Red Hot Chili Peppers - Californication
Marry me girl be my fairy to the world
Be my very own constellation
A teenage bride with a baby inside
Getting high on information
And buy me a star on the boulevard
It’s Californication
Capitalistii astia hiperconsumisti-hiperhedonisti din California chiar se pricep.
5 comments May 31st, 2006
Deja este veste veche pe blogosfera ca grupul Catavencu a fost preluat de Sorin Ovidiu Vantu. Nu o sa zic si eu pacat sau fuck you, SOV.
Nu cred ca asta este cea mai mare problema. Intotdeauna marii rechini au vanat grupurile de presa facute de (mai mult sau mai putin) rebeli. In orice tara si oricand. Pana la urma este firesc. Cred ca marea problema, si foarte importanta pentru libertatea de exprimare din Romania, este daca SOV a cumparat sediul, marketshare-ul si brandul, sau a cumparat inclusiv constiintele. Pentru ca numai constiintele ziaristilor conteaza cu adevarat.
Daca ziaristii de la Catavencu si Cotidianul vor avea tupeul sa lupte pentru liberatatea lor si sa plece daca li se va baga pumnul in gura, atunci lupta e castigata. Pentru ca nimeni cu citeste Catavencu pentru sigla sau pentru reclamele frumoase.
Asadar, nu are sens sa ne dam de ceasul mortii ca un magnat a achizitionat un trust. Este normal intr-o economie de piata. Trebuie sa ne temem doar de atitudinea ziaristilor. Vor prefera ei sa ramana pe salarii babane cand li se va zice “Pe astia lasati-i in pace” sau vor avea cojones si isi vor baga picioarele in posturile caldute, pornind o cruciada de la zero.
Testul libertatii de expresie nu se da acum, ci in momentul in care spatiul de manevra le va fi ingradit. Cati or sa stea si cati or sa plece atunci? Abia atunci vom stii daca am crezut in catzavenci pe bune sau daca au fost un alt produs al capitalismului, pseudorebeli si pseudononconformisti… Iar daca va exista masa critica si o vor lua de la capat (nu in curtea altui magnat), cititorii vor veni cu ei neconditionat, iar SOV o sa descopere ca a cumparat niste birouri si niste calculatoare.
2 comments May 29th, 2006
Criz de la cultura-vura posteaza despre o noua colectie de literatura contemporana straina ce va aparea la Humanitas, denumita “Raftul Denisei” .
Si eu cred ca o e idee de marketing complet neinspirata:
1. Denisa Comanescu este o editoare buna (exemplul cel mai clar fiind ce a facut la Polirom) insa in nici un caz nu este un personal brand (nici macar printre cei avizati)
2. Brandurile personale (mai ales cele feminine, fara a fi misogin) functioneaza foarte bine la produse generaliste dedicate unui public feminin de regula nu foarte educat/pretentios (ex: Oprah, Martha Stewart etc). Pana si parfumurile cu personal brands (alea cu nume de actrite, cantarete, tenismene) sunt in categoria entry-level, in nici un caz luxury goods. Cu cateva exceptii. Pe de alta parte, cartiile sunt niste chestii relativ elitiste - cel putin cele promovate de Humanitas (mult mai aproape de parfumuri de lux, decat de detergenti). Insa chestia asta cu “Raftul Denisei” nici nu va creste brand equity-ul (nu e raftul lui Marquez, Rushdie sau Borges, sa zicem) si nici nu va atrage alte categorii de public (mai bine ii ziceau raftul Andreei Marin, daca asta voiau).
3. In general o autoritate intr-un domeniu se denumeste prin numele de familie (o colectie de filosofie denumita “Raftul lui Immanuel” ar fi hilara). Faptul ca s-a apelat la prenume denota ca nici macar oamenii de la Humanitas nu aveau incredere in potentialul de brand personal al Denisei Comanescu si atunci au ales varianta asta mai soft si mai putin implicativa.
4. Este evident ca Denisa Comanescu nu va putea alege toate cartile care i-au placut pentru a le pune in colectia sa. Unele au copyrightul la alte edituri, altele au fost publicate recent. Deci nu poate sa fie cu adevarat o selectie personala. Doar un stunt de marketing. Neinspirat.
15 comments May 29th, 2006
For the loser now
Will be later to win
For the times they are a-changin’.
