Archive for August, 2006
Citeam scrisoarea lui Liiceanu pentru Mona Musca si ma gandeam cat de important ar fi un meltdown politic. Un catarsis moral. Curatenia aia care nu s-a intamplat niciodata. Care ar fi trebuit sa se intample in 1990. Pentru a se fi eliminat toate tipurile de influente murdare, din politic si economic.
Acum, 16 ani mai tarziu, puroiul s-a raspandit in tot organismul, s-a delocalizat, s-a coafat si stilizat. Metastaza. Averile s-au albit si extins, respectablitatea s-a obtinut, iar ei ne spun ca au facut-o pentru binele tarii, pentru poporul asta amarat. Bieti de ei, eroi ascunsi. Imi aduce aminte de retorica ceausista a Romaniei ca aparator vajnic la fruntariile Europei, in vreme ce regii Frantei dantuiau. Noi ne incendiam singuri bordeiele, pentru ca ei sa isi construiasca Versaille-urile si sa-si umple Louvre-urile cu picturi. Am facut-o pentru toti. Ne-am sacrificat. Ne-am bagat in cocina ca sa va salvam pe voi. (Sau mai e si varianta generalizatoare: de la un nivel incolo, toti erau obligati sa o faca. Doar asa formal. Am facut-o pentru a ne urmari interesele erudite, nu cele financiare.)
Stiu, sunt utopic, insa pana nu o sa vina ploaia aia mare care sa mai curete din namol, nu o sa avem nici unul dintre noi demnitate, indiferent de cati bani am avea. O sa ne fie tot timpul rusine sa aratam pasaportul. Sau o sa fim in tabara nesimtitilor. A hard rain must fall, parafrazandu-l pe Dylan. (Murdarirea nu este buna! apropo de un slogan tampit.)
Si nu, nu cred intr-o evolutie graduala, frumoasa si liberala in chestia asta. Pana la urma toate regimurile evolutive occidentale au inceput printr-o revolutie mai degraba violenta (America, Franta, Anglia). Nu cred ca odraslele (securisti)lor (fizice sau spirituale) vor diferi fundamental. Pacatele parintilor se mostenesc, din pacate.
Later update: Puncte de vedere pe acelasi subiect in blogurile Romanesti:
Florin Dumitrescu - Nota informativa despre Mona Musca / Mona mea
Urban Delice - despre vanatoarea de vrajitoare
Pam Pas - mona musca si doina cornea - despre megalomanie si modestie
August 15th, 2006
Via Raluca - LibriVox: un site care ofera opere literare al caror copyright a expirat, in format audibook (mp3 sau ogg vobis). Nu-s foarte multe (cam vreo doua sute de titluri) insa cred ca se vor inmulti destul de repede (mai ales ca oricine se poate inscrie ca voluntar).
Eu mi-am downloadat Waste Land - Elliot, Leaves of Grass - Whitman si A Modest Proposal - Swift, deocamdata. Voi updata postul asta dupa ce le ascult, eventual.
August 14th, 2006
Pentru ca Liviu ma intreba daca am citit ultimul numar si observa ca Dilemateca s-a imbunatatit de la numar la numar, scriu si eu postul asta.
Da, are dreptate. Imbunatatiri pe toata linia. Mult mai multa consistenta, intr-adevar. Plus recenzii foarte bune, in marea majoritate.
Ce mi mi-a atras atentia din continut:
- Continuarea articolului/ancheta despre tabieturile la scriitorii romani (Tabieturile are so nineties, se pare: cam toti scriitorii au renuntat la tabieturi de cand cu aparitia calculatoarelor si a intensificarii ritmului cotidian)
- O nota despre Stalin si lecturile lui (era un mare cititor cu o biblioteca de peste 20.000 de volume.)
