Roman despre obsesii

Templul de Aur – Yukio Mishima

Yukio Mishima - Templul de Aur

Despre Mishima se pot povesti o groaza. A trait o viata forte interesanta. Sau mai degraba a murit o moarte foarte interesanta. Si-a facut seppuku in semn de protest fata de pierderea valorilor traditionale si fata de ocupatia americana. Iar unul dintre adepti i-a taiat capul, in maniera traditionala. (Dupa cateva lovituri nereusite.)

Si despre Templul de Aur (monumentul, nu romanul) se pot povesti o groaza. Americanii l-au crutat (ca tot Kyoto-ul) de raidurile aeriene. A fost insa incendiat de un preot in 1950.

De la acest fapt porneste romanul lui Mishima. Practic este o incursiune in mintea sinuoasa a incendiatorului. Nu este un roman-reportaj, cum este “Cu sange rece” de T. Capote, de exemplu. Este o incursiune fictionala.

E un roman greu de citit. Sau cel putin asa l-am perceput eu. Cu pasaje foarte minutios lucrate, cu taceri, cu obsesii descrise in amanuntime. Cu Zenul filtrat prin mintea unui preot Zen nebun. Nu e vorba de nebunul clasic. Tarat, lipsit de sclipire, incapabil de autoanaliza. E vorba de nebunul care intr-un fel salasluieste in oamenii inteligenti. Care isi striga ura si nebunia si durerea personala in inima lumii. Amoral. Lucid. Care alege crima ca rezolvare a unei obsesii mai degraba decat ca razbunare. Avem asadar preotul nostru nebun, indragostit de frumusetea eterna a templului, de modul in care aceasta frumusete se desfasoara in cotidian, si care nu poate sa-si traiasca viata din cauza templului. Templul care ii apare in fiecare moment crucial. Care il domina.
E o carte despre frumusete. Si despre Zen. Ne place sa credem ca Zen-ul e despre niste batranei intelepti, cu barbi si mustati lungi, albe, care deapana povesti cu talc. Dar Zen este si ceea ce face preotul nostru. Zen este si nebunia lui.

E o carte despre uratenie si frumusete, si abuz, si cunoastere. E un roman bun. Care se citeste incet, incercand sa patrunzi cat mai mult in mentalul personajelor. Este un roman psihologic, dar psihologia eroului este structurata diferit.

Tot modul in care e scris romanul, plus tema lui, mi-a adus aminte de un alt roman scris la persoana I: Piticul de Par Lagerkvist . In ambele avem acelasi tip de erou deformat fizic care alege raul: ca modalitate de a relationa cu lumea, de a o poseda.

Citindu-l am avut impresia ca marile acte de cruzime (terorism, holocaust, gulag, maceluri rasiale) au avut ca scanteie declansatoare astfel de psihologii nihiliste. Si tot citindu-l iti dai seama cat de mica e diferenta intre normal si patologic (intre micile monomanii nevinovate si obsesiile criminale). Din punctul asta de vedere seamana cu Regele Arinilor al lui Tournier (tinzi sa simpatizezi cu personajul principal desi acesta este un monstru, totusi).

2 thoughts on “Roman despre obsesii

  1. Tia O'Connor

    A fost un documentar despre Mishima pe History. Am citit si eu “Confesiunile unei masti”. Cred ca sado-masochismul lui sexual i-au determinat optiuniule ideologice. Par Lagerkvist este uimitor in tot ce scrie!
    Din Tournier am citit “Balthazar, Melchoir…”, care mi s-a parut interesanta.
    Contacteaza-ma prin email ca sa-ti trimit ceva interesant – o carte de care te plingeai ca nu apare si la noi (daca se intelege unde dau cu apropoul).

    Reply
  2. Catalin Post author

    Salut, Tia. “Bathazar, Melchior…” este o carte buna, intr-adevar. Foarte sensibila, as zice. “Regele Arinilor” mi se pare mult mai tare, insa. Referitor la cartea pe care doresti sa-mi o trimiti, deja o am. Mi-am luat-o de pe Amazon prin vara. Imi manifestam multumirea ca nu apare la noi din principiu. Inca o data iti multumesc.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *