Apropo de masinute, mi-am adus aminte de tractorul (de fapt motostivuitorul) pe care mi l-a luat tata de la Magazinul Bulgaresc (acolo pe Dorobanti unde este Gepa Electrocenter – sau a fost) de ziua mea. Cred ca aveam vreo cinci ani.

A fost una dintre cele mai iubite jucarii ale mele. Asta si pentru ca a rezistat suficient de mult. Ani de zile. Eu de obicei stricam totul in maxim 2 saptamani. Dar nu si tractorul.  Tractorul asta era din tabla groasa si fier masiv. Cred ca avea vreo trei kilograme. Puteai sa omori cu el De fapt am impresia ca am si ranit pe cineva o data. Da, nu era in concordanta cu normele europene privind jucariile. Era portocaliu. Era misto. Era ubercool, trendy si cum mai vreti voi. Si, mama, ca mi-ar place sa il am din nou. Avea autenticitatea aia a jucariilor vechi (data de masivitate, de materiale grele, naiba stie).

Daca aveti povesti cu masinute (sau cu soldatei si papusi), am sa facem un fel de harta blogosferica al nostalgiilor jucaricesti.

Si apropo de postul Deei cu scrisul despre chestii , genul asta de posturi despre masinute ar fi o campanie interesanta pentru promovarea online a lui Cars , de exemplu.

Cea mai dragutza cautare catre blogul meu: cum sa creezi o masinuta

Am vorbit cu Radu sa bem o bere maine. La Motoare. Bloggeri si non-bloggeri. Discutiile clasice, nu?  Internet, politica, Romania, Terra, societate, aberatii, business, literatura, muzica, si ce o mai fi (dar fara barfe). Asa ca daca cineva dintre cititorii acestui blog are chef sa vina e binevenit. La ora 21, miercuri, La Motoare. Ma gandesc ca e posibil sa nu existe locuri acolo si sa fie nevoie sa ne relocam. Caz in care cei interesati ar fi bine sa dea un semn la mine sau la Radu ca sa le lasam un telefon unde sa sune (plus pentru a ne repera).

I’ll let you be in my dreams if I can be in yours. Bob Dylan said that. @ “Talkin’ World War III Blues”

No Direction Home e documentarul facut de Scorsese despre primii ani ai carierei lui Bob Dylan. Excelent, fascinant, genial. Primul DVD l-am vazut de doua ori deja in mai putin de 24 de ore (e pe doua DVD-uri).

E uimitor cat bun simt poate sa aiba Dylan . Cum recunoaste ca a furat o melodie, sau niste discuri, cum explica ca el nu era pornit pe revolutie cand a scris “Blowing in the wind”, ci doar voia sa scrie un cantec frumos si tot asa. Foarte rar vezi oameni d-asta care refuza sa se impauneze, mai ales cand lumea trage de ei.  Improbabil de decent.

E un documentar nu doar despre Dylan, ci despre America artistilor si a libertatii, despre nebunii ani ’60, despre o schimbare de generatie si de viziune, si despre curaj. Foarte misto si partile in care Ginsberg povesteste tot soiul de lucruri. Normal, cele mai tari sunt performatele vintage ale lui Dylan si momentele in care el povesteste, din perspectiva de acum a omului in varsta, ce a simtit atunci.

Melodia zilei – Dylan, of course, cu A Hard Rain’s A-Gonna Fall :

Oh, where have you been, my blue-eyed son?
Oh, where have you been, my darling young one?
I’ve stumbled on the side of twelve misty mountains,
I’ve walked and I’ve crawled on six crooked highways,
I’ve stepped in the middle of seven sad forests,
I’ve been out in front of a dozen dead oceans,
I’ve been ten thousand miles in the mouth of a graveyard,
And it’s a hard, and it’s a hard, it’s a hard, and it’s a hard,
And it’s a hard rain’s a-gonna fall.

Versiune live aici. Plus cateva chestii despre cantec.