- Un interviu extins cu Andrei Codrescu. (Parerea mea este ca unele intrebari sunt lipsite de pertinenta, insa Codrescu se descurca elegant cu ele)
- Un material de Liiceanu despre “fostii baieti de viitor” - acei intelectuali tineri (si aristocrati in acelasi timp) carora venirea comunismului le-a deturnat existentele - si rezistenta prin cultura
- articole despre literatura de vacanta, literatura de consum si arta traducerii
- recenzii felurite, unele foarte bune
Acum criticile mele:
- materialul ancora este insuficient de ancora. In cazul nostru e interviul cu Codrescu pentru ca el apare pe coperta. Insa ar trebui sa fie insotit de un dosar extins cu relatari ale altora despre el, cu pasaje serioase din opera etc, pentru ca treaba sa fie facuta nemteste
- o anumita diversitate suparatoare: adica nu cred ca trebuie sa se vorbeasca despre tot soiul de carti (inclusiv business si how to) doar pentru ca sunt paralelipipede de hartie. E mult mai normal sa se aleaga criteriul continutului si se se circumscrie continutul la literatura generala (beletristica, memorialistica, eseistica, filosofie, istorie)
- prea multa auto-referentialitate: prea mult punct biografic al scriitorului, si prea putina voce a cititorului. Eu de pilda as face un interviu cu un cititor celebru (de exemplu, un om de cultura) in care as vorbi de lecturile favorite
- o mare lipsa la continut: proza scurta. Revista se cumpara in primul rand ca sa descoperi scriitori. Ori cea mai buna forma de descoperire este sa incerci produsul insusi. Mult mai eficient decat orice recenzie sau recomandari ale editorilor (mai mult sau mai putin interesanti sa isi vanda marfa). Cateva proze scurte sau extrase de roman ar fi cea mai buna promovare a autorilor recent aparuti. Fireste e cam greu in doar 100 de pagini pe luna.
- pozitionare neclara: nu cred ca redactia si-a definit foarte clar daca Dilemateca este o revista a cartilor sau o revista de cultural lifestyle. In prima ipoteza as scoate din lucrurile existente (cele care nu au legatura efectiva cu cartile) si as adauga continut substantial (proza, cum ziceam mai sus). In a doua, as adauga informatii despre alte produse culturale: DVD-uri, CD-uri multimedia, piese de teatru, concerte, etc.
- revista nu mi se pare suficient de vie. Parca ar simti nevoia unui ton mai vioi sau unei mai mari coerente. Nu mi-e clar nici mie ce vreau sa spun. Asta poate sa fie doar o impresie a mea.
E o revista foarte buna, per ansamblu. Si ceea cea este imbucurator e punctualitatea: trei numere scoase exact pe intai ale lunii. Aa, si marketingul: am vazut de exemplu in numarul asta, o reclama la numarul viitor ce suna cam asa: “Plesu, Manolescu si Dinescu iti pregatesc ceva in nr. 4″. D-abia astept sa vad ce anume.
August 13th, 2006
James Dean - Forever Young
Un documentar foarte misto pe care l-am vazut azi. Genial, pur si simplu. In primul rand pentru fotografii. Si fireste pentru story. Au inceput sa imi placa mai mult documentarele decat filmele de fictiune pentru ca realitatea are parca o textura mai bogata, mai densa.
In alta ordine de idei, e laudabil ca cei de la Diverta si Mediagalaxy au inceput sa bage si genul asta de documentare in sectiunea de DVD-uri, nu numai ultimele hituri si prostii de serie C-D.
Si intr-o alta ordine de idei, unor oameni le sunt suficienti 25 de ani pentru a ramane legende.
“Dream as if you’ll live forever, live as if you’ll die today” - James Dean
August 12th, 2006
“A vrut sa ma faca sa inteleg ca, pentru un scriitor, perseverenta conteaza mai mult decat orice altceva - nu talentul, nu sansa, ci perseverenta. Trebuie sa continui sa scrii, fara a fi eclatant sau formidabil de la prima incercare, dar sa contiui cu tenacitate, sa induri momentele grele si sa continui sa scrii. Perseverenta, obisnuia sa spuna Muriel (Rukeyser) , este chiar diferenta dintre scriitorii remarcabil si cei insignifianti. Trecuse prin momente foarte grele. SPer ca intr-o zi istoria vietii ei sa fie scrisa. Este o poveste eroica. A cunoscut pretul perseverarii intr-ale scrisului in fata aversitatilor de tot felul: saracie, marginalizare, trivializare.” Andrea Dworkin - in prefata la Razboiul Tacerii
Sigur, al o mielea citat despre perseverenta si persistenta viziunii in scris, antreprenoriat sau ce o mai exista pe lumea asta, o sa ziceti. Da, asa e.
Dar si ceva un pic mai putin aparent: ne tragem greutatea cu mainile prin timp. Calatorim prin timp in modul sigur, dar cel mai greu cu putinta, traind si incercand sa realizam din visurile noastre. Sisific. Cu indarjire. Magnific, uneori, cu scarba, alteori. Pentru ca fiecare bucatica din lucrurile facute e de fapt o transmutatie de timp. A fair trade: timp versus visuri. Sau poate nu chiar asa de fair. Vrei sa faci ceva, atunci trebuie sa rabzi. Nu poti, du-te continuu la beri. Din pacate, sclipirile de inteligenta, sarmul nativ, satori-urile de moment nu sunt suficiente. Si, lucru si mai rau, sacrificile nu garanteaza succesul. Niciodata, in nici un domeniu al vietii.
