Archive for July, 2006
Coming Back To Life - Pink Floyd pe “The Division Bell”
Where were you when I was burned and broken
While the days slipped by from my window watching
Where were you when I was hurt and helpless(…)
I took a heavenly ride through our silence
I knew the waiting had begun
And headed straight..into the shining sun
Imi aduce aminte de versul ala care din Iov, “Unde erai tu cand singur faptuit-am pamantul?” (fireste cel care il spune este Dumnezeu, la solicitarea lui Iov de a primi o justificare pentru chinurile sale) si care este un vers demential de profund si care justifica, subiectiv doar, mind you, egoismele si inchistarile noastre. Si caruia ii raspunde peste timp Malraux cu “Fiecare moare singur”, un fel de fuga prin timp pe aceiasi tema, nu?
July 31st, 2006
I’m feeling like rambling today. Ganduri razlete. Voiam sa scriu un post cu Creedence si Have you ever see the rain, de aici si titlul, ceva care sa vorbeasca despre ploi si labartare (long tail?), si a doua generatie mai tanara decat noi, cei care fac acum vreo 12-15 ani si s-a nascut dupa revolutie si nu au nici constiinta comunismului si nici a tranzitiei, dar asta e bine intr-un fel si rau in alt fel, fireste ca orice altceva din lumea asta, si daca noi suntem zona rock (in sensul general) ei sunt zona de tehno si habar nu au de Creedence sau de Zeppelin dar stiu tot felul de DJ si simt chestii pe care noi doar le intelegem, nu, nu ma simt batran, imi aduc aminte de o seara de iarna cred, sau putea la fel de bine sa fie vara sau primavara, de fapt chiar poate ca era, si stati linistiti, genul asta de scris este doar asa un experiment, pentru ca pot si am chef, dar de maine revin la stilul normal, si deci era un anotimp (si asta imi aduce aminte de o proza scurta de la Borges, un argument avian despre existenta lui Dumnezeu, exact ca si cu anotimpurile, un stol de pasari despre care nu stii exact cate sunt dar stolul e finit si determinat deci Dumnezeu exista, fireste un sofism, dar frumos) si ii explicam unui prieten bun ca noi suntem probabil ultima generatie care intelege hartia, placerea cititului pagina cu pagina, a romanului ca forma regina de entertaiment intelectual, si ca o sa stam cu un picior in hartie si cu un picior in electronic, si ca de noi depinde cum se va face tranzitia cat din sufletul cartilor se va duce in biti pentru ca noi o sa fim generatia care are puterea sa faca asta cum generatia hippie a fost aia care a inventat computerul, noi o sa fim generatia care va redefini continutul, toata lumea aia a treia a lui Popper, prima data de la Gutenberg incoace, for God sake, pentru ca cei mai in varsta cu zece ani sunt in general dinozauri si nu inteleg Internetul, uite chiar si Murdoch vulpoiul desi miroase el ceva, iar cei mai tineri nu vor intelege cartea, la ce bun cand exista interactivul si rezumatul si rich media, o sa intrebe ei, si ma gandesc tot asa la tensiunea in designuri cum se va cliva din nou in marketing si packaging si segmentare si ce mai vreti voi intre X generation si the real I generation si apropo de asta sunt in stare sa pun pariu ca Orange va castiga pe X generation si Vodaphone pe I generation dar asta la consumeri, pentru ca la corporate procesul nu este de regula sentimental, fireste, si ma intreb insa cat de multe piese vor supravietui in I generation piese din rock generation, only time will tell, care va fi corespondentul lui Sinatra din the rock period, sau care va fi Fever sau Fur Elise. Gata, stop! 
July 30th, 2006
“Think of all the hate there is in red China/Then take a look around at Selma, Alabama” - Bob Dylan, Eve of Destruction
Sa ne inchipuim lumea mai lenta de acum saizeci si ceva de ani. Un oras de vreo 5-600 mii de locuitori. Care isi vad de treburile lor: hoti, intelectuali, comercianti, speculanti, tarfe, agitatie, praf, bani… Un oras ca multe altele. Izbucneste razboiul. Orasul e ocupat. Viata orasului e grav afectata.
Si dupa cateva zile de ocupatie incepe macelul. In numai doua zile sunt ucisi intre 25 si 35 de mii de civili neinarmati de catre soldatii. Un locotenent-colonel isi asuma sarcina sa omoare cu mana lui 50 de civili. Si pana la sfarsitul ocupatiei sunt ucisi per total peste o suta de mii de civili.
Pare a fi masascrul din Nanking. Nu este, insa. E masacrul din Odessa. Comis de trupele romanesti.
