Mai exact in toamna lui 1996. Cand Nobelul a fost luat de Wisława Szymborska . A carei poezie nu o citisem la vremea aceea. Intre timp am citit cate ceva pe Internet (sunt linkuri si in josul articolului din Wikipedia). Scrie bine, conced.

Si ce treaba aveam eu cu Doamna Szymborska (apropo, folosesc verbul “a uri” in sens foarte larg, sa nu credeti ca sunt o persoana veninoasa, cu ochii rosii si fruntea incruntata ? Pai in toamna aia se zvonea ca o sa castige Bob  Dylan. Care este clar cel mai mare bard din toate timpurile si din toate locurile posibile. Care ar trebui sa aiba si premiul Nobel pentru pace, economie si chimie, nu numai pentru literatura. Care a rezistat in viata si a generat o opera geniala si enorma si arborescenta si cum vreti voi .

Asadar era 1996, aveam 19 ani si probabil toate albumele lui Dylan. Mai tin minte si acum. Le cumparam de la tarabele acelea cu multa muzica, de la Romana sau de la libraria Humanitas de la Kretzulescu. (Apropo, in vremea aceea, cu toti piratii se gasea muzica in oras. Acum, daca intri la Diverta sau HMF, nu gasesti nimic mai rar/mai clasic/mai non-comercial. Iar pana si piratii au decazut: inainte erau persoane cu vaste cunostiinte muzicale, acum sunt bronzatii in sorturi Verzace) Si uneori, cand nu aveam bani, mai saream si o meditatie, ca doar trebuia sa completez colectia. Acum imi aduc aminte, de exemplu, de un album dublu, inregistrarea live a unuia dintre primele concerte electrice ale lui Dylan. Genial!

So, era toamna lui 1996 si speram ca Dylan sa castige. You know, motivatiile adolescentine: rebelul genial din Dylan, lupta pentru pace, protestele, marsurile pentru drepturile civile, cele anti-Vietnam, stuff like this. Iconic, prin excelenta. Si chiar daca au trecut cam zece ani de atunci, sa stiti ca tot nu mi-am schimbat ideile. BTW, sa-mi fac/cumpar un tricou cu Dylan.

Au trecut inca zece ani si pentru Dylan. Si Things have changed, indeed. A implinit 65 de ani la sfarsitul lui mai. A mai scos niste albume. A mai fost aclamat. Hendrix, Morisson, Janis Joplin sunt oase si ulcele de multe decenii. Dylan merge mai departe. Fara premiu Nobel. Dar nici nu conteaza prea mult, in definit.

Astazi in heavy rotation: Rolling Stones – Wild Horses

Childhood living is easy to do
The things you wanted I bought them for you
Graceless lady you know who I am
You know I cant let you slide through my hands

Wild horses couldnt drag me away
Wild, wild horses, couldnt drag me away

I watched you suffer a dull aching pain
Now you decided to show me the same
No sweeping exits or offstage lines
Could make me feel bitter or treat you unkind

Mi-am apucat sa citesc Kadis pentru copilul nenascut – Imre Kertesz. De fapt, citisem cateva pagini acum vreo luna, insa mi se paruse genul de scriitor arid, abscons si elitist care nu imi place. Am gresit. Poate nu avem starea.

In fine, faza este ca acum m-a spart in cioburi mici si gri. O carte discursiv-intelectualizata despre nimicnicia intelectualizarii. Despre noi, astia un pic mai rasariti, care ne privim unii pe altii ca niste oglinzi in oglinzi si nu stim ce vedem si poate nici nu ne intereseaza si poate proiectam si poate jonglam cu cuvintele si avem deja-vuuri de discutii din trecut si uitam ce esential sau mimam ca uitam sau mimam ca am regasit si apoi iarasi ne privim pe noi insine si facem lucruri, grandomanii, fara insa sa avem clar definit scopul, doar ca asa trebuie, ca e bine sa fii tare, apreciat, plin de proiecte, vital, dar asta e vitalitatea oare, si gata. Nu pot sa suport genul asta de carti care se apropie prea de sufletul tau si apoi ii trag doua-trei suturi sanatoase cu bocancii. Saramago mai face faze d-astea.

Hai sa pun si un citat:

“Dar, se vede treaba, nu te poti feri din calea explicatiilor, nu le poti evita, explicam si ne explicam fara incetare, o explicatie ne pretinde insasi viata, acest inexplicabil complex de fenomene si perceptii, explicatii ne pretinde anturajul si pana la urma ne pretindem si noi, noua insine, explicatii, pana ce izbutim in cele din urma sa distrugem in jurul nostru totul si sa ne autodistrugem, e un exces adica de explicatii – ii explic eu filosofului, intr-unul din acele accese logoreice, atat de urate mie dar irepresbile, care ma apuca ori de cate ori n-am nimica de spus si care, ma tem, e de aceasi extractie cu bacsisurile grase pe care le dau prin restaurante, taxiuri sau cu ocazia mituirii unor persoane oficiale, respectiv semioficiale etc. , precum si cu politetea mea exagerata, mergand pana la abandonul de sine, de parca m=as ruga fara incetare sa mi se ingaduie sa exist, pentru existenta asta a mea”

Asadar intai nu am vrut sa merg la concertul DM. Apoi, astazi de dimineata, m-am trezit brusc ca vreau. Nu neaparat ca mor dupa ei. Apoi omul care trebuie sa-mi dea biletul a intrat mai repede si am ramas pe afara. Acum sunt acasa. Nu mi-e clar daca sunt suparat sau nu. Nici daca trebuie sa fiu suparat sau nu. Si nici daca am vrut sa merg la concert sa nu.
Asta ca tot vorbeam de zenul dintr-un post super al lui Irene despre lucrurile care n-au fost sa fie.

Ce e ironic este ca nici la Apocaliptica nu am ajuns, desi as fi vrut si aveam bilet. Iar saptamana viitoare vine Lacrimosa. )

PS Sa nu aud ca a fost misto. I hate you !!!!

La noapte sunt Sanzienele (23-24 iunie).

Asadar, fetelor, aveti grija ce/pe cine visati, caci s-ar putea sa se adevereasca!