Archive for April, 2006
Am avut cel mai bun inceput de sambata de multa vreme. Am mers pe jos de acasa pana la firma.
Si a fost misto. Din pacate nu am timp sa fac asta mai des. Am impresia ca astora dintre noi mai workaholici ne ramane foarte putin timp pentru decizii marunte si aleatoare cara insa fac sarea si piperul vietii. Sau cel putin asa mi se intampla mie, sa nu generalizez.
So, I walked. Si am ascultat Doors. M-a lovit ieri ca nu ii mai ascultasem demult. I-am ascultat la volum maxim (daca imi pierd auzul o sa ii dau un judecata pe astia de la Apple :)) “When the music’s over” este una dintre cele mai tari melodii ever-ever.
Cancel my subscription to the Resurrection
Send my credentials to the House of Detention
I got some friends inside …
We want the world and we want it…
Now
Now?
Now!
April 29th, 2006
Dragos, de la argumente.ro si unapezi.fourhooks.com , care a facut o tona de chestii pentru bloggingul in Ro, a decis sa iti inchida blogul. Regret ca ca nu am apucat sa beau o bere cu el pana acum. Dar sunt convins ca se va intampla pe viitor. Daca as folosi stilouri, as face si eu ca in “O minte scliptoare”, pe bune. Asa spun doar “Jos palaria!” si “Berea o dau eu prima data cand ne intalnim!”
Andressa, care provine in mod sigur din specia Power Puff Girls meet Ally McBeal, a lansat www.OverheardinBucharest.ro .
Cred ca o sa fie o chestie misto.
Asadar, daca auziti ceva tare prin metrou/tramvai/autobuz/limuzina/coada/banca/etc , “turnati” acolo.
April 27th, 2006
“Impossible things happen. When they do happen, most people just deal with it. Today, like every day, roughly five thousand people on the face of the planet will experience one-chance-in-a-million things, and not one of them will refuse to believe the evidence of their senses. Most of them will say the equivalent, in their own language, of “Funny old world, isn’t it?” and just keep going.”
Anansi Boys - Neil Gaiman
April 25th, 2006
Templul de Aur - Yukio Mishima
Despre Mishima se pot povesti o groaza. A trait o viata forte interesanta. Sau mai degraba a murit o moarte foarte interesanta. Si-a facut seppuku in semn de protest fata de pierderea valorilor traditionale si fata de ocupatia americana. Iar unul dintre adepti i-a taiat capul, in maniera traditionala. (Dupa cateva lovituri nereusite.)
Si despre Templul de Aur (monumentul, nu romanul) se pot povesti o groaza. Americanii l-au crutat (ca tot Kyoto-ul) de raidurile aeriene. A fost insa incendiat de un preot in 1950.
De la acest fapt porneste romanul lui Mishima. Practic este o incursiune in mintea sinuoasa a incendiatorului. Nu este un roman-reportaj, cum este “Cu sange rece” de T. Capote, de exemplu. Este o incursiune fictionala.
E un roman greu de citit. Sau cel putin asa l-am perceput eu. Cu pasaje foarte minutios lucrate, cu taceri, cu obsesii descrise in amanuntime. Cu Zenul filtrat prin mintea unui preot Zen nebun. Nu e vorba de nebunul clasic. Tarat, lipsit de sclipire, incapabil de autoanaliza. E vorba de nebunul care intr-un fel salasluieste in oamenii inteligenti. Care isi striga ura si nebunia si durerea personala in inima lumii. Amoral. Lucid. Care alege crima ca rezolvare a unei obsesii mai degraba decat ca razbunare. Avem asadar preotul nostru nebun, indragostit de frumusetea eterna a templului, de modul in care aceasta frumusete se desfasoara in cotidian, si care nu poate sa-si traiasca viata din cauza templului. Templul care ii apare in fiecare moment crucial. Care il domina.
E o carte despre frumusete. Si despre Zen. Ne place sa credem ca Zen-ul e despre niste batranei intelepti, cu barbi si mustati lungi, albe, care deapana povesti cu talc. Dar Zen este si ceea ce face preotul nostru. Zen este si nebunia lui.