Am citit articolul respectiv din Wikipedia si m-am cutremurat. De ce nu ni se spune la scoala? De ce nu se spune la televiziune? Stim de cei 150 de mii de romani morti la Stalingrad, dar nu stim de cei 100 de mii de civili omorati in Transnistria.
Auzim atat de des “Romani, va ordon treceti Prutul”, auzim de martiriul lui Antonescu, dar nu auzim de ordinele astea ucigase. Condamnam Auschwitz sau deportarile din Transilvania de Nord, dar stim prea putine despre Odessa si implicarea trupelor romane in Holocaust. Ni se povesteste doar de cateva bande de legionari scelerati, insa dimensiunile si implicarea oficiala sunt mult mai ample.
Cand eram mic, bunicul imi povestea despre cum s-a salvat de “masina infernala” (mina) care a explodat pe un transportor de trupe din portul Odessei. Cum s-a scufundat nava si cei mai multi au murit. Fireste nu mi-a povestit despre zilele de 22-24 octombrie 1942.
Cred ca memoria crimelor si memoria eroismului ne lipsesc. Cred ca traim intr-o societate tarata si pentru ca e bolnava de autism si amnezie. Si mai cred ca societatile vestice au izbutit sa fie ceva mai bune si pentru se autoanalizeaza critic. Pentru ca se lupta cu crimele tatilor si ale bunicilor. Din pacate pentru Romania comunismul a “castrat” acest simt al dreptei priviri. Ne-a hranit prea mult cu eroism de opereta, cu false icoane, cu sloganuri si ideologii indobitocitoare. Si ce vedem acum nu sunt decat rezultatele acestui proces.
Nu vreau sa o dau pe politica. Un asemenea macel este un subiect mult prea grav.
Iertare.
July 29th, 2006
In natura (salbaticie) un ardei sau un pepene cu multe seminte are mai multe sanse de perpetuare. La limita, de-a lungul timpului pepenii si ardeii vor avea din ce in ce mai multe seminte.
Pe de alta parte, pepenii si ardeii cultivati de om vor avea din ce in ce mai putine seminte. Pentru ca semintele sunt neplacute. Enervante. Omul apreciaza soiurile cu cat mai putine seminte si legea cererii obliga cultivatorul si pepenii si ardeii sa se supuna.
Ma gandeam la asta in timp ce taiam un ardei pentru salata. Parca avea mai putine seminte decat in copilarie.
Si ma mai gandeam ca poate asa e si cu oamenii. Societatea joaca rolul cultivatorului. Poate ca intr-o societate mai naturala (mai putin urbana, aglomerata, competitiva, money-orientated, stresanta, ziceti-i cum vreti), poate ca intr-o societate naturala altele ar fi calitatiile care s-ar perpetua si amplifica in specia umana de-a lungul timpului. Poate ca nu ipocrizia, duplicitatea, minciuna, lasitatea, egoismul. Poate ca oamenii ar fi ceva mai aproape de ideal in societatea asta naturala. Sau poate ca sunt doar eu mai utopic, a la Rousseau.
Desi, daca stau bine sa ma gandesc, ar putea sa se faca studii comparative intre bastinasii din Amazonia si cei din Londra, intre inuiti si tokyoiti, intre mongolii nomazi si new yorkezii sedentari.
July 28th, 2006
Tocmai ma gadeam ca citesc cam putin in ultima vreme si postez inca si mai putin despre carti (sper sa mai scriu si eu despre vreo 2-3 saptamana asta).
Dupa care am descoperit blogul asta: Terorism de cititoare
Super bun. Despre literatura, mostly. Un amestec foarte misto de cultura (urbana?) romaneasca, autori internationali mainstream, poezie, fantasy & SF. L-am trecut la Bloglines.
July 27th, 2006
Apropo de masinute, mi-am adus aminte de tractorul (de fapt motostivuitorul) pe care mi l-a luat tata de la Magazinul Bulgaresc (acolo pe Dorobanti unde este Gepa Electrocenter - sau a fost) de ziua mea. Cred ca aveam vreo cinci ani.
A fost una dintre cele mai iubite jucarii ale mele. Asta si pentru ca a rezistat suficient de mult. Ani de zile. Eu de obicei stricam totul in maxim 2 saptamani. Dar nu si tractorul. Tractorul asta era din tabla groasa si fier masiv. Cred ca avea vreo trei kilograme. Puteai sa omori cu el De fapt am impresia ca am si ranit pe cineva o data. Da, nu era in concordanta cu normele europene privind jucariile. Era portocaliu. Era misto. Era ubercool, trendy si cum mai vreti voi. Si, mama, ca mi-ar place sa il am din nou. Avea autenticitatea aia a jucariilor vechi (data de masivitate, de materiale grele, naiba stie).
