Archive for September, 2006
Uneori imi este frica ca Internetul ne va transforma in canalii. Am poate aceasi frica pe care au avut-o samurarii cand au dat peste armele de foc. Pur si simplu este prea usor sa fii ticalos. Nu mai e nevoie de curaj. Asa cum apasand pe un tragaci iti este mai usor sa uiti de umanitatea celuilalt decat daca scoti o sabie, la fel se intampla si cu ecranul computerului in solitudine, in comparatie cu o intalnire fata in fata. Uneori ma tem ca departarea geografica naste detasare emotionala. Si ca Internetul a sporit/va spori numarul sceleratilor.
Nu bag mana in foc, dar cred ca un experiment abstract ar putea sa demostreze asta. Sa zicem ca avem un numar de oameni carora li se spune il omori pe X si vei castiga un miliard de dolari. Diferite circumstante:
1. Omor cu mainile goale
2. Omor cu o sabie
3. Omor cu pusca
4. Omor apasand pe un buton, fara sa vezi victima
5. Omor apasand pe un buton, victima fiind cineva neidentificat, dintr-o tara neidentificat
Eu cred ca in ipoteza 5, proportia oamenilor care ar accepta ar fi mult mai mare decat in ipoteza 1. Pentru ca omul nu e deloc angelic. (Tocmai d-asta nici nu vreau sa ma gandesc la procentajul de oameni care ar zice de in ultima ipoteza.) In ipoteza 5, s-ar gasi foarte multi care sa rationalizeze - moare unul, dar voi salva viata a 1000 prin donatii sau alte acte caritabile.
Din pacate, de multe ori mi se pare ca moralitatea izvoraste mai degraba dintr-un instinct animal al asemnarii, al recunoasterii si al fricii (Si ma gandesc la Whitman acum - I celebrate myself; / And what I assume you shall assume; / For every atom belonging to me, as good belongs to you.) decat dintr-un imperativ rational abstract.
Later edit: Weweritza preia pasa si o zice de 10 ori mai bine. Deh, stil abstract si ango-saxon de CEU, nu ca al meu de Dambovitza. Ma consolez cu ideea de a fi un precursor al adevaratilor grei. 
September 29th, 2006
Sid m-a taguit sa imi dau si eu cu parerea despre Bucuresti. Sincer sa fiu nu sunt cel mai bun la capitolul asta pentru ca eu sunt mai degraba cu gandurile si oamenii, decat cu locurile.
Asadar:
1. Trei locuri care imi plac in Bucuresti
- Parcul Plumbuita pentru ca l-am vazut de-a lungul timpului in toate ipostazele, de la geamul dormitorului, si vara si iarna, si trist si expansiv. Kind of One hundred views of Mt. Fuji
- Cismigiul - pentru ca am baut cele mai misto din viata mea beri acolo, in studentie, cu prieteni cu care ma vad si astazi des si cu prieteni carora le-am pierdut urma (BTW, daca o fata zambitoare din Timisoara pe nume Cristina Sturza citeste acest blog, sau daca e cineva care stie de ea, sa dea un semn. Ofer si recompensa)
- Strazile cu casute din zona Armeneasca pana la Dacia si Eminescu - pentru ca te poti plimba pe acolo de o suta de ori si de fiecare data vei gasi ceva nou
2. Trei locuri pe care le detest în Bucureşti
- Toate locurile in care oamenii se aduna ca sa isi etaleze ambalajele gaunoase: Mallurile, restaurantele de fitze din Herestrau, parcarile din fata cazinourilor
- Teapa lui Gildus - un monument al revolutiei ratate, intr-adevar
- Magazinul Unirea - pe exterior cu toate meshurile alea, pe interior cu aglomerarea de bazar chinezesc cu preturi de Milano
3. Trei localuri în care îmi place să ies cu prietenii
(Cand ies cu prietenii nu conteaza locurile, le alegem dupa criteriul apropierii si al locurilor disponibile. Prietenie inseamna in primul rand comunitate la nivelul feelingurilor - al conversatiei - si mult prea putin ambianta si meniul. Astea cel mult pot sa te enerveze)
- La Scena
- City Grill
- Pasajul Villacros
(Si mai ar fi fost vechiul Felix de pe linia lui 5 unde ieseam atat de des in liceul si facultate - anul asta l-am ratat, asta este un semn clar de imbatranire)
4. 3 lucruri pe care un occidental nu le-ar înţelege în Bucureşti:
- Cum este posibil economic sa existe atatea zone in paragina exact in centrul targului?