Add comment May 29th, 2006
Nu sunt excesiv de muzicofil. Adica ascult muzica in fiecare zi, stiu cat de cat discografiile a vreo zece formatii/artisti, dar niciodata nu am fost un maniac al muzicii. Am prieteni care merg aproape la toate concertele rock pe o raza de 1000 de kilometri (adica incluzand Ungaria si Bulgaria). Astia da maniaci.
Pentru mine muzica este mai degraba un prilej de reflectie/verbalizare. Daca ascult ceva clasic, o apreciez dupa cat de misto au fost gandurile care mi le-a produs. Daca ascult ceva contemporan (rock or jazz mostly) apreciez metaforele, poezia, puterea de evocare, forta textului. D-aia imi plac Bob Dylan, Deep Purple, Pink Floyd, Led Zeppelin, U2, Hendrix, Simon and Garfunkel, Doors. Pentru ca spun chestii. Exprima ceva. Angelic sau demonic, dar niciodata atmosferic, evanescent si neclar. (Oi fi maniheist?) D-aia nu imi place muzica aia electronica noua. Nu are putere. (Sau poate nu am receptat-o eu atunci cand trebuia, recunosc)
Ieri piesa zilei a fost Voodoo Child - Hendrix. E fascinant cat de out of his time poate sa cante omul asta. Ba chiar out of our time. Cred ca am ascultat-o de 20 de ori.
Azi piesa zilei e Nick Cave, PJ Harvey & Concrete Blonde - Ship Song . Powerful black-as-sin magic ;)
Come sail your ships around me
And burn your bridges down
We make a little history, baby
Every time you come aroundCome loose your dogs upon me
And let your hair hang down
You are a little mystery to me
Every time you come around
7 comments May 27th, 2006
Asadar a aparut Dilemateca, o revista culturala scoasa de cei de la Dilema. Format glossy, frecventa lunara, 80 de pagini, 5 RON, contine si o carte de Tzvetan Todorov despre gandirea umanista in Franta (Gradina nedesavarsita)
Foarte frumoasa ca aspect si cu un continut interesant. Mi-a placut foarte mult interviul cu Dan C. Mihaiescu (mai ales partea cu muzicile). In plus o scrisoare inedita de la Steinhardt catre Noica (m-a uimit ce termeni anglosaxoni folosea Steinhardt). Un articol despre bloguri culturale destul de putin inspirat. O analiza a pietei de carte dupa 1990.
Per total o revista buna, insa care nu ajunge la nivelul de calitate impus de Secolele XX de dinainte de revolutie. Intrucatva lipsita de substanta adevarata. Prea tabloidala. Pe de alta parte este de remarcat in peisajul revistelor de cultura - cred ca va avea o distributie mult mai buna decat restul. Sa asteptam numerele urmatoare.
Later Update: Plimbandu-ma prin oras am remarcat ca a Dilemateca vine la pachet si cu alte carti: una de Rorty, alta de la All cu istoria filosofiei. Deci un fel de tombola.
9 comments May 26th, 2006
Am ajuns sa pretuiesc timpul mai mult decat orice altceva. Sa ai o zi intreaga numai pentru tine. Ce misto! Sa ai o luna in care sa uiti de ceea ce trebuie si sa iti pese numai de prezent. Ce vis!
Am inceput sa ma simt ca un aristocrat cand merg pe jos la munca. Fac 45-50 de minute si mi se pare o risipa de timp (in sensul bun). Cand pot sa gandesc si sa privesc lumea. Sa nu ma intereseze de ce mai trebuie facut, de liste, de taskuri, de treburi and so on. E atat de trist ca ne cumparam lucruri de care nu avem nevoie cu bani, si banii cu timp. Mi-ar placea sa existe o epoca in viitor in care sa se rada de nebunia asta consumista cum radem noi acum de toate obiceiurile barbare. Pentru ca daca exista in consumismul asta exacerbat o ratiune interioara, ea singur se destrama, privind de afara.
2 comments May 25th, 2006
De De Quincey am aflat prin intermediul lui Borges, care il diviniza. Si dat fiind acest fapt(desi am pagina cu biografia lui De Quincey in fata), intotdeauna m-am intrebat daca De Quincey a existat sau este doar o inventie borgesiana. Chiar si dupa am citit Confesiunile unui opioman.