Daca aveti povesti cu masinute (sau cu soldatei si papusi), am sa facem un fel de harta blogosferica al nostalgiilor jucaricesti.
Si apropo de postul Deei cu scrisul despre chestii , genul asta de posturi despre masinute ar fi o campanie interesanta pentru promovarea online a lui Cars , de exemplu.
July 27th, 2006
Cea mai dragutza cautare catre blogul meu: cum sa creezi o masinuta
July 26th, 2006
Am vorbit cu Radu sa bem o bere maine. La Motoare. Bloggeri si non-bloggeri. Discutiile clasice, nu? Internet, politica, Romania, Terra, societate, aberatii, business, literatura, muzica, si ce o mai fi (dar fara barfe). Asa ca daca cineva dintre cititorii acestui blog are chef sa vina e binevenit. La ora 21, miercuri, La Motoare. Ma gandesc ca e posibil sa nu existe locuri acolo si sa fie nevoie sa ne relocam. Caz in care cei interesati ar fi bine sa dea un semn la mine sau la Radu ca sa le lasam un telefon unde sa sune (plus pentru a ne repera).
July 25th, 2006
I’ll let you be in my dreams if I can be in yours. Bob Dylan said that. @ “Talkin’ World War III Blues”
July 24th, 2006
No Direction Home e documentarul facut de Scorsese despre primii ani ai carierei lui Bob Dylan. Excelent, fascinant, genial. Primul DVD l-am vazut de doua ori deja in mai putin de 24 de ore (e pe doua DVD-uri).
E uimitor cat bun simt poate sa aiba Dylan . Cum recunoaste ca a furat o melodie, sau niste discuri, cum explica ca el nu era pornit pe revolutie cand a scris “Blowing in the wind”, ci doar voia sa scrie un cantec frumos si tot asa. Foarte rar vezi oameni d-asta care refuza sa se impauneze, mai ales cand lumea trage de ei. Improbabil de decent.
E un documentar nu doar despre Dylan, ci despre America artistilor si a libertatii, despre nebunii ani ‘60, despre o schimbare de generatie si de viziune, si despre curaj. Foarte misto si partile in care Ginsberg povesteste tot soiul de lucruri. Normal, cele mai tari sunt performatele vintage ale lui Dylan si momentele in care el povesteste, din perspectiva de acum a omului in varsta, ce a simtit atunci.
Melodia zilei - Dylan, of course, cu A Hard Rain’s A-Gonna Fall :
Oh, where have you been, my blue-eyed son?
Oh, where have you been, my darling young one?
I’ve stumbled on the side of twelve misty mountains,
I’ve walked and I’ve crawled on six crooked highways,
I’ve stepped in the middle of seven sad forests,
I’ve been out in front of a dozen dead oceans,
I’ve been ten thousand miles in the mouth of a graveyard,
And it’s a hard, and it’s a hard, it’s a hard, and it’s a hard,
And it’s a hard rain’s a-gonna fall.
Versiune live aici. Plus cateva chestii despre cantec.
July 23rd, 2006
Ce mai mi-am luat:
a). Mi-am luat domeniul catastif.ro
Inclusiv eu mai ziceam .ro, asa ca am zis sa rezolv asta. (In paranteza, nu imi plac domeniile .ro pentru ca: 1. Nu poti sa faci modificarile de DNS singur, ca la cele internationale 2. Dureaza cam mult pana modificarile sunt efectuate (uneori ce ceri vineri se face abia luni, de ex) 3. Nu au o situatie juridica foarte clara (I mean, in cosmarurile mele, imi inchipui ca vin unii tetei si “fug” cu toate domeniile .ro ; dreptul de folosinta al domeniilor nu este foarte clar explicat ; au fost cazuri in care s-au facut modificari de proprietar asupra domeniilor .ro fara hotararea definitiva a justitiei - cazul cu citroen.ro al domnului Tariceanu este celebru, nu? ) 4. Nu stiu cat de redundanta este baza de date de la RNC cu ownerii de domenii - prefer sa nu ma gandesc prea mult la acest aspect )
b). Mi-am luat Midnight’s Children - Salman Rushdie in engleza. Editia UK aniversara - 25 de ani de la lansare. Super carte, dupa cum am mai scris.
c). Mi-am luat un kimono galben pentru dormit. Galben aprins. I love it! Am dormit in genul asta de kimono de bumbac cand am fost in Japonia. O senzatie excelenta, pe bune. Dupa aia am regretat ca nu am cumparat unul de acolo. Pana la urma am luat de aici, mai scump. Dar macar e Benetton. Si e galben! (alea din Japonia erau albe cu un pic de albastru)
My fluffy post is not so fluffy after all (l-a stricat povestea lunga cu domeniile :( )
July 21st, 2006
Ca tot am pus un post despre Japonia, uite inca unul. Nu mai tin minte cum, dar duminica trecuta am dat peste un eseu foarte interesant care reprezinta fundamentul neo-nationalismului japonez: The Japan That Can Say No . Un fel de rezumat al ideilor poate fi gasit pe wikipedia
Superinteresant este faptul ca amandoi autorii sunt supercunoscuti: Akio Morita este fondatorul Sony, iar Shintaro Ishihara este primarul Tokyo-ului (in paranteza fie spus, la un moment-dat Ishihara a declarat ca masacrul de la Nanjing nu s-a petrecut cu adevarat, fiind o inventie a chinezilor).