- Cum functioneaza amestecul asta de high-tech/valori occidentale in aceleasi loc cu chestiile depasite in Europa din evul mediu - mizerie, cersetori care si fac veacul peste tot, canale care refuleaza, trotuare pentru oameni 4X4?
- De ce nu se dau mai multe amenzi pentru circulatie, trecerea prin locuri nepermise, aruncarea nonsalanta de gunoaie?
Cel mai de fitze cartier: Sincer nu stiu. Imi displac fitzele. Dar probabil ca zona Primaverii - Televiziunii, dupa costul terenurilor.
Cel mai urat cartier: Bucatica aia de pe Mosii Vechi care incepe la intersectia cu Ferdinand si merge pana la Sfantul Gheorge. Atata promiscuitate umana si decadere urbana si lipsa de sanse pentru cei care locuiesc acolo…
Taguiesc si eu pe Radu Ionescu, Lucia si Irene.
Later update: vreau sa consum si din timpul altora. Deci taguiesc si pe Weweritza si pe Stutz. (Overtaggingul este permis, conform editiei a treia din “Big Book og Blogging Tagging” - ba chiar incurajat cand subiectul e interesant).
September 27th, 2006
Asadar, Andressa mi-a dat leapsa la numaratoarea blogurilor. (Rant: Uite la ce se gandeste ea in loc sa impacheteze blanuri groase si untura de balena pentru plecarea in Siberia, pardon Polonia ).
Pana acum avem:
1. Antonio Eram
2. Ciprian Stavar
3. Radu Ionescu
4. Cristi Manafu
5. Andressa
6. Catalin Tenita
Nominalizez pe NoExcuses ca e aproape.
Intrebari: Cine o sa fie the unlucky blogger (number #13)? Si cine o sa fie “the evil blogger” (number 666). Ori “the ubergeek blogger” (adica 1024 - 2 la a 10). Si tot asa.
September 27th, 2006
Ca tot scrisesem acum 2 minute un post pe blogul Tree numit “TV Screen” cum zice si maestrul Bregovic, si ca tot ascult acum Ziggy Stardust - David Bowie (legatura dintre ei poate sa fie Iggy Pop, nu?), ei bine sa anunt si eu ca o sa fie un concert a lui Bregovic pe data de de 20 octombrie.
September 26th, 2006
Asadar astazi (marti, 26oct) la Offside - ora 18:30. Offside asta este pe Gabroveni, intre Backstage si Fire (pe partea stanga cum vii dinspre bulevard).Ne vedem acolo.
September 26th, 2006
So, au trecut deja trei zile si ceva de cand s-a lansat proiectul (joi) si eu ma declar multumit pe bucata asta de timp. Peste 200 de raspunsuri (202 mai exact) de la 41de persoane diferite. Deja avem o mica padurice. Si destul de multe linkuri in blogosfera. Si foarte multe sugestii foarte bune venite de la oameni extraordinari. Si foarte multe incurajari.
Ce urmeaza pe saptamana viitoare:
1. O intalnire a celor care vor sa se implice. In felul asta discutam, vedem cum sa procedam, apar idei noi. Eu propun marti pe la 18:30 printr-un local (club/bar/restaurant) din zona Universitate-Unirii. De exemplu la City Grill, sau Offsite, Cool Cat sau ce mai e prin zona. Dati un semn, please. Oricum mai pun un post luni seara/marti dimineata/
2. The economics of the project. Vreau sa scriu maine un mic post prin care sa explic mai bine de ce proiectul este fezabil. Adica am vazut ca oamenii sunt foarte incantati, dar vreau sa scriu si partea asta cu cifre clare ca sa demostrez de ce cred eu ca este realizabil.
3. Un plan de actiune clar si detaliat plus o lista cu posturile de voluntari de care avem nevoie (asta dupa intalnire).
4. O descriere a versiunii a doua a blogului/sitului - avem nevoie de niste features misto, chiar daca asta nu este cel mai stringent lucru. (Mersi lui Gabi pentru idei)
5. Cateva bannere micute.
5. O intalnire cu fetele care reprezinta primul nostru (posibil) sponsor corporativ mare si scris un mic proiectel
6. Legat pe #5 ma gandesc sa scriem asta (proiectelul) sub forma unei scrisori catre potentialii factori de decizie din lumea corporatista. Sa se simta entuziasmul. Sa fie vie ca si proiectul. Plus ca asta ar avea si un efect viral (desi trebuie sa evitam spamul si chestiile enervante)
Fireste sunt mai multe de facut insa astea mi se par cele mai inportante pentru saptamana viitoare. Plus:
7. Instalat un blog pe 100intrebari.net unde sa poata scrie toti membrii echipei sa se dezbata diverse cai de actiune and so on. Asta pentru ca nu vreau sa imi arog proiectul (el trebuie sa aiba in spate o echipa serioasa).
