Acum astept sa primesc mesjul ca plata s-a finalizat si sunt un client multumit.

Si un link de refferal care ofera comisioane 0 la primul tansfer:

 

Gala Premiilor Participarii Publice

In fiecare an dau o mana de ajutor cu jurizatul la mai multe festivaluri/gale/premii (in principal din industriile de unde imi mananc painea si imi cumpar cartile).

Dar cea mai asteptata competitie e de departe Gala 3P – Premiile Participarii Publice organizate de Centrul De Resurse pentru Participare Publica.
Pur si simplu simt ca se poate cand citesc toate povestile oamenilor astora care au luptat la deal cu sistemul si au facut chestii reale (nu doar proiecte de imagine, ci schimbari de legislatie, de proceduri administrative sau de mentalitati).

Exista o legenda hasidica care spune ca lumea, bunastarea ei si mai ales integritatea ei morala, se bazeaza pe un numar mic pe oameni – pe treizeci si sase de intelepti anonimi, oameni normali, cu preocupari normale, poate chiar umili ca averi materiale, insa care fac ca firul acestei lumi sa se deapene firesc. Oameni care nu se cunosc intre ei, ale caror fapte bune nu le cunosc decat cei din jur, ale caror vieti sunt lipsite de emfaza sau falsa stralucire.

Ei sunt mai importanti decat regii si magnatii, decat artistii si filosofii, decat mai marii bisericilor sau mai marii afacerilor.

Cam aceasta e si miza Galei 3P – sa-i gaseasca pe acei oameni care isi fac treaba bine, pe acele organizatii care creaza realmente o viata mai buna pentru cei din jur, pe acei jurnalisti care vorbesc despre “plicticosul” bine si nu despre “fascinante” mondenitati si sau scandaluri de presa. Si sa nu le schimbe viata. Sa nu-i faca vedete sau simboluri. Doar inspiratie pentru ceilalti. Sa ii lase apoi sa isi continue lucrarile in acelasi ritm si cu aceasi dorinta de a face bine.

Si mai sunt doua chestii pentru care imi place sa jurizez la gala 3P. In primul rand, citind toate proiectele inscrise (in care multe din activitati sunt doar schitate, nu supraevaluate ca in alte situatii) ma umplu de optimism – mai putine forme, mai mult fond. Chiar vine primavara si la mine. Iar in al doilea rand, niciodata nu ma tem ca vor exista situatii intalnite in gale din domeniul comercial, in care cei care nu au castigat sunt cumva vexati, considerand ca ar fi meritat mai mult. Pentru ca toti inscrisii la Gala 3P sunt facuti din materialul inteleptilor – stiu ca important e sa faci ceva, nu sa primesti o medalie pentru aceasta.

un martian prea extim

The Martian – Andy Weir

18007564Are Tournier o cartulie de ganduri numita Jurnal extim. Adica inversul unui jurnal intim – de ganduri – un fel de jurnal de intamplari, de lucruri exterioare care iti trec prin fata ochilor. Si tot Tournier are o repovestire a lui Robinson Crusoe, axata in primul rand pe gandurile, nu faptele naufagiatului, si apoi pe relatia lui cu Vineri. Cu alte cuvinte, de data asta un jurnal intim al lui Robinson.

Dar sa revenim la martianul nostru, sau mai degraba a lui Weir. Si istoria cartii si istoria din carte sunt doua exemple de exceptionalism american. In sensul bun. Istoria cartii intai: Weir a vrut sa scoata o carte cat mai realista despre planeta Marte. A scris-o, a fost refuzat, a pus-o pe Amazon in regim de self-publishing, s-a bucurat de succes, au fost cumparate drepturile de o editura, apoi drepturile pentru film de Twentieth Century Fox.  SI chiar cred ca va iesi un film bun (eu imi inchipui un mix intre Gravity  – long shots – si Apollo 13).

Povestea din carte in doua cuvinte: in a treia expeditie pe Marte un astronaut ramane abandonat pe planeta (accident + furtuna de nisip, nimic macabru – gen mioritza :)) . Are la dispozitie baza expeditiei plus uneltele si consumabilele aferente. Care nu ajung insa pentru cele 900 de zile pana la misiunea urmatoare. Si omul nostru face tot ce ii este cu putinta ca sa ajunga la liman. In cea mai mare parte a timpului singur, fara comunicare cu Pamantul. Totul scris foarte stiintific, foarte detaliat, atat de detaliat incat ti se pare ca urmaresti un documentar nu o fictiune. Din punctul asta de vedere este o carte excelenta. Un juvenile care poate sta alaturi de Robinson Crusoe sau de Insula Misterioasa a lui Jules Verne.