O lectura foarte interesanta, care trebuie citita printre randuri insa - avand clare tuse propagandistice. Si poate un pic datata, dat fiind ca au trecut cam 17 ani de cand a fost scrisa, iar Japonia a trecut printr-o recesiune si o noua expansiune de atunci. Mi s-a parut foarte interesanta partea lui Morita cu stilul de management japonez. In care relatiile sunt foarte stranse intre corporatie si angajati. Si chiar voiam sa scriu o chestie despre o societate mai colectivista dar care sa nu sugrume meritocratia. Personal mi se pare ca sistemele actuale sunt fie prea socialiste (cele din Europa Occidentala), fie excesiv de individualist-meritocratice, ceea ce mareste stressul cotidian.
Anyway, asta a fost intentia initiala. Dupa aia mi-am dat seama ca e mult bullshit si la Morita. Mi-am adus aminte ce imi spuneam partenerii mei din Japonia despre durata medie a zilelor libere (atentie, nu concediu, ci concediu + sarbatori legale in Japonia) care este de 6 zile pe an — dat fiind faptul ca fiecaruia ii este teama sa munceasca mai putin decat ceilalti.
Asa ca pana la urma mi-a ramas doar un ciot de idee: ideologia colectivista a prosperitatii. Impresia mea este ca la nivelul declarativ asta este cea mai importanta ideologie a Japonezilor.
Daca americanii baga bullshitul cu “God loves freedom”, “We fight for freedom”, “dreptul de a-ti realiza visul” chiar daca este sau nu justificat, la japonezi se baga bullshitul cu “paine pentru toti, si ceva mai mult pentru cei merituosi”. Si daca imi amintesc bine, imperiul japonez din timpul razboiului se numea “Sfera de coprosperitate a Asiei de Sud-Est”. Iar motivul cuceririi respectivelor natii era eliberarea de sub colonialismul occidental si crearea unui viitor mai bun impreuna - paine pentru toata lumea, cu alte cuvinte. Spre deosebire de americani, care vor baga intotdeauna placa cu salvarea poporului din ghearele tiraniei.
Oare care o fii ideologia dominanta la chinezi? Exista un eseu similar scris de chinezi (China Can Say No) dar nu am apucat sa-l citesc.
July 21st, 2006
Un articol hilar despre experientele japoneze ale lui Plesu (cu bonus cea a lui Liiceanu). Bun si pentru cei care or sa ajunga pe acolo, si pentru cei care vor sa-si faca o idee despre socul cultural.
July 20th, 2006
De dimineata am venit pe jos, ca sa imi aud gandurile. Mi-am auzit obsesiile cromatice, insa.
Intrebarea numarul unu: Daca as fi sfant, ce culoare as vrea sa aiba aura mea? Dupa ce m-am chinuit cateva minute cu diverse combinatii si variante, cu scheme analitice sau intuitive de detectare a culorii adecvate, am respins intrebarea wittgensteinian pe motiv ca este pur si simplu absurda. In primul rand nu am cum sa fiu sfant, that’s for sure. Si oamenii care ma cunosc pot sa garanteze. Nu exista sfinti enervanti, e o contradictie in termeni. Si, chiar daca printr-o derogare extraordinara ar fi asa ceva, e clar ca aura nu ai cum s-o alegi. Ti-o da Dumnezeu, nu? Sau poate el e prea ocupat si de asta se ocupa seful sfintilor, unul dintre The Big 12 (Petru sau Pavel sau Ioan, banuiesc?) E ca la armata, aura se da pe inventar. Si poate ca sunt diferite divizii: sfinti taumaturgi cu aura alba, sfinti propovaduitori cu aura albastra, sfintii finantisti - adica marii contribuabili donatori - cu aura aurie, sfinti razboinici cu aura kaki sau de camuflaj. Deci intrebarea asta a ramas fara raspuns. De fapt si fara sens logic. Dismissed.