8. O descriere mai clara a modului in care vad eu livrabilele (deliverables). Adica cum naibii o sa arata ce o sa facem noi. Fireste dupa asta o sa discutam pe larg si o sa amendam prezentarea, dar e important sa existe una de la care sa porneasca discutia.
La sfarsitul saptamanii o sa pun un Project Report pe blogul proiectului la 100intrebari.net. Sper sa fie facute toate si poate si altele. Si mai vreau sa se inteleaga ca asta este un proiect entuziast (asta este foarte important pentru societatea civila - de fiecare data cand noi spunem “chestia asta nu se poate” sau “doar statul poate face asa ceva sau marile firme pe bani multi”, deci de fiecare data cand se intampla asa ceva Big Brother mai se umfla un pic). Dar in acelasi timp este si un proiect bazat pe planuri solide si eficienta. Visatori decisi, nu idealisti de carciuma.
Si inca ceva: Mii de multumiri pentru cei care au crezut si cred in acest proiect. Inceputul este cel mai delicat lucru, cum se spune in Dune. Si cred ca am depasit inceputul-inceptului. Ca reactiile foarte bune, cuvintele de incurajare, oamenii care au fost primii cu raspunsurile lor, au impins proiectul inainte. (Sper sa am timp sa fac si o lista cu posturile despre proiect ).
Personal, simt ca acum trebuie sa depun toate eforturile pentru acest good will cu care a fost primit proiectul Paduri de Constiinta/100 Intrebari.
September 24th, 2006
“Modernul concept european de libertate de exprimare a fost elaborat de intelectualii iluministi din secolul al optsprezecelea ca urmare a unei lupte - nu impotriva Statului, ci impotriva Bisercii. De atunci incolo, Europa s-a opus mereu tendintelor inchizitoriale si a acceptat ideea ca diferitele culte religioase nu trebuie sa ne impuna limite la ceea ce gandim si la ceea ce spunem.” - Salman Rushdie intr-o pledoarie la Curtea Europeana a Drepturilor Omului pentru filmul Vision of Ecstasy, in 1996 (din volumul de eseuri “Dincolo de limite”, aparut la noi la Polirom)
Iata si ce am gasit despre respectivul film aici:
In September 1989, another artistic work was caught in a blasphemous edict — this time Britain’s blasphemy law. A film, “Visions of Ecstasy” produced by the independent British film company, Axel Ltd., was refused a certificate for broadcasting by the British Board of Film Classification because it depicts “the erotic imaginings” of Saint Theresa of Avila.
Theresa, a sixteenth-century Spanish Carmelite nun, at age thirty-nine began to have visions of J.C. and to enjoy vivid experiences of “mystical marriage” with him and experiences of “His presence within her.” The eighteen-minute film depicts St. Theresa caressing and kissing J.C. A female character depicting her psyche erotically touches her. The film has no dialogue, and the music score was written by a punk band, Siouxsie and the Banshees.
The case came up for a two-day hearing during the first week of December 1989. The hearing was apparently stormy. Comparing it to “The Last Temptation of Christ” and “Monty Python’s Life of Brian,” the Board of Film Classification found that those two films presented “alternative realities of Christ,” whereas “Vision of Ecstasy” was “an object of overt sexual passion to which He responds” and thus was a “contemptuous treatment of the divinity of Christ.” The British Board of Film Classification, accordingly, banned it from the airways. In its initial ruling before the trial, it had held: . . . the wounded body of a crucified Christ is presented solely as the focus of, and at certain moments a participant in, the erotic desire of St. Theresa, with no attempt to explore the meaning of imagery beyond engaging the viewer in an erotic experience.
Destul de similar cu Evanghelia dupa Christos a lui Saramago (faza cu “Alege-ti o oaie”) sau cu Evanghelistii Alinei Mungiu, daca ma intrebati.