E o carte despre uratenie si frumusete, si abuz, si cunoastere. E un roman bun. Care se citeste incet, incercand sa patrunzi cat mai mult in mentalul personajelor. Este un roman psihologic, dar psihologia eroului este structurata diferit.
Tot modul in care e scris romanul, plus tema lui, mi-a adus aminte de un alt roman scris la persoana I: Piticul de Par Lagerkvist . In ambele avem acelasi tip de erou deformat fizic care alege raul: ca modalitate de a relationa cu lumea, de a o poseda.
Citindu-l am avut impresia ca marile acte de cruzime (terorism, holocaust, gulag, maceluri rasiale) au avut ca scanteie declansatoare astfel de psihologii nihiliste. Si tot citindu-l iti dai seama cat de mica e diferenta intre normal si patologic (intre micile monomanii nevinovate si obsesiile criminale). Din punctul asta de vedere seamana cu Regele Arinilor al lui Tournier (tinzi sa simpatizezi cu personajul principal desi acesta este un monstru, totusi).
April 24th, 2006
Ei zic ca asa as fi eu. Destul de corect, daca stau sa ma gandesc. Detalii despre ce inseamna asta.
April 24th, 2006
I-am promis lui Jen ca astazi scriu despre American Gods, asa ca o sa ma tin de cuvant 
Intai o chestie legata de alta carte de Neil Gaiman, volumul de povestiri Mirrors and Shades (care sunt chiar mai tari ca romanul).
E acolo o observatie misto de tot: “Fiecare femeie numita Tinkerbell isi va numi fiica Susan”. Mi se pare geniala !
Gaiman asta este o persoana de invidiat. Harazit de zei. Scrie super-tare, arata la patruzeci si cinci de ani ca la treizeci si cinci, este super cumparat prin toata lumea, se vede ca face ce ii place si asa mai departe. Plus ca este o vedeta media. Aduce un pic cu Stephen King din anii ‘80 (si ca atitudine si ca scriitura). Cand o sa fiu mare as vrea sa fiu Neil Gaiman .
Dar sa revenim la zeii nostri. E o carte hipercaptivanta, masiva si in care nu se intampla nimic. De fapt se intampla tot felul de chestii, dar nu asta conteaza. Nu e genul de carte condusa de actiune. E pur si simplu un roman-calatorie prin America. In care Shadow (erou principal) vede locuri si se intalneste cu zei. Zei vechi care nu mai sunt venerati in America si care trebuie sa-si gaseasca singuri propria lor nisa, si zei noi, la moda (televizor, auto etc). E genul de analiza-meditatie-monolog intinsa pe 6-700 de pagini pe care o citesti pentru inteligenta observatiilor autorului si pentru talentul sau scriitoricesc. Si Gaiman chiar are talent cu carul. Sunt bucati uber-umoristice si pasaje ultralirice. Si poante destepte si informatii colaterale aruncate misto. Un bestiar al imaginarului american, s-ar putea spune (cu toti monstri si zeii care bantuie pe acolo)
Traducerea e foarte buna (citisem primele doua sute de pagini in engleza asa ca nu scot asta din burta). Liviu Radu a suprins foarte bine nuantele (si asta si pentru ca si el este din rock-and-roll generation, la fel ca si Gaiman). Plus notele despre diferitii zei sunt foarte utile pentru a nu mai fi cazul sa scotocesti pe net in timp ce citesti romanul.
Mi-a placut? Foarte mult! O sa citesc in curand si continuarea - Anansi Boys. De ce mi-a placut? (ca la scoala) Pentru ton in primul rand. Pentru poezia exprimarii. Pentru ca Gaiman asta este chiar tare si scrie din suflet nu din varful degetelor cum fac atatia facatori de bestsellere in ultima vreme. Pentru ca zeii aia din carte sunt vii. Ambivalenti, enervati uneori, dar vii. Si pentru umor.
April 23rd, 2006
Mi-as lua un e-reader Irex (Astia sunt un spin-off al lui Philips)
Deocamdata nu a aparut pe piata dar ar trebui sa apara in curand. Mi se pare ca va fi un concurent foarte tare pentru Sony Reader . Are avantajul formatelor libere (PDF, txt, HTML), mai marea gama de memorii externe (CF, SF, USB stickuri), plus faptul ca ecranul este activ - deci poti sa si scrii pe el. Si WiFi inclus. Specificatiile complete sunt aici . Asadar cred ca o sa fie o chestie misto. Pentru ca intr-adevar, e-paperul e supercool fata de LCD-uri. In ceea ce priveste cititul.