Intrebarea numarul doi: Daca as fi cavaler Jedi, ce culoare as vrea sa aiba sabia mea? Desi poate parea un soi de reformulare a primei intrebari, nu este chiar asa. Intrebarea asta nu e total absurda, desi e relativ improbabila. Dar totusi, as putea fi un cavaler Jedi. In Australia sunt peste 70000, iar in Marea Britanie sunt 0.7% din populatie. Cititi aici daca nu ma credeti. Asadar asta clar s-ar putea. Sabia e mai greu de confectionat din punct de vedere tehnologic, dar sunt convins ca se lucreaza la asta. La naiba, e o piata de peste 150000 de cavaleri cu acte in regula. Plus milioane de fani obisnuiti.
Deci, ce culoare? Nici la asta nu am dat raspuns. Rosu e evil, la fel si negru, violet are Samuel Jackson tocmai ca sa se diferentieze, galben e urat, bleu e comun, verde - e o idee, ma mai gandesc. Ma gandeam la un model zebra (dunga alba, dunga neagra). Are avantajul pragmatic ca inamicul va incerca inconstient sa “ocheasca” partile negre (adica transparente, de fapt) sperand ca este o sabie intrerupta. Ma mai gandesc si voi pune un “later update” daca ajung la o concluzie. Iar dupa aia, ma voi intreba ce fel de monograma, ideograma, citat, logo sa am pe manerul sabiei.
July 19th, 2006
M-am uitat in seara asta la Gandhi (courtesy of Radu). Un film deosebit atat prin mesajul de non-violenta, cat si ca opera de arta in sine. Sincer si curajos.
Si n-am putut sa nu ma gandesc la situatia actuala din Liban. Nu am fost niciodata un adept al calculelor utilitariste in ceea ce priveste fericirea si suferinta, dar oare dispartia a doi soldati justifica calvarul prin care trec acum zeci si sute de mii de oameni. Sau e doar un pretext intr-un joc politic cu mize mari? Sfaramarea unei tari si asa distrusa de peste douazeci de ani de razboi civil este justificata? Si oare nebunia asta nu tinde sa se autoalimenteze? Nu naste alte ticalosii in toate taberele? Nu ma pricep la politica Orientului Apropiat, insa parerea mea este ca ultimii zece ani de constructie a pacii s-au cam dus pe apa sambetei in ultimele sapte zile. Un pic mai multa compasiune…
Si mi-a venit in minte si eseul lui Rushdie despre Gandhi din volumul de eseuri aparut la Polirom (Dincolo de limite). BTW, e un volum foarte lucid si foarte fun in acelasi timp: cu eseuri de la fotbal la politica, de la rock la literatura, trecand fireste prin toata povestea cu fatwa si ayatollahul. Eseul despre Gandhi vorbeste de iconizarea si comercializarea imaginii (poster Apple, desi Gandhi era technofob), despre erorile si virtutiile omului politic, despre viata de familie. Nu este 100% magulitor la adresa filmului:
“Atunci cand a fost lansat, filmul lui Richard Attenborough, Gandhi, m-a socat. Mi s-a parut un exemplu al acestui tip de sanctificare occidentala anistorica. Iata-l aci pe Gandhi in chip de guru, furnizand un produs la moda - Intelepciunea Orientala.”
Iata si finalul eseului:
“Gandhi, cel care a renuntat la viziunea sa cosmopolita pentru a obtine o tara, a devenit in timpul straniei sale vieti de dupa moarte un cetatean al lumii. Poate ca spiritul sau s-ar putea dovedi in continuare suficient de persistent, de inteligent, de transant, de viclean, si, da, suficient de moral ca sa evide asimiarea de catre McCultura globala (si, desigur, de catre cultura Mac). Impotriva acestui nou imperiu inteligenta gandhiana este o arma mai buna decat cucernicia gandhiana. In ceea ce priveste rezistenta pasiva… mai vedem.”
Later edit: Am uitat sa pomenesc de postul acesta despre Liban al Weweritzei. Chiar merita citit.
July 18th, 2006
Protestantii au o definire extensiva a lucrarilor spirituale. Catolicii si ortodocsi au o definire restrictiva. Pentru aceste doua biserici este spirituala doar o lucrare care il proslaveste pe Dumnezeu. Si asta in mod explicit si neechivoc. Scrierea unei simfonii sau zugravirea unui tablou cu subiect laic nu se trec la lucrari spirituale. La protestanti, da. Atingerea inefabilului si apropierea de perfectiune sunt manifestari ale divinului.
In planul concretului (adica al trecerii din dogme in mentalitati) asta poate sa se repercuteze asupra atitudinii fata de munca. Daca la protestanti excelenta in ceea ce faci te apropie de mantuire, la ortodocsi si catolici munca nu are nici o consecinta escatologica. Iti faci treaba ca sa hranesti corpul, atata tot. Rugaciunea e de baza.