Sa spunem ca retinerile mele sunt la nivelul al doilea al lecturii: contextual, psihologic, de trairi interioare. Omul nostru nu se gandeste deloc la el insusi, nu se plange, nu il apuca crize de furie, nu se gandeste la femei, nu se masturbeaza, nu are fantezii, nu are zile de disperare, nu are dorinte ciudate etc. Totul este din punctul A in punctul B, fara ocolisuri, fara abateri, fara intoarceri. Nu stim nimic despre cum era omul inainte de misiune, ce voia el sa faca cu el. Nu gasim o meditatie despre chestiunile curente ale timpului, privite din perspectiva lui Marte. Daca va aduceti aminte de scena aia din cronicile lui Bradbury, scrise in anii ’50, cand oamenii de culoare se incoloneaza sa plece pe Marte veti intelege ce vreau sa spun.

E asadar un soi de documentar fictional. Un what if in stilul Discovery. Si din punctul asta de vedere e excelenta. Mi-as fi dorit insa sa aiba mai mult univers interior. Si nu in genul cartilor lui Saul Bellow, nu asa – nu imi inchipui ca un astronaut are acelasi gen de vaicareli si auto-compatimiri ca un intelectual frustrat, speriat, timorat. Dar are totusi ganduri dincolo de “ce mancam azi”.

Repet insa, e o carte excelenta pentru toti cei care vor sa invete multe despre modul in care opereaza misiunile spatiale, despre tehnologia din spate, despre fizica, biologie, chimie.

 

numere, litere si povesti

Mi-au placut intotdeauna numerele mari. Sau, mai bine spus, m-au fascinat. Pentru ca in egala masura le gasesc minunate si infricosatoare. (Si, de aici, in fascinatia pentru numerele mari a venit si afinitatea fata de Borges si pentru Leibnitz. Ca nota, cu totii ne definim “filiatia” spirituala prin colosi, dar mi se pare ca genul asta de chestii tin mai degraba de structuri de profunzime, decat de lecturi sau de capacitate intelectuala. Si la taverna din satul X sunt tarani nominalisti si tarani realisti care repeta in alta forma disputele scolastice, doar ca subiectul aparent e politica, fotbalul sau primarul.)

Cand eram mic, foarte mic, aveam teoria ca daca universul e infinit (cum credeam atunci) atunci practic orice iti inchipui exista in realitate undeva. Si asta ma facea sa vreau sa imi inchipui lucruri. Oricum, nici acum nu fac diferenta foarte mare intre a inventa si a descoperi (si d-aia mi se pare ca platonicienii de orice culoare ar fi ei au dreptate, lucrurile exista de la inceputul timpului, nimic nu e nou sub soare).

D-aia imi place de exemplu Gaiman, cu Sandman-ul lui, cu Cartea aia a Eternitatii, cu poteca birfurcata luata de la Borges. D-aia mi s-a parut fabuloasa imaginea aia din primul numar din noul Sandman (Sandman: Overture) in toti Sandmenii se aduna intr-un loc, cel uman si cel floare, cel abstract (cross intre Miro si Dali?), motanul cel mare si toti ceilalti. Trebuie sa pun neaparat o imagine ca sa explic despre ce e vorba, chiar daca e discutabil dpdv copyright.

sandman_overture

Si tot cand eram mic obisnuiam sa numar cand nu voiam sa dorm. Stiu momentul cand am ajuns pentru prima data la o mie. Il stiu, desi au trecut mai mult de 30 de ani, mai bine decat stiu lucruri care s-au intamplat in ultimii ani si care, cel putin obiectiv, vorbind sunt mai importante.

Si d-aia imi place interpretarea aia a lui Everett a mecanicii cuantice – cu lumile multiple. E o forma de consolare acolo – undeva continuam sa fim alaturi de oameni dragi, chiar daca aici au plecat. Si nu ma amagesc ca ar exista cea mai buna dintre lumi, ci doar cai alternative de a parcurge o bucata de timp mai mare sau mai mica. Desi poate uneori ma gandesc ca poate va fi si un Omega point in care vom fii cu totii iar. Dar agnosticul din mine il alunga pe gnosticul din mine, zicandu-i ca e irelevant, oricum tu nu iti mai stii gandurile de acum 15 ani, nu mai esti cel de acum 20 de ani si poate nici cel de acum 5 ani, cum ai putea sa fii atat de extins in timp si totusi sa fii tu. E complicat cu numerele astea mari si povestea cu eternitatea si nemurirea e o mare pacaleala culturala vestica :)

De fapt nici nu mai stiu ce voiam sa scriu. Voiam sa scriu despre o carte cu sute de mii de miliarde de poeme si totul doar in 10 pagini, si despre o povestire care mi-a placut mult acum cateva zile –  One Breath, One Stroke a lui Catherynne M. Valente – o repovestire a mitului lumilor din oglinda.

Dar pana la urma uite ca am scris despre altceva. Cel putin in lumea asta. Am citit candva undeva ca literele sunt de la Dumnezeu si numerele de la Diavol. Cred ca e ceva adevar (metaforic) in chestia asta. Cred ca percepem lumea prin numere si apoi ne aparam de ea, indulcim adevarul, prin cuvinte.