Sunt tare curios cat o sa fie pretul. As zice ca un 400 de euro/dolari. Sunt curios daca o sa onoreze astia comanda daca comand de pe site (fiind din .ro )
Si pentru ca tot veni vorba de gizmo-uri am vazut in Go4it ieri noua generatie de walkmanuri de la Sony. Pana la 2 GB, cu radio inclus si autonomie 25-28 de ore in functie de format. Dar cel mai tare punct mi s-a parut timpul de incarcare: 3 minute pentru play de 3 ore. Asta plus autonomia extinsa sunt intr-adevar niste chestii pentru care mi-as lua unul. Desi chiar daca nu mi-as vinde ipodul (e mult mai sexy decat ce scoate Sony). Uite si comunicatul de presa cu lansarea Ce e nasol la produsele Sony este ca orice ar face ei, pana la urma tot isi scot in fata aplicatiile si formaturile lor proprietare. Desi nici Apple nu este mult prea departe.
April 22nd, 2006
In ultima vreme n-am prea mai avut de timp de scris pe blog. Am avut in schimb timp de citit. Si asta imi aduce aminte de Borges care spunea undeva (fie in cartea aia verde - Borges despre Borges, fie in aia Borges vs. Sabatto) ca cititul este o ocupatie mult mai intelectuala decat scrisul. Ca cititul presupune o atitudine mai modesta, o viziune mai inteleapta asupra lumii decat scrisul. Dar fireste ca o spunea mult mai frumos. Pentru ca era un mare scriitor (si cititor).
Apropo de Borges, a aparut volumul doi din integrala prozei, la Polirom.
Ce am mai citit in ultima vreme? Italo Calvino - Palomar, Amy Tan - Fiica tamaduitorului de oase, Neil Gaiman - Zei americani, Mishima - Templul de aur, Andrei Codrescu - Casanova in Boemia.
In postul asta o sa scriu despre Palomar - Italo Calvino.
E o cartulie mica care probabil ar trebui clasificata ca roman. Sau ca un set de povestiri legate. E o carte despre felul in care domnul Palmorar (hiper-observatorul - numit dupa observatorul astronomic) vede lumea.
O carte matematizata si filosofica. Ca pozitie aduce intrucatva cu fenomenologia huserliana. Ca structura, cu Spinoza sau Tractatul lui Wittgenstein.
Cartea e impartita in trei parti, care se impart la randul lor in trei subparti, care cuprind cate trei tablouri.
Practic domnul Palomar se plimba si vede lucruri: un val, cerul, un san de femeie, stele, un magazin de branzeturi, o macelarie, un stol de grauri, cerul, norii. Si cugeta asupra lor. Incearca sa prinda realitatea. Sa observe si sa o disece pana la ultimul nivel.
E o carte buna. Si foarte deprimanta. Pentru ca domnul Palomar este un alt inadaptat. Ca si Don Quijote, ca Svek, ca Gimpl netotul sau Canuta om sucit, in literatura noastra. Pentru ca toate eforturile lui sunt nu zadarnice, ci pur si simplu absurde. Mi s-a parut o carte aproape kafkiana, deci in aparenta e foarte solara. O carte despre imposibilitatea cunoasterii. Si despre lipsa de noima a unei vieti complet rationale si rationalizatoare. Intr-un fel Palomar seamana cu Gog al lui Papini. Acelasi tip de structura, acelasi tip de personaj (pentru ca si Palomar este un monstru in felul sau).
April 21st, 2006
Am aflat de pe blogul Andressei ca a murit profesorul Eremia.
Nu pot sa spun decat ca sunt uluit.
Mi-a fost si mie profesor la Drept, in primul an. Era intr-adevar o persoana lumioasa si inteligenta printre multimea de profesori-granguri, insipizi si plini de ei (adica politicieni, sau mari avocari sau alte persoane de soiul asa care erau profesori doar pentru prestigiul asociat.)