Iar asta intr-o societate laica se transforma intr-o intelegere maligna a raportului dintre munca si hobby-uri, dintre ceea ce faci for a living si cee faci pentru placere intelectuala. Pe de o parte glorificarea diletantismului. BTW, sunt convins ca in germana nu exista un termen pentru diletant (cu o etimologie similara, adica). Pe de alta parte, senzatia de separatia rigida dintre cele doua planuri. Deprecierea orelor de munca. Expulzarea lor ca un corp strain.
Si tot legat de asta tentatia de acceptare a mediocritatii. A lucrului de mantuiala. In religiile vechi, raul se manifesta sub forme tenebroase, sadice si malefice, in nici un caz prin cotidiana mediocritate, care face in viziunea mea mai multe victime dacat toti sceleratii pamantului.
Fireste, e doar o schema simplista. Dar pe de alta parte, cred cu tarie ca multe dintre viciile/virtutiile unei societati sunt date si de istoria mentalitatilor din respectivul spatiu.
July 18th, 2006
1. Bach a scris peste 300 de cantate. Cate una pe saptamana timp de sase ani. Iar o cantata d-asta nu e chiar un ton de mobil - e o cvasi-opera serioasa intr-un act. Eu ce am facut in ultima saptamana?
2. Am intrat azi intr-o librarie si m-a cuprins scarba. Prea multe carti. Am intrat ca un harciog sau ca o femeiusca care vrea sa isi cumpere a 1000 bratara pe care probabil nu o va purta niciodata. Sa fac ce? Sa mai iau una, doua, trei. Ca sa am si mai multe necitite. Si asta doar uitandu-ma la autorii de care stiu cat de cat. Evitandu-i pe cei care nu mi spun nimic. Poate am citit o mie de carti. Poate voi mai citi inca doua, daca am noroc. Dar e infim de putin. Cate vieti netraite.
3. Subtilitatile se inteleg doar daca stapanesti contextul. Uneori mi-e frica ca nu-l stiu deloc. Contextul vietii si contextul culturii. Uneori am impresia ca totul e in alta limba.
4. Thanks God is Friday?
July 14th, 2006
Ieri mi-am adus aminte de Julia Dream de la Pink Floyd. Pentru cateva secunde am calatorit 10 ani in timp si mi-a venit in cap melodia asta. De fapt si Elegy de la Jethro Tull, dar pe aceea o ascult des. In ceea ce priveste Julia Dream, nu o mai ascultasem de mult de tot. Cand am reascultat-o prima data (a fost in heavy rotation of course) mi s-a parut ceva mai putin vibranta decat o tineam eu minte de la 17-18 ani. Apoi si-a revenit
Will the misty master break me
Will the key unlock my mind
Will the following footsteps catch me
Am I really dying
Julia dream, dream that queen, queen of all my dreams
July 12th, 2006
A plecat dintre noi Syd Barrett, poate cel mai influent membru al Pink Floyd in perioada incipienta. A schimbat fata muzicii. Asta conteaza. Si ne-a oferit momente de magie.
Din wikipedia: One of Barrett’s trademarks was playing his Fender Esquire guitar by sliding a Zippo lighter up and down the fret-board through an old echo box to create the mysterious, otherworldly sounds that became associated with the group.
Later update: Inca ceva din wikipedia care arata cat de important a fost Barrett pentru Pink Floyd:
Wish You Were Here, released in 1975, carries an abstract theme of absence: absence of any humanity within the music industry and, most poignantly, the absence of Syd Barrett. Well-known for its popular title track, the album includes the largely instrumental, nine-part song suite “Shine On You Crazy Diamond” , a tribute to Barrett in which the lyrics deal explicitly with the aftermath of his breakdown. (…) In a famous anecdote, a heavyset man with a completely shaved head and eyebrows wandered into the studio while the band was recording “Shine On You Crazy Diamond”. The band could not recognise him for some time, when suddenly one of them realised it was Syd Barrett. He was greeted enthusiastically by the band but subsequently slipped away during the impromptu party for David Gilmour’s wedding (which was, coincidentally, also on that day). It was the last time any of the other band members saw him. Gilmour recently confirmed this story, although he could not recall which song they were working on when Syd showed up.
July 11th, 2006
Muzele pentru postul asta au fost Irene cu Lucruri, intamplari, persoane care nu au fost sa fie ale mele , Radu cu Flashback si Igu cu Banane pe ziare . (BTW, poate o sa scriu si eu despre zana bananelor. BTW2, daca este sa existe o blogosfera, ea e in primul rand o comunitate de constiinta si de potential activism social, nu neaparat o chestie profesionala sau de info sharing. Citeam postul lui Radu si m-a apucat si pe mine nostalgia copilariei.Se ia ca o epidemie de stranutat).