August 12th, 2006
De dimineata tot aud This is to Mother You - Sinéad O’Connor. O melodie extraordinara (versuri si un clip youtube). Si o artista si militanta deosebita. (Cred in rolul social, utopic chiar, al marilor artisti ca voci ale constiintei.)
All the pain that you have known
All the violence in your soul
All the ‘wrong’ things you have done
I will take from you when I come
All mistakes made in distress
All your unhappiness
I will take away with my kiss, yes
I will give you tenderness.
Ascultand versurile astea, nu pot sa nu ma gandesc cat de putine si de bazale sunt motivatiile noastre in viata, si cat de diferite sunt produsele acestor motivatii. I mean, din temerile noastre si dorinta a ni se alina durerile, chiar daca asta implica de multe ori cedarea libertatilor, se nasc si ideologiile monstruoase, regimurile autoritare, structuri de putere asimetrice, acumulari exagerate de capital, multe dintre crimele obisnuite, dar si sentimentele de apartenenta, opere intelectuale extraordinare, actele de umanism profund sau cele de eroism, avansuri morale importante (dar prea rare). E ciudat, dar uneori am impresia ca natura umana este mai putin compatibila cu un liberalism rational decat cu un sistem socialist-utopic relaxat. (Asta e si mirajul Paradisului, nu?).
August 12th, 2006
Pana acum avem asa:
Iar daca nu ajungeti la concert, dar aveti chef de discutii and stuff, oricum se merge la berea-de-dupa. Concert, bere sau ambele, dati un semn si vedem cum facem sa ne intalnim.
Later update Creste grupul:
August 11th, 2006
Mi-am adus aminte de primul “blog” citit. Cronicile mizantropului. Aveam vreo noua-zece ani si primesem la premiu si o carte cu publicistica lui Calinescu. Eram fascinat de articolele scurte, sarmante si de multe ori irelevante, insa scrise cu multa personalitate.
August 10th, 2006
Aseara cautam o carte si tot cotrobaind prin diverse sertare si rafturi mi-am gasit o cartulie draga pe care nu o mai vazusem de vreo opt-nou ani, probabil. Am spus vazusem voit - nu citisem sau rasfoisem. Uneori am impresia ca simpla vedere a unei carti pe care ai citit-o candva te face sa iti reactualizezi continutul. Sa creasca o data cu tine. Asta insa se desprinsese de mine.
Ezra Pound - Cantos se numeste cartulia. Un volumas mic, cu o coperta dintr-un carton subtire, urat, scoasa in 1983 la Junimea. (O sa o iau la munca sa fac un scan si sa-l pun aici.) Cred ca am cumparat-o in primul an de facultate de la vreun anticariat, desi nu vad nici o stampila de spate. Un volumas din 1983 care contine si ideograme chinezesti pictate. Pentru cei care nu stiu, Pound baga in poeziile lui si semne chinezesti sau grecesti. Incepe extraordinar, mitic-fabulos (argonautii):
Apoi ne-am intreptat spre corabie,
Am impins-o in valuri, despicand cereasca mare,
Am inaltat catargul si-am intins panza,
Am transportat pe puntea acestui negru vas
Oile si propriile nostre trupuri ingreuiate de plans,
Iar vantul umfla panzele manandu-le inainte…
Nu o sa scriu acum o exegeza despre Pound. Nu sunt in masura, in primul rand. Si in al doilea rand deja se gasesc suficiente materiale pe Internet. Daca aveti chef, incepeti cu articolul din wikipedia si apoi mergeti pe linkuri upsteam. Nici nu o sa vorbesc despre aspectele biografice mai inedite - in esenta, anti-semitismul lui fervent, colaborarea lui cu regimul lui Mussolini si apoi internarea intr-un lagar aliat. Pentru mine Pound este numai poetul.
Tin minte cand am citit prima data o poezie de el. Scrisoare din Exil. Cred ca aveam vreo 17 ani si am fost profund impresionat. Era intr-o antologie Nobel contra Nobel. Am cautat-o astazi insa n-am dat repede peste ea, asa ca la sfarsitul postului voi trece versiunea in engleza. Cred ca e mai bine asa, de fapt. O traducere este intotdeauna imperfecta. E o epopee in optzeci de versuri. Cat de lirica si cat de ferma in acelasi timp, cat de supla si cat de laconica. M-am sculat de dimineata cu feelingul ei in cap. Cu ideea de prietenie adevarata, peste timp si vicisitudini. Si cu sentimentul ca, intr-un fel, cu totii suntem niste functionari chinezi torturati de micile presiuni cotidiene si nemaiavand de multe ori energia sa ne intalnim cu bunii si dragii prieteni decat prea rar. Dar poate asa este viata, nu? Iata cum se termina:
And once again we met, later, at the South Bridge head.