Sincer imi pare rau. Era genul de persoana care nu putea pret pe repetarea papagaliceasca. Si care nu sustinea ca materia lui este cea mai importanta din lume (asa cum facea majoritatea). Nu l-am cunoscut prea bine, insa mi-a facut intotdeauna o impresie de om cu care puteai vorbi multe.
Nu o sa merg la inmormantare. Nu imi plac deloc. O sa beau insa o bere pentru omul si profesorul Mihai Eremia. Pentru ca a ceva in urma. O jovialitate rationala, inteligenta si modesta.
Desi initial acesta era un comentariu pe blogul Andressei, l-am postat si pe blogul meu gandindu-ma ca poate cativa dintre fostii mei colegii de facultate vor ajunge pe aici. Beti o bere pentru el sau o cafea si ganditi-va ca a fost un profesor misto. Pentru el si celalalt profesor misto din anul I, raposatul Beleiu.
April 17th, 2006
Pentru ca Tia mi-l recomanda acum cateva zile, ieri/azi dimineata am citit Un artist al lumii trecatoare - Kazuo Ishiguro
Un roman fermecator despre viata unui pictor japonez batran in primii ani de dupa razboi. Romanul are o structura narativa destul de complexa. Practic dincolo de planul prezentului, dominat de ciondanelile cu fiicele sale mature, de micile probleme cotidiene din timpul ocupatiei, de zugravirea marilor problemelor unei natiuni care se purifica si reconstruieste, avem planul trecutului - al vietii intregii a lui Ono Matsuji, pictorul nostru.
Fiu al unor negustori bogati, el alege calea artei, in pofidata parintilor sai. Porneste ca artist ilustrator intr-o manufactura de duzina, ajunge apoi elevul favorit al unui mestru, pictand gheise, flori de ciresi si alte scene traditionale, apoi isi descopera vocatia sociala, vaocatie care il impinge in malaxorul propagandistic al Japoniei militariste. Iar apoi, dintr-o voce respectata in orasul sau, dupa sfarsitul razboiului, devine un ostracizat, fiindu-i reprosate atitudinile sale din timpul razboiului, chiar si de catre cele doua fiice ale sale. Si mai este contextul social de dupa razboi, in care generatia tanara incerca sa o rupa cu trecutul, iar generatia batrana devine anacronica.
Este un roman subil, foarte bine echilibrat, foarte rafinat. Despre tumultul istoriei, despre deciziile mari care apoi le regretam, despre fii si parinti, maestri si invatatei, despre urmarirea unui idealuri si despre conflictul intre generatii. Despre un om care a riscat pentru ceea ce a crezut, si care ajuns la batranete, este mai mult si in acelasi timp mai putin decat patriarhul autoritar din momentele sale de glorie.
Pot spune cu mana pe inima ca mi-a placut. Am inteles inca un pic din spiritul japonez (imi explic inca un pic din ce am vazut la Tokyo, adica). Ce nu mi-a placut? Ultimele 2-3 pagini. Mi s-au paruta fi scrise intr-un stil prea voluntarist-optimist, nu foarte legat de restul cartii. Insa per total, pot spune cu mana pe inima ca romanul este o bijuterie delicata, lipsita de stridente si patetisme. Un foarte bun dozaj al descrierii versus dialog. Si mai mi-a placut cliseul verbal: “Daca sunteti nou in oras, poate nu stiti, dar… ” care apare in 6-7 locuri. Foarte destept ales.
O carte foarte buna pentru cei care vor sa inteleaga in esenta acel mare macel care a fost al doilea razboi mondial. Pentru ca si el, ca poate toate lucrurile odioase, a inceput cu niste oameni animati de idei nobile, care credeau in ceea ce fac, care credeau ca merg spre progres. Apropo de progres: orasul lui Matsuji este Nagasaki (dar romanul este prea subtil ca sa se faca referiri directe la bomba nucleara).
April 9th, 2006
Sorin de la Hoinar pe web ma include in postul lui referitor la blogurile despre carti, observand foarte justificat ca in ultima vreme am scris mai mult despre alte chestii. Imi fac mea culpa si revin cu o cartulie citita ieri. Asadar:
Marele Portret - Dino Buzatti
L-am iubit pe Buzatti in adolescenta. Desertul tatarilor, fireste Probabil ca multi alti cititori de carti. Am vrut sa scriu oameni, insa din pacate oamenii nu mai citesc carti, in general. Doar o minoritate.