Si tot din acest cauza am efectuat o lectura oarecum paranoida pe volumasul despre moartea lui Kant. In esenta, povestirea este relatata din punctul de vedere al unui prieten al lui Kant, care il vegheaza in ultimele zile ale vietii. Dar oare este acest prieten adevarat? Si daca a fost real, este si povestirea reala la randul ei? Si, a fost Kant real? In fine, cam asta se intampla cand il citesti de prea mute ori pe Borges.
Sa revenim la cartea lui De Quincey. Povestea reala a unei persoane magnifice intelectual la sfarsitul vietii sale. Cand toate stradaniile lui de a avea o viata ordonata se naruiesc. Cand uita ce a spus acum cateva minute. Cand, el cel care dormea intotdeauna intr-un intuneric si o tacere deplina, este nevoit sa doarma cu lampa de veghe si cu un ceas care sa produca sunete regulate. Cand apar fantome si obsesii si fobii si comportamente senile.
Nu este o carte despre Kant. Pentru ca nu acesta a fost Kant. Este o carte despre umbra firava a unui om. Despre luptele acestui om cu uitarea si timpul. Existentialism avant la lettre. Sincer sa fiu nu este o lectura fundamentala. E o carte indiscreta despre cel mai intim aspect al vietii unui om, moartea.
Add comment May 24th, 2006
Asa dintr-o data mi-am adus aminte de Pablo Neruda. Unul dintre cei mai tari poeti ai secolului trecut. Cu unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste, ever. Cantecele Capitanului, se numeste unul dintre volumele lui. Despre un camarad comunist care lupta si iubeste si lupta din nou. Che Guevara meets Lord Byron.
Deci mi-am adus aminte de el si am cautat un text de-al lui. Le-am gasit pe acesta.
Cine moare?
Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste. (…)Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...
Frumos, nu ?
Mai multe poeme aici (in engleza)
Si cateva chestii interesante din Wikipedia:
Pablo Neruda was cited in The Simpsons episode “Bart Sells His Soul”.
Lisa: Hmm. Pablo Neruda said, “Laughter is the language of the soul.”
Bart: I am familiar with the works of Pablo Neruda.
Neruda always wrote in green ink because it was the color of Esperanza (hope).
5 comments May 20th, 2006
Acum vreo doua-trei sapamani mi-am zis ca trebuie sa imi schimb un pic comportamentul de consumator. Mai precis sa nu mai cumpar si sa port tricouri cu insemne corporative (mai precis Adidas, Puma, etc). De ce sa fiu eu un panou umblator pentru marcile astea? Asta mai ales pentru ca nu ma reprezinta. Nu am fost niciodata the jock type. Dar absolut deloc. Si nici nu incerc sa fiu. Ajung pe la sala din an in paste si atunci mi se pare in chin si o pierdere de vreme fara absolut fara noima. (Nu am nici o placere sa ma chinuiesc ridicand si tragand greutati. Prefer o carte buna. Noroc ca in ultima vreme am descoperit audiobookurile asa ca nu mai este o pierdere completa de vreme)
Sa revin la tricouri. Mi-am luat 8 tricouri de pe threadless.com (Super sloganul lor “Nude no more! 
) Au venit repede (cam doua saptamani de la comanda), n-au incurcat borcanele, iar calitatea materialului pare ok (asta o sa vedem la primul spalat Asadar ii recomand. Au varietate mare, comunity feeling, preturi bune. Mai imi iau. Mai ales pentru ca au desene misto.
5 comments May 20th, 2006
Anul negru • Concurs de frumusete masculina la Stincile Blestemate - Ismail Kadare
Kadare asta chiar e bun. L-am descoperit anul trecut prin toamna si de atunci am citit cam tot ce a aparut la noi. E genul de scriitor care reuseste sa impuna o cultura. Sa o prezinte lumii si sa-i gaseasca o nisa intr-o lume din ce in ce mai omogena. Poate d-asta este el un scriitor mai mare (nu neaparat mai bun) decat scriitorii romani contemporani. Pentru ca a reusit sa-si genereze un public global caruia sa-i povesteasca despre Albania pe o voce unica. Si sa o transforme dintr-un colt nefericit al Europei intr-un taram exotic, cu eroi, legi ciudate si povesti magice.