And then the crowd broke up—you went north to San palace.
And if you ask how I regret that parting?
It is like the flowers falling at spring’s end,
confused, whirled in a tangle.
What is the use of talking! And there is no end of talking—
There is no end of things in the heart.
Am pus toata poezia in postul acesta. Sunt convins ca multi dintre cei care au ajuns pana aici o vor sari. Pentru ca din pacate societatea, scoala, sistemul nu ne invata sa citim poezii. Din contra, ni se spune prea des in prea multe forme ca poezia este o chestie simandicoasa, elitarda, patetica si lipsita de utilitate. Pentru cei care au insa o farama de timp o sa spun doar atat (desi nu sunt convins ca eu am dreptul sa spun cuiva ceva): Sunt 80 de randuri. Ati citit mai multe cuvinte (mosty junk) pe blogul asta in postul de fata. Post care nu are decat scopul sa prezinte poezia. Post care e doar ambalajul. Poezia e adevarul continut. So go for the real thing. Poezia vorbeste sufletului daca o cititi cu atentie, si nu ca pe un articol din Libertatea. E frumoasa. Si daca macar o persoana o va citi si isi va aminti de ea peste ceva timp, inseamna ca lumea e un pic mai buna (mai departata de instinctual si de imperativele animalice ale supravietuirii, si mai apropiata de idealurile de libertate pe care doar creatiile spirituale de prim rang le pot concretiza; libertatea umana nu se castiga prin vizite la hipermarket sau mall).
Continue Reading August 9th, 2006
De azi am intrat si eu in lumea buna. In sfarsit… Aristocrat de-a dreptul. Am propriul meu baner, personalizat 100%, bumbac 100%, 100% ecologic si biodegradabil, 100% bullet-proof si 100% garantat impotriva efractiilor, pentru Fredo & Pid’jin. Thank you, guys! 
August 8th, 2006
Scarile Levantului - Amin Maalouf
As fi vrut sa scriu super-entuziast despre Scarile Levantului, dar din pacate nu pot. Poate ca trec eu printr-o etapa mai sceptica, insa cred ce se datoreaza mai ales faptului ca romanul nu se ridica la nivelul altora ale scriitorului (Stanca lui Tanios sau Leon Africanul sau Gradinile Luminii, de exemplu).
E un roman care vehiculeaza temele predilecte ale lui Maalouf - tema iubirii mai mult sau mai putin tragice, tema paternitatii si cea a exilatului, tema Orientului arab ca pol de civilizatie. Din pacate, cred ca Scarile Levantului pierde foarte mult la nivelul microconstructiei - Maalouf este in viziunea mea un foarte bun miniaturist: in interiorul unor constructii corecte, dar care nu sunt magnifice nici prin dimensiuni, nici prin inventivitate, el creaza mici opere de sine statatoare - cateva cuvinte de duh, un mic episod plin de candoare, o cugetare profunda, o descriere plina de intuitii. Din pacate insa, in Scarile Levantului acest nivel nu este foarte abundent. Ceea ce imi lasa un pic o senzatie de neterminat. Pe de alta parte astept cu interes Samarkand, singurul roman al lui Maalouf care a mai ramas de tradus in romana. Am impresia el se pricepe mult mai bine la romane din istoria ceva mai indepartata, decat la relatari aproape contemporane, cum este cea din Scarile Levantului - povestea fiului unui print turc, prins intr-o succesiune de conflicte - al doilea razboi mondial, primul razboi israeliano-arab, razboiul civil din Liban.
As fi vrut sa scriu o recezie mult mai laudativa si pentru ca Maalouf asta este o persoana rara: un arab umanist (de religie crestina, care insa a crescut in acea sinteza de religii si etnii care este Libanul). Pentru ca prin ceea ce a scris a adus lumea araba mai aproape de occident, fara insa a o face intr-un mod ideologizat. Si mai ales pentru ca per total este un scriitor bun (fara a fi deosebit de mare). Pentru ca i-am cumparat si citit fiecare carte care a aparut la noi (sase carti citite in mai putin de un an). Si asta pentru ca scrie foarte placut. Cu ideile foarte cursive si foarte la suprafata, fara a fi insa superficial.