Asadar:
1. Omul fara umbra - nu stiu autorul. Treceam clasa a II-a si am plecat cu ai mei in Ardeal. Si tin minte si acum ca am intrat in Sibiu si eu (the smart and unplesant one in my family, sis 
) am insistat sa intram in libraria aia de langa Muzeul Bruckenthal. O mai tin minte si acum: o incapere lunga, cu zona din spate structurata pe doua nivele, plina cu carti de toate culorile. Inchid ochii si o vad. Pe mine nu ma vad totusi. Imi este greu sa ma vad copil pentru ca am impresia ca nu m-am schimbat deloc de atunci. Dar divaghez. I-am tras pe ai mei in librarie cu forta si probabil i-am tinut acolo o parte semnificativa dintr-o ora. Cartea de care imi aduc aminte ca mi-am luat-o a fost Omul fara umbra. Scrisa de un roman. Coperta alba pe care se afla un boier fara umbra. Culegere de povestiri pentru copii. (Asta si Cuore cred ca au fost primele carti de povestiri pe care le-am citit. Cuore mi-a placut atunci, dar stiam ca e patetica. Am avut intotdeauna jena de patetic si penibil. Ceea ce nu este in mod necesar bine. O suspendare a simtului pateticului si penibilului este foarte importanta in viata, cred eu acum. Ajuta sa comunici mai bine, sa fii mai expresiv. Daca te chestionezi prea mult asupra penibilului intri intr-o bucla si apoi nu mai poti sa iti joci convingator rolul pregatit. Dar iar divaghez.) Asadar Omul fara umbra avea ca leading story o poveste despre un taran sarac care isi vinde umbra (si nu un picior, ochi sau alte organe cum i s-a propus) pentru a deveni bogat. Bogat fiind, isi vrea umbra inapoi. Kind of Faust pentru copii. Cu o tusa de Borges. Celelalte povestiri nu mai le stiu, dar cartea a fost memorabila. Cred ca de la ea imi plac povestirile cu talc.
2. Fantastica intalnire din zori - Antologie . Asta a fost o carte cu povestiri gotice, fantastice si SF pe care am citit-o in clasa a II-a. Doar pe jumatate, caci am pierdut-o. Acum vreo 6-7 ani am vazut-o la un anticariat. Nu am luat-o. E mai bine ca unele lucruri sa ramana neterminate. (Apropo, de ce toate anticariatele si librariile devin magazine de termopane sau de constructii si farmacii? De ce nu devin si ele macar cafenele, ceainarii, magazine de delicatesuri si alte chestii d-astea estetice. )
3. Testamentul Incasului - Karl May Citita tot pana la jumate. Pierduta la ora de traforaj la scoala. Tin minte clar unde am lasat-o. Tin minte si unde am ramas (personajul principal intra intr-o grota unde erau stocate arme de catre contrabandisti). Am vazut-o la acelasi anticariat ca la punctul 2. Nu am luat-o.
4. Pesteri scufundate - Nu stiu autorul Am vazut-o cu o zi inainte de Mos Nicolae la librarie. Am cerut-o mosului. Mama mi-a spus ca mosul are deja lista facuta. A doua zi era in ghete totusi. Era o chestie de oameni mari dar cu poze. Speologie si scufundari. Nu, nu am devenit pasionat de speologie mai apoi.
5. Carte fara nume - Autor necunoscut La asta am ezitat intre “fara nume” si “imaginara”. Si acum cred ca ea exista. Am visat-o in preajma Craciunului. Cred ca avem cam cinci ani, dar stiam unde ascund ai mei cadourile. Am visat cartea respectiva ascunsa in dulap. De Craciun am avut alte cadouri. Dar nu Cartea fara nume. Bun, dar unde e cartea, ii intrebam eu? Care carte? Aia rosie, mare, cu un pic de auriu si un castel pe ea. Cartonata si groasa. Care carte, Catalin? Aia pe care ati ascuns-o in dulap. Nu exista nici o carte de tipul asta. Nu cred, ma duc sa o caut. Am avut obsesia cartii asteia saptamani in sir. Plus prima mea teorie a conspiratiei. Cartea exista, dar ei nu voiam ca eu sa o am.
6. Aventurile lui Habarnam Prietenii mei vorbesc de aceasta carte. Citeaza din ea. Se amuza cu povestile acestui domn Habarnam. Eu nu am citit-o. 
Uneori cand vine vorba despre asta tac, alteori incerc sa ma bag in seama si sa mimez ca am citit-o, iar alteori imi recunosc ignoranta. Mama, ce-as fi vrut sa o fi citit. Pare geniala. Dar e prea tarziu. Si da, bai prieteni, m-ati prins, nu am citit-o, recunosc. Dar am citit Joyce si Hegel si Habermas, bai! Way more fun than Habarnam! 
