Cand eram mic, vreo cinci ani cred, descoperisem, sau mai bine spus auzisem pe la Teleenciclopedia sau poate pe maidan, ca Universul e infinit. (In paranteza fie spus, daca as vrea sa fiu melancolic, l-as parafraza pe Marquez, spunand ca la cinci ani am descoperit ca murim si ca Universul e infinit si continua dupa noi, de atunci nu s-a mai intamplat nimic.)

 Deci am aflat eu asta si trasesem concluzia ca daca e infinit inseamna ca trebuie sa existe toate lucrurile pe care ni le putem imagina. (Fireste, nu luam in calcul lucrurile contradictorii sau cele absurde, domnul K. cu triunghiul cu patru laturi era mult in viitor, sau de fapt nici nu exista. La fel si domnul K cu procesele, coloniile si castelele lui.) Si asadar stateam noaptea in pat si inventam lumi diferite, populate de animale diferite, cu oameni diferiti, case diferite si totul colorat diferit.

Legat tot de diversitatea asta permutationala, in adolescenta mi-a placut SF-ul. Inca imi aduc aminte de fascinatia pe care mi-o producea o povestire a lui Arthur C. Clarke numita “Cele noua milliarde de nume ale lui Dumnezeu”. Era vorba de o secta budista care credea ca dupa scriererea tuturor numelor lui Dumnezeu dupa o formula permutationala Universul va lua sfarsit. Si angajeaza doi ingineri englezi pentru a le computa. Fascinatia pentru un act semicreator-semiautomat care distruge lumea.

Si tot la fel de bine imi aduc aminte de Biblioteca Babel a lui Borges. Acolo Universul este o biblioteca monstruoasa care cuprinde toate cartile de pana la un numar de vreo trei sute de pagini, cu literele permutate. Iar locuitorii bibliotecii orbecaie printre aceste carti fara sens si incearca sa gaseasca Cartea si Sensul.

Si tot legat de permutari, imi place Bach cu “Clavecinul lui bine-temperat”, care a scris cate o fuga pentru fiecare din cele 24 de chei majore si minore. De fapt genul asta de fantezii rationale baroce ma fac sa cred m-am nascut poate cateva secole prea tarziu. La fel Baltasar Gracian si Eco, Rushdie, Pynchon – cu stilurile lor convolute si colectiile lor de lucruri bizare.  Si Cartarescu pentru acelasi motiv al bazarului si al bestiarului. Si ucroniile, dar despre asta am scris deja. Si inceputul din “Cuvintele si Lucrurile” lui Foucault, cu o clasificare a animalelor intr-un tratat antic chinezesc.

La Borges nu mi place citatul ala cu dragostea si oglinzile sunt abjecte pentru ca multiplica fiintele. Multiplicarea imperfecta e buna. Clonare ideologica e rea.

La fel, mi-a placut doctrina mantuirii gnostice care zice ca la finalul timpurilor, dupa recreerea lui Dumnezeu, toti oamenii o sa fie inviati. Dar toti, toti. Daca nu as fi agnostic as fi gnostic (corespunde mai mult cu asteptarile/motivarile mele profunde).

Imi place diversitatea umana, dorinta de alegere, posibilitatea de a fi diferit. Si nu numai posibilitatea ca drept al omului, ci posibilitatea efectiva. Acordata social. Nesanctionata de cenzura informala. Nu ignorarea celor diferiti si catalogarea lor ca ciudati. D-asta ma bucur cand vad cate un specimen uman mai ciudat pe strada. Imi aduc aminte si acum cand l-am vazut pe unul imbracat ca Doc Holliday in Tombstone. Sau un punker cu creasta de irochez de vreo 40 de centimetri. D-asta am si un blogroll asa extins.

PS. Cu toata diversofilia mea exista un amestec pe care nu l-am putut suferi niciodata: ghiveciul. Am si acum visuri urate cu ghiveciul ala care se servea la gradinita.