Off-topic: No, acum sa nu credeti ca Maalouf asta este un baiat de aur, un fel de inger al scriitorilor. Are si el dusmanii lui. Pe langa cele sapte romane a scris si un lung eseu numit “Cruciadele vazute prin ochii arabilor”, in care schimba un pic optica vestica asupra respectivelor evenimentel. Ei bine una, dintre chestiile mai socante este ca la un moment-dat in drumul lor spre Ierusalim cruciatii au practicat si rafinata arta culinara a canibalismului. Eat this, you western guys!, cum s-ar zice.
Pentru cei interesati, pe wikipedia exista un articol despre cucerirea cetatii Ma’arrat al-Numan (pun totusi fraza asta extrasa de acolo pentru ca mi se pare teribila - “In Ma’arra our troops boiled pagan adults alive in cooking-pots; they impaled children on spits and devoured them grilled.” - Radulph of Caen )
August 8th, 2006
Chiar daca nu e treaba mea, ma gandesc serios sa solicit parlamentului ungar sa schimbe imnul. Actualul suna cam asa.
Eu as pune Hungarian Dance No. 05 in f sharp minor de Brahms in schimb. E melodie supercunoscuta, vesela si care ar starni ropote de aplauze la momentul cand s-ar castiga vreo medalie, de pilda, de catre delegatia Ungariei. Plus ca este melodia din cei Trei Purcelusi. :) (Uite si varianta simfonica si anime :)) .)
Iar pentru Romania, as schimba cu o bucata din Rapsodia Romana de Enescu. Mult mai faina decat “Desteapta-te, romane”. De fapt, si o bucata din Phoenix ar fi mai buna. Mult mai buna.
Acum, lasand tonul glumet la o parte, mi se pare ca imnurile actuale ale majoritatii statelor sunt mediocre. Pentru ca au fost compuse de mediocritati la comanda. Un fel de Ghildus-i care au tras fiecare cate o teapa pe banii publici. Plus ca sunt pompoase. Sa punem mana pe arme, sa facem si sa dregem, sa ne razbunam, sa ne adunam. Muzica militarista pentru fanfare militare.
Fac pariu ca poti sa schimbi imnul Paraguayului cu cel al Norvegiei si nu o sa se simta nici o incongruenta (adica nu au spirit national, in caz ca exista asa ceva).
Si dovada ca imnurile sunt mediocre in genere, uite si articolul despre imnuri din wikipedia: doar Germania si Austria au compozitori mari la imnuri (Haydn respectiv Mozart - poate). Data viitoare ma voi lua si de versuri. Nici aici nu stam mai bine, evident.
August 7th, 2006
1. Am observat ca acum oamenii pun linkuri in posturi care vorbesc despre carti la Wikipedia, si nu la Amazon ca vremuri. O pierdere de bani, dar mai ales de imagine pentru Amazon.
2. “Good luck, Mr. Gorsky!” O legenda urbana faina.
3. “Vara e un anotimp atat de tampit, incat aproape imi vine sa hibernez” - Gérard Oberlé (luat din ultimul numar al Dilemateca). So true…
August 6th, 2006
Mi-au placut intotdeauna istoriile alternative (ucronii) , chiar de dinainte sa stiu ca asa le zice. Tin minte cat m-a fascinat Un yankeu la curtea regelui Arthur in copilarie; eram receptiv mai putin la umorul cartii (cred ca Twain o dedicase unui grup de varsta mai mare decat mine, care aveam vreo opt ani), si mult mai mult la partea de entreprenorship a protagonistului. Apopo de entrepreneurship, ca o paranteza, la fel de tare mi s-a parut si Insula Misterioasa a lui Verne. Oamenii aia chiar faceau chestii meseriase, desi soarta ii facuse sa naufragieze pe insula aia, fara nici o unealta.
Apoi in adolescenta stiu ca mi-a placut enorm Omul din castelul inalt a lui Phillip K. Dick . O lume in care Japonia si Germania castiga WWII si isi impart America . O poveste foarte subtila literar si extraordinar de ambigua ontologic. Cam ca tot ce a scris drogatul de Dick. (Pentru cei care nu stiu prea multe de zona asta, a SF-ului, Dick asta era un fel de William Burroughs sau de Timothy Leary - un LSDist cu tot felul de obsesii si iluzii, care credea ca e persecutat de guvernul SUA intr-o conspiratie cu extraterestrii.)