July 11th, 2006
In weekend am facut team-building la Bran. Si la un moment-dat am inceput sa vorbim despre ipoduri, telefoane mobile palmuri si alte gadgeturi, sharing de informatii pe bluetooth, mobilitate, web 2.0 and so on. Aerul de munte, deh. Ideile mi s-au parut destul de dragute asa le-am dedicat un post pe blogul TreeWorks: Leveraging the human physical assets, the mobility and geographical placement by using personal space wireless tehnologies for delivering context-targeted rich content (Super titlu, nu?)
PS Nu o sa pun la fiecare post pe blogul TW un anunt aici. La asta am facut o exceptie, pentru ca initial am vrut sa-l pun aici, dar colega mea Irina m-a convins sa-l donez
July 10th, 2006
Urasc fanfaronada. Mai ales cand nu se sprijina pe chestii reale. Din cauza asta mi s-a parut complet aiurea clipul acela produs de o firma de bere - Imagine a world without Romania. O chestie care aminteste de protocronismul ceausist. Ceva mai subtila, conced.
Sa facem un alt exercitiu. Sa ni-l inchipuim pe Luther batand in cuie cele 95 de teze antipapale pe usa catedralei lui.
Daca s-ar fi oprit si ar fi aruncat foile la gunoi lumea ar fi fost complet diferita. Fara Bach si Beethoven, fara Goethe si Holderlin, fara Kant si Hegel si Nietzche, fara nationalism si romantism, fara Razboiul de 30 de ani si aproape sigur si fara cele doua razboaie mondiale, fara spirtul protestant si fara corporatii, fara cosurile de pe valea Ruhr-ului si cosurile de la Auschwitz, fara statele nationale si cultura pentru mase.
Cand Luther batea in cuie tezele alea (imi place sa cred ca a facut-o singur, desi cel mai probabil a pus pe cineva) batea si cuiele la sicriul ideii milenare de Imperiu Roman in diferitele lui forme. Crea o polaritate politica la care ne referim si azi. Nord vs. Sud.
Acum imaginati-va o lume fara 10-le Nadiei la Montreal si cu avionul cu reactie inventat 5 ani mai tarziu. Este chiar asa de mare diferenta?
July 9th, 2006
Stau pe o patura in iarba, la Bran, si citesc finalul din Kadis pentru copilul nenascut. Si ma intreb despre ce citesc. Si la ipod canta Here comes the sun si e misto si pentru prima data pe anul asta am impresia ca au trecut cateva ore de cand nu m-am mai gandit la ceva care poate fi exprimat in bani sau timp.
Si stau deci si inteleg visceral ca Auschwitzul a fost rational. La fel ca si Gulagul si macelurile etnice din Africa. Doamne, cat m-a scarbit fraza aia din Hegel cu tot ce este real este si rational. Eram mai tanar si confunam binele si frumosul cu rationalul. Platon e de vina, nu? Si societatea noastra rationalista. Dar poate rational inseamna doar in firea lucrurilor. Sau coerent discursiv.
In fine, m-am oprit din citit doar ca sa notez ca rationalitatea unui demers nu garanteaza caracterul sau moral. Exista viziuni rationale albe si viziuni rationale negre, maniheist vorbind
PS Mai incolo o sa ma sui pe un deal unde e acoperire sa postez asta.
July 8th, 2006
Postul asta sare un pic in zona profesionala, insa mi s-a parut ca merita. Meet the team! Aproape toata echipa TreeWorks la photosessionul lui Bridi. (In fapt au fost mult mai multe poze, dar am zis sa punem doar cate una de caciula. Inceputurile de serie. Restul numai on demand.) N-am trecut ce face fiecare, dar speram sa va prindeti pe parcurs din posturile pe care le vor pune pe blogul TW.
July 4th, 2006
Ca tot s-a ajuns in postul anterior si in comentarii sa se vorbeasca de rochii de mireasa, ma intreb de ce nu isi pragmatizeaza primariile discursul cu ocazia ceremoniei de casatorie. In locul fadei “Statul ocroteste familia…. ” ar putea sa fie stipulat prin lege un disclaimer de tipul “Past performance is no guarantee of future results” ca la bursele americane. Nerostirea lui ar fi cauza de nulitate absoluta (sau cel putin relativa). Ar fi ceva frumos, elegant, subtil si rafinat prin mica doza de cinism pragmatic ,in spiritul drepturilor omului si al educatiei continue a adultilor. Plus ca ar da un motiv de meditatie invitatilor casatoriti (”Suntem noi o past performance, oare ? “)
July 4th, 2006
Previous Posts