Plus ca omul asta chiar este original. Nu este doar al o sutalea scriitor de realism magic. Sau realismul lui magic nu e deloc sud-american. Si nu are retete. Un roman este mai fantastic, altul mai psihologic, unul mai parabolic, altul mai istoric. Are simtul riscului.
Despre cartulie acum. Am citit-o duminica trecuta. Contine un roman de vreo 170 de pagini si o nuvela de vreo 50. Romanul (Anul negru) este o poveste don quijoteasca despre un grup de cativa tarani albanezi care pleaca sa salveze noul regat al Albaniei. Se petrece pe la inceputul secolului al XX-lea (in jur de 1912-1914). Taranii nostri isi fac armata si incep o ratacire prin spatiul mic al Albaniei pentru a se lupta cu cei care pun in pericol noul stat. Ca stil mi-a adus aminte de “Razboiul sfarsitului lumii” a lui Llosa sau de “Un veac de singuratare” a lui Marquez. Aceasi tip de tratare imprecisa, cu margini fantastice efemere, a istoriei care se lichefiaza in forme imprecise, a la Dali. Si mai mi-a adus aminte de “Aventurile soldatului Svejk”. (BTW, de ce nu se mai reediteaza cartea asta geniala.) Aceleasi personaje incantator de naive, ratacite prin viata. Si orarecum aceasi viziune despre razboi.
Nu mi-a placut (dar absolut deloc) faptul ca romanul are doar 170 de pagini. E genul de subiect care necesita proportii epopeice. Planuri paralele, rememorari ale vietii personajelor, povesti in povesti si asa mai departe, pentru a contura un tablou inteligibil (si realist). In 170 de pagini d-abia te incalzesti putin. Si apoi, pac! - povestea s-a terminat, cortina s-a tras.
Nuvela (”Concurs de frumusete masculina la Stincile Blestemate”) e in alt registru: psihologico-istoric. Se organizeaza un concurs de frumusete masculina, un tanar nevoit sa stea in recluziune ca urmare a aplicarii kanun-ului (dreptul cutumiar) castiga, apoi este omorat. M-a facut sa ma gandesc la diferitele moduri de gandire masculina. La alpha males si beta males, la strategii reproductive si alte chestii d-astea.
Per total o carte buna. Desi preferata mea ramane “Fiica lui Agamemnon • Succesorul” . Doua cuvinte despre traducator: Marius Dobrescu, care a tradus toate cartile lui Kadare in romana, este extraordinar: nici nu aplatizeaza textul, nici nu il exoticizeaza.
Add comment May 17th, 2006
Am fost la o emisiune ce se va da pe TVR2, vineri la 10:10 seara. Realizator este Stefan de la Omagiu (care chiar este un tip tare; la fel si fetele care sunt producatoare — abia astept berea de care am vorbit) Am vorbit despre infogeeks, Internet, informatie carti si alte chestii d-astea (adica si ceva bloguri, online communities si alte asemenea).
Emisiunii ii zice Cool Instructor (adica Stefan, cred eu, caci in ceea ce ma priveste sunt clar the uncool one - poate oi avea si eu o farama de coolness, dar aia nu este observabila cu ochiul liber, nu iese la suprafata decat in fiecare 29 februarie, in anii divizibili cu 13, si dispare imediat).
12 comments May 16th, 2006
In seara asta am stat acasa. Am ascultat Pink Floyd, am citit Ismael Kadare si am revazut Blade Runner. O insula frumoasa, nu-i asa?
Add comment May 14th, 2006
Strigarea lotului 49 - Thomas Pynchon
De ce titlul asta? Al postului meu, adica. Pentru ca la un moment-dat, pe la jumatatea romanului, mi-a trecut prin cap, complet neghidat rational, ”Pe aici prin paginile astea trebuie sa fie ingropate o gramada de BMF-uri”. Semnele alea pe care le cere Samuel Jackson in fiecare film in care joaca. BMF pe portofelul din Pulp Fiction, BMF pe manerul sabiei Jedi din din Star Wars, si asa mai departe. BMF vine de la Bad MotherFucker, normal. Iar Pynchon asta este un BMF de top
TCL49 e genul de roman pe care poti sa-l citesti de 50 de ori, de fiecare data altfel. Dupa mine, doar Pynchon si Borges au calitatea asta: aceea ca romanul sau povestirea sa se faca uitata si sa fie redescoperita ca ceva complet nou la o lectura ulterioara. Pentru ca Pynchon e super dens in referinte culturale, in povesti in povesti in povesti, in pasaje de 30 de cuvinte care fac la alti scriitori cat o nuvela, in jocuri dezlantuite, in ironii si poante. Haladui prin toata literatura, de fapt prin toata istoria civilizatiei, in fata si in spate. Si o faci cu zambetul pe buze.