Turtledove, un fel de tatic contemporan al ucroniilor, nu mi-a placut. Poate ca si pentru ca l-am descoperit prea tarziu, cand deja nu mai aveam nici timpul, nici dispozitia sa citesc cicluri de peste 5000 de pagini, foarte precise istoric, dar fara prea multa personalitate - un fel de pomelnice lungi in care personaje reale sunt puse in diferite situatii ucronice, insa de cele mai multe ori fara miza estetica sau morala.
Dintre scriitorii grei, Philip Roth a scris o ucronie foarte buna - Complotul impotriva Americii. Excelenta prin detalii. Am scris un post despre ea aici.
Un articol foarte bun despre ucronii se gaseste in Wikipedia. (Deja e ceva comun ca Wikipedia sa ofere cel mai bun continut.)
Dar de ce imi plac istoriile alternative? Cred ca dincolo de caracterul ludic si de antrenamentul inteligentei care il presupun intelegerea punctelor de infexiune ale istoriei, e si ceva un pic mai profund, in sensul psihologic - tine daca vreti de structura mea agnostica. Daca Dumnezeu nu este implicat direct in istorie, acesta este pana la urma curgere determinata de cauze rationale (explicatii economice, materiale, geopolitice, culturale), rolul covarsitor al unor mari personalitati (fara Napoleon, nu vad cum Franta revolutionara ar fi plecat sa cucereasca Egiptul si apoi Rusia) si hazard pur. Imi plac ucroniile, tocmai pentru ca in forum meu interior cred ca istoria reala nu este cu nimic diferita de istoriile alternative - decat prin faptul ca a existat, quiditatem cum s-ar spune. D-asta tin si cu intepretarea aia a lumilor multiple a lui Everett in privinta mecanicii cuantice. (Desi: 1. a tine e un verb hilar in privinta asta; 2. daca o sa va uitati pe pagina aia din wikipedia o sa vedeti tot soiul de ecuatii pe care nu le inteleg si nici nu le voi intelege vreodata - tin inseamna aici mi-ar placea sa fie asa cum zice el, din motive morale, sa spunem; desi Borges as spune ca multiplicarea la infinit a fiintelor este infama, eu cred ca fiecare posibila instanta a unui individ ar fi frumos [democratic, polliticaly correct?] sa existe).
Inca o chestie si inchei postul asta excesiv de lung (Si apropo de asta, desi nu imi place sa fac posturi despre arta postarii, despre blogging and stuff cum am vazut ca a inceput sa fie la moda. Deci: 1. Scriu pentru mine si pentru oamenii destepti cu care as putea sa stau la bere si povesti o noapte intreaga. Scriu pentru ca imi place, nu am nici o hidden agenda. Singura chestie pe care mi-o doresc este sa intalnesc persoane facute din acelasi material ca si mine, online si offline. 2. Stiu ca uneori scriu prea lung, dar pe de alta parte nu stiu cum sa scriu pe scurt si sa mai fiu si explicit. Le multumesc celor care stau sa citeasca genul asta de posturi lungi. Iar daca imi scapa litere sau dezacorduri, dati-mi un email si le rezolv 3. Le multumesc inca si mai mult celor care isi ofera un pic din timpul lor, punand cate un comentariu. 4. Gata, ca mi-e frica de patetic )
Din cand in cand ma uit pe forumul AlternativeHistory.com, unde gasesti tot felul de eforturi colaborative. Unele dintre ele superdocumentate, unele fantasmagorice. Am vazut si cateva cu Romania, apropo. Alexandru cel Mare moare la batranete, Imperiul Roman supravietuieste pana in zilele noastre, comunismul se intinde in toata lumea, Brazilia e puterea dominanta a Americilor, Cartagina bate Roma, Tesla inventeaza tranzistorul la 1895, Isus sau Mohamed nu se nasc, un razboi anglo-american la inceputul secolului al XX-lea etc.
August 5th, 2006
La Bucuresti pe 26 noiembrie. Via Dor de Duca. Cred ca merg.
August 4th, 2006
De data aceasta, parfumuri. Chiar nu sunt un trendy dandy man. Nu prea imi pasa mie de mode sau chestii de genul asta. Nu ma intereseaza hainele (atata vreme cat nu se rup si nu sunt penibile). Idem cu celelalte lucruri si accesorii pe care si le pune omul pe el. So no metrosexual, over here. De fapt chiar am o poveste tare de tot in care un prieten m-a chemat la o emisiune tv pe teme de moda. Fireste, l-am refuzat. Oi vorbi eu de tot felul de lucruri la care nu ma pricep prea mult, insa nici chiar asa. O sa fac un post separat cu intamplarea asta candva.