De fapt, citeam acum cateva saptamani dintr-un volum de povestiri (fie “cele mai frumoase”, fie “saizeci”) una despre un sanatoriu cu sapte etaje - in care fiecare etaj era afectat unui stagiu al bolii. La etajul sapte cei mai sanatosi, iar la etajul intai muribunzii. Despre alunecarea unui pacient de la sapte la unul - despre subterfugiile cu care este amagit la fiecare mutare, explicandu-se ca el de fapt este mult mai sanatos, dar sunt anumite probleme administrative care fac mutarea necesar. Foarte kafkiana. In timp ce citeam povestirea respectiva mi-am dat seama ca era o recitire. Ca o citisem de fapt in copilarie. Intr-un almanah Romania Literara sau poate intr-o antologie, nu tin minte. Ideea este ca respectiva povestire fusese de fapt primul contact cu Buzatti, si poate si cu genul asta de literatura (absurda, expresionista, kafkiana - nu stiu cum sa ii zic).
Sa revin la Marele Portret.
O cartulie de vreo 160 de pagini scrisa cu litere mari, pe care o dai gata intr-o seara. Daca ar fi sa o descriu prin analogii as zice ca reprezinta pentru Viitoarea Eva de Villiers de L Isle-Adam ce a reprezentat Insula lui Morel de Bioy Casares pentru Insula lui Moreau de HG Wells.
O rescriere a aceleiasi teme, semi-pastisant, semi-polemic, la un alt nivel literar-meditativ. In esenta e vorba de crearea unei masini inteligente inzestrate cu suflet. Sufletul sotiei/amantei moarte a celor doi inventatori. Nu este o carte meditativa despre viata, moarte si tehnologie, totusi. Chiar daca premizele sunt specifice literaturii SF, curgerea cartii nu este canonic SF. Este o carte mai mult despre oameni, decat despre idei si teorii.
Citind-o mi-am dat seama cat de mult s-au schimbat conceptiile noastre din anii saizeci cand a fost scrisa cartea. Practic raportarea noastra la tehnologie este complet diferita. Ceea ce pareau probleme atunci acum sunt considerate false probleme. Am trait cam acelasi sentiment pe care il aveam cand eram mic si citeam Casa cu aburi de Jules Verne. Din acest punct de vedere mi s-a parut un pic datata. Pe de alta parte, atmosfera cartii, tonul sumbru-absurd-paronoic din anumite parti (mai ales din primele 50-60 de pagini) fac sa merite. Mi-a retinut atentia o fraza despre posibilitatea teoretica a sinuciderii ca fiind strict necesara pentru mentinerea sanatatii mentale a fiecarei finte umane.
April 8th, 2006
” Cerneala buna nu poate fi din cea lichida, gata de turnat dintr-o sticla,. Nu poti sa fii artist daca opera ta iese fara efort. Asta e problema cu cerneala moderna, la sticle. Nu trebuie sa gandesti. Pur si simplu scrii ceea ce pluteste la suprafata creierului tau. Iar suprafata nu e altceva decat resturi, frunze moarte si oua de tantari pe apa. Dar cand apesi un baton de cerneala intr-un mojar de piatra, faci primul pas spre curatarea mintii si a sufletului tau. Apesi si te intrebi: Ce intentii am? Care este legatura dintre inima si mintea mea?”
Un pasaj frumos dintr-o carte buna (Fiica tamaduitorului de oase - Amy Tan). Pacat inca ca pana si cerneala lichida e de domeniul trecutulul. Uneori am impresia ca o gramada din “maladiile” sociale moderne sunt produse de fast-reading, fast-living, fast-talking, fast-thinking. De multe ori nu mai reusim sa savuram o poezie pentru ca nu mai gasim tempo-ul necesar.
(Prima varianta a postului facea referire la Heidegger, vorbaria ca stare pervertita a Dasein-ului, si la romanul Hominids al lui Robert Sawyer - care avea niste videoblogeri numiti voyeuri. Mi s-a blocat calculatorul insa. Mai bine. )
April 5th, 2006