Dar de unde si pana unde acest post?
De la urmatorul articol al proiectului Legii Cultelor care tocmai a trecut de votul deputatilor in comisie:
“În România sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau acţiuni de defăimare şi învrăjbire religioasă, precum şi ofensa publică adusă simbolurilor religioase.”
Partea nasoala cu astfel de in prevederi este ca dau nastere la arbitrarii si la restrangerea nejustificata a libertatii de exprimare. Pentru ca un astfel de articol poate sa insemna si interzicerea ca liderii spirituali sa se injure unii pe altii, insa si a bancurilor cu tenta religioasa bunaoara sau a publicarii “Versetelor satanice” ca tot am vorbit despre Rushdie.
Plus ca exista intdeauna raspunderea civila delictuala daca un cult se considera jignit de un act ofensator. Nu este nevoie de incriminare penala cum pare a sugera legea (sincer sa fiu nu stiu care sunt pedepsele pentru aceste acte).
Ce stiu insa este a aceasta ingradire a dreptului la expresie e complet aberanta. Pentru ca potential orice opinie critica cu privire la culte si reprezentantii acestora si orice forma de manifestare artistica care are teme religioase ce nu sunt tratate dogmatic/canonic poate sa fie considerata o defaimare sau o ofensa. De la Nietzsche la Dan Brown o gramada de autori ar putea fi vanduti in magazine specializate, cu coperta neagra pe dreasupra ca la revistele porno.
Atentie, eu nu spun ca nu exista excese antireligioase. Exista, insa sunt parte a libertatii de constiinta, efectele colaterale ale acesteia fara de care libertarea nu poate exista, cand se pune problema balantei intre libertate individuala si protectia unor institutii (asta si pentru ca institutiile/structurile sociale sunt mult mai puternice decat indivizii). Asa cum eu nu suport manelele, horoscoapele si telenuvele, altii poate nu suporta muzica rock violenta care glorifica nu mai stiu ce zei pagani, sange pe pereti sau alte prostii de gen (nici mie nu imi place, de fapt), sau bancurile si caricaturile cu popi sau cu divinitati. Asa merg lucrurile pe aici, vorba lui Vonnegut. Putem sa schimbam canalul, pana cand vom gasi chestiile alea care sa placa la toata lumea. Si fireste, sa incercam sa dam dovada de bun gust - sa tragem un semnal de alarma, noi cei mai rationali, asupra manifestarilor aiurea indiferent daca ne sunt afectate sau nu conceptiile.
In definitiv, cultele pot sa isi comunice opiniile despre diferite manifestari cu potential ofensator. In baza aceleiasi liberatii de constiinta. In definitiv, asa se pot antama dialoguri (doar daca exista o diferenta de pozitie). In definitiv, cultele au la dispozitie diferite forme de boicoturi sociale. Nu este nevoie ca statul sa se tranforme intr-un paznic al dreptei dogme si sa inceapa sa decida ce este defaimator sau nu. Asta inseamna pana la urma cenzura.
De aceea mi se pare foarte misto ideea organizarii unui concert pentru apararea liberatatii de constiinta (Organizator Solidaritatea pentru libertatea de constiinţă si sustinut de Asociaţia Pro Democraţia, Ombudspersons for National Minorities , Centrul de Studii Internaţionale , Centrul pentru Jurnalism Independent, Centrul de Resurse Juridice, Agenţia de Monitorizare a Presei, Miliţia Spirituală, Accept)
Mai ales pentru ca avem nevoie de asemenea “Woodstockuri” pentru trezirea constiintelor. (Asta si pentru ca parlamentarii nostri nici macar nu pricep ce voteaza, cand voteaza).
September 24th, 2006
Sa nu ma parasesti - Kazuo Ishiguro
Intai o mica paranteza: cand citesc o carte cu adevarat buna, profunda, imi vine sa nu mai scriu despre ea. Pentru in prima instanta nu stiu ce sa spun. Iar cand in sfarsit imi dau seama ce vreau sa spun, ma intreb daca interpretarea mea nu este cea purila. I mean autonomia operei, autonomia operei, dar nu as vrea sa fiu in pielea unui scriitor caruia i se interpreteaza flagrant opera. Sau caruia i se foloseste opera in scopuri propagandistice.