Cu parfumurile insa e un pic diferit. Poate ca sunt nebun, dar mie parfumurile mi se par mult mai aproape de carti decat de haine. Au in primul rand o valoare estetica pentru sufletul celui care il foloseste si mult mai putin o valoare de trazactionare de status. Pentru ca sunt subtile. Si pentru e nevoie de mai mult timp pentru a sesiza nuantele, pentru a le da timp sa se developeze. Parfumurile sunt acte estetice pentru sine in primul rand. Rememorari. Incercari de a capta inefabilul. Mult mai greu de inteles, insa. Pentru ca spre deosebire de carti, grila de citire este mult mai personala - mult mai influentata de simturile fiecaruia si mai ales de nostalgii si memorii. Si mai sunt si enigme, sa descopui si sa deslusesti nuantele, sa incerci sa le exprimi in ingredientele naturale. Intr-un fel parfumurile seamana cu muzica instrumentala culta (deodorantele si unele parfumuri mai usurele, ar fi muzica accesibila). Pentru ca necesita un efort de analiza/atentie, necesita crearea unui limbaj de cuvinte care sa exprime stimulii altor simturi (mirosuri si respectiv sunete). Si pentru ca sunt multi snobi si in cazul unora si al altora. :)) The status hunter persons.
Partea nasoala cu parfumurile este ca se trec prea repede. Sunt parfumuri pe care le porti mai rar (imi place mai mult sintagma englezeasca de wear decat ”a se da”) iar apoi dupa un an-doi incepe sa se lipseasca ceva din notele de deschidere, sa fie un pic incomplete. Si atunci ti se face mila sa iti iei un parfum sa nu-l folosesti. Mai bine te limitezi la un numar restrans (5-6) si incerci sa le descoperi subtilitatile. E ca si cu prietenii, nu poti sa ai multi prieteni buni cu care sa te vezi des, din pacate Iar actul de posesie fara noima (doar ca sa fie acolo) mi se pare un pacat. Macar in cazul cartilor, ele nu se degradeaza asa de repede cu trecerea timpului. Dar hai ca aberez, si nu sunt un specialist. Cel mult sunt un diletant.
Saptamana viitoare o sa fac o lista cu cele care imi plac mie cel mai mult (dintre cele pe care le am). Pana atunci uitati-va pe basenotes.net unde se gasesc reviewuri si discutii despre toate parfumurile din lumea asta. Ala site de continut!
August 4th, 2006
Acum cateva zile mi s-a facut pofta sa recitesc Gog de Giovanni Papini. O regasisem intr-un anticariat cu vreo luna inainte, sau poate chiar mai mult. Ca pe un vechi prieten, un pic ponosit, un pic indepartat de trecerea timpului, dar cu atat mai drag. Am citit-o prima data cand eram prin liceu. Si m-a fascinat. Cred ca a fost printre cele mai importante carti din acea perioada. E fictivul jurnal de calatorii ale unui salbatic inteligent dar nu intelectualizat, amoral si avand rezerve cvasinelimitate de bani. O individ care doreste sa cunoasca si sa se bucure de roadele lumii. In cateva cuvinte un monstru egoist care isi cheltuieste banii pe cele mai bizare fantasmagorii, fara a-i pasa de demnitate umana.
Sau cel putin asa a vrut autorul. Care era catolic fervent (desi nu chiar canonic) si total antimodern. Si care a vrut sa scrie o satira a modernismului. Din pacate insa, tabara lui - cea a conservatorilor, traditionalistilor, patriarhalilor - a pierdut razboiul. Si ceea ce atunci, in 1931, parea absurd, ultragiant, sau imposibil pur si simplu, este acum de multe ori o realitate curenta. Cu alte cuvinte, multe dintre episoadele satirei au ajuns de fapt profetii realizate. Iau de pilda capitolul cu “pedocratia” in care Papini vorbeste de virarea societatii catre comportamentele copiilor: distractia egalizata cu placerea ludica (acum sunt atat de sinonime, incat fraza asta imi pare o tautologie), idealul modern al femeilor care este efebul, virarea puterii de cumparare catre varste din ce in ce mai fragede, etc.