Acum, fiecare persoana care il citeste poate sa aiba propria viziune asupra plotului. Personal, mi s-a parut ca opozitia Thurn & Taxis vs Tristero poate fi citita si ca opozitia intre crestinism si gnosticism (BTW, nu cred ca am scris asta aici, dar daca nu as fi agnostic, as fi gnostic. Mi se pare foarte frumoasa estetic si probabila epistemologic ideea de recrearea a lui Dumnezeu de catre oameni la sfarsitul timpului). Sau ca opozitia intre constrangerile societatii structurate si nevoia de evadare a fiecaruia. In fine, aici fiecare poate sa vada altceva. Ce e tare, si aici vine BMFitudinea lui Pynchon asta, ca putem sa vedem fiecare ce avem chef.
Nu o sa scriu despre plot (atat pentru ca sunt oameni carora nu le plac spoilere, cat si pentru ca nu am facut-o niciodata - nu vad rostul, cand exista situri ca Amazon sau Wikipedia unde poti sa afli ce contine efectiv un roman). O sa spun doar ca este vorba de o conspiratie, sau de paranoia. Sau de ambele. Pentru ca oamenii inventeaza conspiratii pentru a structura realitati eterogene. Dar daca unii autori ca Pynchon sau Eco fac din chestia asta un pretext pentru literatura, alte persoane vad doar filonul pecuniar (aka Dan Brown , Pavel Corut and so on).
Acum problema nu este chiar atat de mare, cinstit vorbind. Adica, fiecare este liber sa citeasca, sa asculte, se distreze asa cum vrea. Si sa valorizeze cum vrea. Partea mai nasoala este ca “literatura” proasta o scoate de pe piata pe cea buna, ca sa parafrazez citatul ala cu banii. Pentru ca are retete de marketing mai bune si marketshare potential mai mare.
Later update: O parte dintre bloggerii romani fac parte din Trystero. Trebuie doar sa-i identificam. Semnele sunt acolo 
Add comment May 13th, 2006
Mishima sau viziunea Vidului - Yourcenar, Marguerite
Cand eram mic m-am intrebat adesea cum vede lumea o fiinta din alta specie. Cum vede un cal o pajiste? O vede la fel ca noi? Dar un sarpe? Dar un gandac? Vad mai multe culori, vad altceva decat vedem noi, nu vad chestii pe care noi le vedem? In fine, nici acum nu am raspunsuri prea bune la chestia asta.
Mai tarziu practicam arta trascorporalizarii Adica stateam in statia de troleu, imi alegeam un subiect si incercam sa simt cum vede el lumea. O baba obosita, un low-end incomer, o fata vulgara, o domn serios. In fine, jocuri ciudate…
Da ce aceasta introducere? Pentru ca Viziunea Vidului este o carte scrisa de o femeie geniala despre un barbat genial. De o lesbiana despre un barbat cu porniri homosexuale. De o occidentala despre un oriental. Despre doua optiuni estetice si de viata diferite. Doua specii. O carte in care Yourcenar povesteste cum l-a vazut ea Mishima.
Nu este o carte fundamentala. Este genul de carte scrisa de carturari despre alti carturari si despre cartile lor. Oglinzi paralele. O carte despre cum percepe Yourcenair pustietatea sufleteasca a lui Mishima. Pustietatea din ea in acelasi timp.
Despre singuratatea ei si singuratatea lui.
Nu este o cartea independenta. Trebuie sa fi citit din Yourcenar si din Mishima ca sa o intelegi. Si sa-i fi iubit. Altminteri, este o carte care prezinta cateva dintre cartile lui Mishima, cateva anecdote din viata lui, sfarsitul.