Povestea e simpla, iar Ishiguro o spune sfasietor. Trei tineri, doua fete si un baiat, care se maturizeaza intr-o zona rurala din Marea Britanie, de prin anii 80-90. Cu problemele specifice varstei. Numai ca tinerii nu au parinti: sunt clone si locuiesc intr-un soi de camin. Iar apoi, pe la douazeci de ani, devin donori de organe si ingrijitori ai altor donori de organe. Tehnic aceasta carte poate fi considerata un roman SF (de fapt a si fost nominalizata la Arthur C. Clarke Awards), insa doar motivul clonarii este SF.
O poveste despre domesticire, in primul rand. Despre modul in care aceste clone cresc. Si incearca sa isi explice lumea. Si incearca sa traiasca printre pricaturi - sa isi construiasca o identitate, sa produca arta din nimic (adica dintr-o lipsa aproape completa de experiente), sa mimeze relatii sociale desi stiu ca sunt condamnatii la o moarte inainte de 30 de ani, in principiu. In mod esential clonele noastre sunt introduse intr-un program complet de domesticire. Nu fac nimic ca sa isi schimbe conditia. Sa se elibereze. Inteleg ca vor muri, inteleg ca sunt doar saci de organe pentru oamenii normali, insa incearca niciodata o solutie periculoasa. Doar spera. Si se gandesc ca poate exista vreo cale legala de a obtine o dispensa de cativa ani.
Daca vreti sa ma credeti,pana in ulima clipa am sperat (din nou cuvantul blestemat, nu?) ca aceste clone sunt facute de exemplu dintr-un soi de ADN de animale. De exemplu din oi. Pentru ca, imi ziceam si inca imi zic, oamenii sunt diferiti. Oamenii stiu ce inseamna nesupunerea civila, vorba lui Thoreau. Oamenii instinctiv vor alege lupta cand inteleg ca nu exista alta sansa. Si in plus nu pot sa cred ca oamenii pot fi atat de ticalosi incat sa isi consume proprii semeni (chiar si clonati) pentru organe. Marea problema fiind distrugerea unor constiinte, fireste.
Din pacate clonele erau fabricate din ADN uman. Erau oameni in cel mai intreg si in acelasi timp cel mai stupid sens al cuvantului: fiinte care spera. In ciuda tuturor indiciilor rationale. Care se lasa domesticite - care isi rationalizeaza condita, acceptand-o asa cum este. Care se lasa macelariti, precum s-au lasat de atatea ori populatii intregii in istoria acestei lumi. Care se lasa calcate in picioare de o factiune care pune mana pe putere.
Apropo de domesticire, cand eram mic ma gandeam la soarta animalelor domestice pe care le mancam. Este evident ca fara noi, fara dorinta noastra de a manca carne de porc, de exemplu, acei porci nu ar exista. Sau acei pui. Insa oare faptul ca noi le dam existenta pentru a-i consuma, justifica macelul? Dar daca animalele noastre domestice ar avea o constiinta?
Si oare nu suntem si noi in felul nostru un soi bizar de animal domestic? Care opteaza sa isi sacrifice prea mult timp din prea scurta existenta pentru o multime de necesitati fabricate? (Pentru a obtine un status cat mai bun care in mod esential nu este decat o forma mascata si difuza de represiune sociala - sau in cazul cel mai optimist, un mod de eficientizare a mecanismului social).
Oare in zilele alea in care venim obositi de la munca, mult prea obositi, zicandu-ne totusi ca viata e foarte buna, ca daca ne comparam cu X si Y stam bine ca avem d-alea si de celealte, dar in acelasi timp nu mai avem timp sa ne gandim la noi (aproape ca ne repugna sa ne gandim la noi sau ne zicem ca astea sunt prosteli de adolescenti care nu inteleg adevarata viata), ei bine nu suntem si noi in zilele acelea niste clone domesticite? Fireste nu dezmembrate pana la 30 de ani, ci utilizate frumos si rational de furnicarul social pana la 65-75, dupa puteri.
September 24th, 2006
Mai binele este inamicul binelui. Adica am un internet pe fibra care nu merge in loc de unul pe cablu care mergea. Instalat ieri, courtesy of RDS.
Voiam sa pun o chestie despre “Sa nu ma parasesti” a lui Ishiguro dar o lasam pe maine ca nu imi place sa scriu mult pe palm. Pana una-alta mai citesc ceva, apoi o sa fac ce face tot omul uneori in sambetele toamnei, adica o sa ma duc la o nunta.