Acum insa am impresia ca poate fiecare dintre noi este un Gog mai mare sau mai mic, fiecare dupa puterile financiare si ambitiile sale de putere. Sau poate ma insel, desi cand ma uit la televizor si vad milardarii nostri grobieni care fara nici cea mai mica jena isi pot exprima parerile in domeniile cele mai inalte ale spiritului, considerand ca puterea financiara le confera statutul de aristocrati ai inteligentei. Traim intr-o lume mult mai individualista, asta este clar. Fireste asta nu este un neaparat un lucru rau. Este efectul colateral al liberalizarii societatii. Si este normal sa fie asa. BTW, Papini cel care satiriza modernitatea a ajuns in cele din urma un adept al fascismului si apropiat al lui Mussolini.
Pe de alta parte, Gog ramane o carte fascinanta tocmai ca suprinde/prezice din inceputurile (post)modernitatii - simptomele (maladiile, cum ar zice Lorenz) ce aveau sa apara cu vreo patruzeci de ani mai incolo. Iar pe de alta episoadele descrise, dialogurile, situatiile, cruzimea naiva a personajului, hiperrationaliatea vecina cu irationalitatea, tulburarea valorilor sunt chestii care pur si simplu te rup. E o carte care a beneficiat de trecerea timpului. Citind-o cu un ochi catre realitatea noastra nu poti sa nu te intrebi daca punctul de vedere al lui Papini nu are validitatea lui. Personal, cred mai mult in viitor, decat in trecut (*), insa nu despre asta e vorba. Gog este o chestie care se sustine estetic fara proptele ideologice. E literatura adevarata.
PS O mica marturisire, ieri mi-am dat seama ca lumea asta ma face in ultima vreme sa fiu prea transant. Prea extremist in ceea ce sustin. E si asta una dintre maladiile profetite de Gog, nu?
————
* Apropo de asta, uite un citat dragut din Amin Maalouf - Scarile Levantului: “La urma urmei, din ce este tesut viitorul, daca nu din nostalgiile noastre?” Sper sa scriu o recenzie si la Scarile Levantului in urmatoarele zile
August 3rd, 2006
Later update: si inca una. Pasarea Maiastra. Deja nu mai am cuvinte de multumire.
August 3rd, 2006
Fireste nu e chiar asa. Au batut cuie la cosciugul albumelor conceptuale si MTV-ul si contemporary radio. Dar iTunes a finalizat procesul.
Concept album e extensia fireasca a vreo opt sute de ani de muzica occidentala. Incepand cu messele de la finalul Evului Mediu, cu oratoriile, cu operele baroce, concertele si simfoniile, operele romantice si asa mai departe.
Pretuirea la bucata nu este insa compatibila prea mult cu conceptele care traverseaza mai multe piese, cu albumele in care exista o legatura subterana sau vizibila intre piese. Sa nu ma intelegeti gresit - exista albume foarte bune si acum - de exemplu ultimul RHCP mi se pare super - numai ca sunt doar compilatii. Din contra, m-as hazarda sa spun ca albumele actuale au o variatie mult mai mare, si nu o tema comuna, tocmai pentru a vinde mai mult. Si a ochii un public mai larg.
Fireste, vina e si a audientei. De fapt, in primul rand a audientei. Prea putini oameni au chef sa asculte piese de 20 de minute, legate intre ele. Cu introduceri gradate de cinci minute. So we go for fast-food music.
Beethoven e mort si la fel si toti urmasii sai. Mai sunt vreo doi trei ascunsi in cotloane, aratandu-su unii altora chestii geniale, but “nobody listen to techno or concept rock”. Presedintii danseaza in campanii electorale pe Shakira si Macarena.
Si vine acus si randul romanelor. La ce bun 900 de pagini cand putem sumariza intr-un post scurt, consumabil intre doua reprize de WOW (sau putem sa punem acel post direct in WOW, intr-un pergament magic cu maxim 250 de rune).
BTW E interesant totusi ca exista si tendinta contrarie, more value for the money: ex jocurile din ce in ce mai complexe si o anumita parte a literaturii de consum - cu cartii de peste sase de paginii sau cicluri de peste patru mii de pagini.
August 3rd, 2006
Ca tot povestea Irene despre rateurile simturilor ei (delicios post, btw), azi am vazut un titlu sugestiv intr-o brosura de promovare a Bucurestiului, la aeroportul Otopeni:
Bucharest - the cream of the crap
Fireste, de fapt scria “the cream of the crop” - insa cu litere din acelea rotunde unde a-ul este un fel de o. Sau asteptarile mele erau de vina?
Later update: Mai mi-am amintit de una. La aeroport era o doamna in varsta cu o foaie pe care scria Liam Gallagher. Vine Oasis in Romania?
August 2nd, 2006
Next Posts