Add comment May 10th, 2006
Asadar, weweritza s-a mutat la casa ei, nu mai cutreiera pe blogurile oamenilor facand comentarii malitioase and stuff. Desi, daca stau bine sa ma gandesc, pe mine m-a menajat aici, chiar daca i-au scapat cateva ironii fine. Ii urez alune.
Add comment May 9th, 2006
Asadar a aparut The Crying of Lot 49 de Thomas Pynchon la Polirom. “Strigarea lotului 49″, i-au spus in romana.
Este o carte dementiala. De fapt tot ce a scris Pynchon este demential. Un nivel de virtuozitate de nemaiintalnit. Un magician al umorului, al situatilor ciudate, al jocurilor de cuvinte… GENIAL.
The Crying of Lot 49 este o poveste paranoida despre conspiratii globale. Familia care joaca rolul central (Tristero) are insa un corespondent in realitate: Thurn und Taxis Ei sunt cei care au inventat sistemul postal. Si cuvantul taxi tot de la ei vine. Iar o parte din blazonul lor insa se plimba pe strazile din toata lumea in fiecare zi: goarna rasucita a postei.
O sa postez o chestie mai lunga dupa ce recitesc cartea. Abia astept sa apara si Gravity Rainbow (care este si mai mare si mai tare)
Later update: Tocmai am citit ca e o reeditare a unei editii Univers din 2000. My bad…
Add comment May 8th, 2006
Am gasit linkul acesta pe blogul Tiei . Cernobil.
Si m-am uitat la acele poze in timp ce ascultam “On The Turning Away” - Pink Floyd (Si aici era cat pe ce sa ma apuc sa vorbesc despre despartirea lui Waters de Gilmore, despre numarul mare de instrumentalisti de pe Momentary Lapse of Reason, and so on. La naiba, exista wikipedia pentru asta)
Si m-am uitat la pozele astea, deci. La cate am putut. Pentru ca sunt cutremuratoare. Dar trebuie sa ne uitam, pentru ca ele sunt realitatea. Macelul voit sau accidental al vietilor umane. E infricosator cat de mult ne dorim sa nu vedem, sa nu intelegem, sa nu ne intereseze. Ma gandeam azi la cuvantul “pateu” (o definitie a lui in cultura urbana se afla aici) In mod sigur vine de la patetic. Care vine de la pathos. Ne e frica sa simtim, ne e frica sa ne pese. Pentru ca este mult mai confortabil sa fim sceptici, blazati si sa vorbim despre probleme estetice, sau economice abrstracte, despre lifestyle si despre succes. Recunosc, am zic de nenumarate ori ca mi-e frica sa nu fiu patetic (chiar si acum cand scriu astea). Si cred ca le-am inoculat ideea asta si altor (cativa) oameni.
Problema este sa nu trebuie sa intorceam tot timpul spatele. Pentru ca lucrurile nasoale se intampla cand oamenii misto stau de-o parte, cum zice englezul. Pentru ca limitarea suferintei umane (si in primul rand evitarea evitarea mortilor in masa - accidente, holocausturi, razboaie) este cea mai importanta misiune pe care o poate avea cineva.
Vorbeam ieri cu doi buni prieteni despre Bill Gates, Steve Jobs si Larry Ellison. Jobs si Ellison se distreaza greu, Gates nu prea. Gates a eradicat malaria in doi ani, dupa ce ONU se chinuise cincizeci. Gates is the cool one, dupa mine.
Despre ce este postul asta, totusi? Este faptul ca e asa de usor sa scrii despre carti si chestii inteligente. E mult mai greu sa scrii despre ceea ce conteaza. Cand am inceput blogul asta, voiam sa fie in primul rand despre suferinta umana (despre toate crimele impotriva umanitatii, despre constiinte). Dar aparent s-a dus intr-o alta directie. Voi incerca sa-l reorientez un pic. Sper…
“Don’t accept that what’s happening
Is just a case of others’ suffering
Or you’ll find that you’re joining in
The turning away”
It’s a sin that somehow
Light is changing to shadow
And casting it’s shroud
Over all we have known.
(…)
No more turning away
From the weak and the weary
No more turning away
From the coldness inside
Just a world that we all must share
It’s not enough just to stand and stare
Is it only a dream that there’ll be
No more turning away?
