Monthly Archives: April 2006

Good stuff

Am avut cel mai bun inceput de sambata de multa vreme. Am mers pe jos de acasa pana la firma.
Si a fost misto. Din pacate nu am timp sa fac asta mai des. Am impresia ca astora dintre noi mai workaholici ne ramane foarte putin timp pentru decizii marunte si aleatoare cara insa fac sarea si piperul vietii. Sau cel putin asa mi se intampla mie, sa nu generalizez.
So, I walked. Si am ascultat Doors. M-a lovit ieri ca nu ii mai ascultasem demult. I-am ascultat la volum maxim (daca imi pierd auzul o sa ii dau un judecata pe astia de la Apple :)) “When the music’s over” este una dintre cele mai tari melodii ever-ever.

Cancel my subscription to the Resurrection
Send my credentials to the House of Detention
I got some friends inside …

We want the world and we want it…
Now
Now?
Now!

Tic-tac

Dragos, de la argumente.ro si unapezi.fourhooks.com , care a facut o tona de chestii pentru bloggingul in Ro, a decis sa iti inchida blogul. Regret ca ca nu am apucat sa beau o bere cu el pana acum. Dar sunt convins ca se va intampla pe viitor. Daca as folosi stilouri, as face si eu ca in “O minte scliptoare”, pe bune. Asa spun doar “Jos palaria!” si “Berea o dau eu prima data cand ne intalnim!”

Andressa, care provine in mod sigur din specia Power Puff Girls meet Ally McBeal, a lansat www.OverheardinBucharest.ro .
Cred ca o sa fie o chestie misto.
Asadar, daca auziti ceva tare prin metrou/tramvai/autobuz/limuzina/coada/banca/etc , “turnati” acolo.

Astazi, si in fiecare zi

“Impossible things happen. When they do happen, most people just deal with it. Today, like every day, roughly five thousand people on the face of the planet will experience one-chance-in-a-million things, and not one of them will refuse to believe the evidence of their senses. Most of them will say the equivalent, in their own language, of “Funny old world, isn’t it?” and just keep going.”
Anansi Boys – Neil Gaiman

Roman despre obsesii

Templul de Aur – Yukio Mishima

Yukio Mishima - Templul de Aur

Despre Mishima se pot povesti o groaza. A trait o viata forte interesanta. Sau mai degraba a murit o moarte foarte interesanta. Si-a facut seppuku in semn de protest fata de pierderea valorilor traditionale si fata de ocupatia americana. Iar unul dintre adepti i-a taiat capul, in maniera traditionala. (Dupa cateva lovituri nereusite.)

Si despre Templul de Aur (monumentul, nu romanul) se pot povesti o groaza. Americanii l-au crutat (ca tot Kyoto-ul) de raidurile aeriene. A fost insa incendiat de un preot in 1950.

De la acest fapt porneste romanul lui Mishima. Practic este o incursiune in mintea sinuoasa a incendiatorului. Nu este un roman-reportaj, cum este “Cu sange rece” de T. Capote, de exemplu. Este o incursiune fictionala.

E un roman greu de citit. Sau cel putin asa l-am perceput eu. Cu pasaje foarte minutios lucrate, cu taceri, cu obsesii descrise in amanuntime. Cu Zenul filtrat prin mintea unui preot Zen nebun. Nu e vorba de nebunul clasic. Tarat, lipsit de sclipire, incapabil de autoanaliza. E vorba de nebunul care intr-un fel salasluieste in oamenii inteligenti. Care isi striga ura si nebunia si durerea personala in inima lumii. Amoral. Lucid. Care alege crima ca rezolvare a unei obsesii mai degraba decat ca razbunare. Avem asadar preotul nostru nebun, indragostit de frumusetea eterna a templului, de modul in care aceasta frumusete se desfasoara in cotidian, si care nu poate sa-si traiasca viata din cauza templului. Templul care ii apare in fiecare moment crucial. Care il domina.
E o carte despre frumusete. Si despre Zen. Ne place sa credem ca Zen-ul e despre niste batranei intelepti, cu barbi si mustati lungi, albe, care deapana povesti cu talc. Dar Zen este si ceea ce face preotul nostru. Zen este si nebunia lui.

E o carte despre uratenie si frumusete, si abuz, si cunoastere. E un roman bun. Care se citeste incet, incercand sa patrunzi cat mai mult in mentalul personajelor. Este un roman psihologic, dar psihologia eroului este structurata diferit.

Tot modul in care e scris romanul, plus tema lui, mi-a adus aminte de un alt roman scris la persoana I: Piticul de Par Lagerkvist . In ambele avem acelasi tip de erou deformat fizic care alege raul: ca modalitate de a relationa cu lumea, de a o poseda.

Citindu-l am avut impresia ca marile acte de cruzime (terorism, holocaust, gulag, maceluri rasiale) au avut ca scanteie declansatoare astfel de psihologii nihiliste. Si tot citindu-l iti dai seama cat de mica e diferenta intre normal si patologic (intre micile monomanii nevinovate si obsesiile criminale). Din punctul asta de vedere seamana cu Regele Arinilor al lui Tournier (tinzi sa simpatizezi cu personajul principal desi acesta este un monstru, totusi).