Add comment May 6th, 2006
Pentru ca jen tocmai nota ca citeste Coraline, mi-am adus aminte de vechea mea ura
Asadar, de ce il urasc pe Neil Gaiman? Acum, nu ca l-as omori, stati linistiti, dar totusi cred ca individul isi merita ura cu prisosinta.
Motive:
1. Este o combinatie linera de Bono meets Salman Rusdie
2. Arata la 45 de ani ca la max. 35 (probe aici)
3. Scrie super misto. Dar super misto. Cam asa cum ar fi vrut sa scrie si Stephen King, in visele sale.
4. Face absolut ce-i place (nu scoate romane pe banda, nu se baga in proiecte in care nu crede and so on)
5. Are un blog super citit si super bun
6. Este o vedeta media, o vedeta adevarata de Hollywood, I mean
7. Are un umor in cascade (cititi Anansi Boys, sa va convingeti)
8. E genul de persoana caruia orice gagica ii pica in brate in primele 5 minute
9. E coooool (face super benzi desenate - Sandman series, lucreaza cu Gorillaz and so on)
10. Vinde cateva milioane de volume pe an, fara insa a fi citit de devoratorii de Dan Brown / Cohelo
11. E prieten cu toata lumea buna
12. A facut niste scenarii beton
Cred ca as mai putea sa pun alte 10 motive, dar deocamdata este suficient. Daca cineva l-a citit si are aceleasi sentimente (nu se accepta persoane care nu au parcurs macar 2 carti) atunci putem face un “Hate Club”.
Later update: Uite inca un motiv de ura.
6 comments May 6th, 2006
Cand eram mic (sapte-opt ani) descoperisem o metoda infailibila de a eliminare a foametei si a suprapopularii.
Sa micsoram toti oamenii. Dar mult, mult de tot. Sa inventam o raza care sa-i faca pe toti de 10-15 centimetri. Pentru inceput. Apoi, mai vedem.
Acum inteleg imposibilitatea aplicarii solutiei (nu cea tehnica): unii oameni s-ar fi ascuns si ar fi ramas cat niste giganti, toate operele de arta care ar fi devenit imposibil de contemplat (nu ca ar conta prea mult in fata avantajelor miniaturizarii etc. Plus ca fiecare om normal ar fi vrut sa fie cu cativa milimetri mai mare decat ceilalti.
Add comment May 3rd, 2006
Am ras cu lacrimi:
An executive at a heart disease charitable foundation who embezzled close to a quarter of a million dollars over two years to pay a dominatrix to beat him was sentenced Tuesday to two to six years in prison.
Tot articolul, pe CNN
Dar nu ma pot abtine sa postez finalul:
Lady Sage also commands $1,000 a day in travel expenses if she has to beat a customer on his own turf. :))
Add comment May 3rd, 2006
Seen a shooting star tonight
And I thought of you.
You were trying to break into another world
A world I never knew.
I always kind of wondered
If you ever made it through.
Seen a shooting star tonight
And I thought of you.
Bob Dylan
Add comment May 3rd, 2006
Voiam sa scriu despre femei albastre care s-au decupat in viata dupa Matisse, despre cat de bine este sa fi primit baterii la misto tocmai cand ti se termina bateriile la mouse si despre un parfum tare numit Shiseido Basala.
Dar apoi mi-am zis ca e un pic prea personal, un pic prea show-off . Asa ca am consemnat doar intentia. Ceea ce in definitiv are dezavantajul de a fi personal, show-off(ly ?), si nici nu ofera informatie macar. Din acesta jena am pus linkurile, cel putin.
Avantajul este ca e foarte practic pentru un post scurt.
Si voiam sa continui cu cateva vorbe despre o carte. Dar intre timp mi-am dat seama ca mai am o groaza de chestii de facut. So, no soup for you today.
Add comment May 1st, 2006
| M | T | W | T | F | S | S |
|---|---|---|---|---|---|---|
| « Apr | Jun » | |||||
| 1 | 2 | 3 | 4 | 5 | 6 | 7 |
| 8 | 9 | 10 | 11 | 12 | 13 | 14 |
| 15 | 16 | 17 | 18 | 19 | 20 | 21 |
| 22 | 23 | 24 | 25 | 26 | 27 | 28 |
| 29 | 30 | 31 | ||||