September 23rd, 2006
De acum o sa postez destul de des pe tema asta pentru ca mi se pare cel mai bun lucru in care sunt implicat la momentul actual. Si pentru ca doresc sa va implicati si voi
So:
1. Am corectat typo-urile pe care le-am gasit pe 100intrebari.net (multumiri Luciei si Andreei pentru observatii). Textele au fost scrise repede (eu cand ma entuziasmez pe ceva tiind sa fiu cam neglijent). Daca vedeti alte erori sau formulari neclare dati un semn.
2. Aveam ceva neclaritati in legatura cu relatia intre Padurile de constiinte si 100intrebari. Care este relatia dintre ele, cum ar veni? Mi-am dat seama ca cel mai bine este ca Padurile de constiinta sa fie un fel de proiect umbrela, mai mare care sa ofere un fel de pay-off social pentru mai multe proiecte, primul dintre ele fiind 100intrebari. Dar sa fie si alte acte de constiinta pe viitor care sa fie recompensate cu sadirea unui pom. De exemplu donarea unei carti catre o bibilioteca. Mai mult, sa se poata utiliza ideea cu pomii si in parteneriat cu alte asociatii (cu proiectele lor). Participi ca volunatar la proiectul X si se va planta un pom (sau mai multi) in numele tau. Ce parere aveti de ideea asta?
3. Mi-am dat seama ca e nevoie de o echipa solida pentru a sustine Padurile de constiinte/100intrebari.net. Dupa primele estimari eu vad cam urmatoarele “departamente”:
1. Promovarea pe Internet (bloguri, grupuri de discutii, situri, forumuri etc)
2. Promovarea in presa (ziare, radio, tv)
3. Finantarea corporativa (adica sponsorizarile firmelor)
4. Finantarea institutionala (adica scrierea de proiecte de finantare)
5. Relatiile cu artistii (adica participarea la diferite manifestari, realizarea de modelele de tricouri etc)
6. Promovare targetat prin fluturasi, brosuri in diverse spatii (universitati, licee) si la diferite evenimente din target
7. Relatii cu ONG-uri de opinie/drepturile omului/democratie
8. Relatii cu ONG-uri de mediu/cercetasi/autoritati din domeniu mediului
9. Rezolvare probleme juridice/administrative etc
10. Continut/dezvoltare proiecte ulterioare etc
Socoteala mea este ca e nevoie cam de 2-3 oameni in fiecare departament. Asta pentru ca, realist vorbind, unii vor abandona repede, dar si pentru ca oamenii nu pot aloca in genere mai mult de 2-3 ore pe saptamana pe termen lung. Deci e nevoie cam de o echipa de vreo 20-30 de oameni (loosely coordonated)
Ma gandesc sa facem o intalnire cu cei interesati. Marea mea dilema este acum daca e mai bine duminica sau in cursul saptamanii (de exemplu, marti de la 6:30-7 seara). Cel mai bine ar fi ca cei interesati sa scrie in comentariu ca sa stabilim dupa regula majoritatii.
September 22nd, 2006
Povestea e ceva mai lunga, dar o sa o scurtez cat mai mult ca sa nu plictisesc. Saptamana trecuta am dat peste Dropping Knowledge si mi-a placut enorm. Si am zis sa fac si eu ceva similar ca o forma de agora/blog/forum pentru Romania. Diferenta ar fi ca pe mine nu ma interesaza mai ales raspunsurile unor personalitati publice, si si raspunsurile cetatenilor normali. Care definesc si fixeaza istoria. Asa ca am facut 100intrebari.net . Aici m-a ajutat mult Ioana P., care mi-a modificat un WordPress ca sa mearga pe formatul intrebare/raspunsuri.
Apoi m-am dat seama ca trebuie introdus un element de recompensa. Dar nu premii, trageri la sorti si alte tampenii. Pentru ca 100intrebari este un proiect despre comunitate, despre viitor, si despre ideile noastre care pot face o lume mai buna. Nu despre “razuieste talonul” sau “uita-te sub capac”. Si asa mi-am dat seama ca cel mai bine este ca prin efortul fiecaruia sa incercam sa oferim un cadou lumii: copaci. In mod esential:
Plantezi o idee, plantezi un copac.
Un copac adevarat, nu cine stie ce reprezentare virtuala.
Si apoi lucrurile au inceput sa mearga de la sine. Primii o suta-doua de copacii am stabilit ca ii vom da noi. Apoi fetele de la Antz mi-au dat un telefon si mi-au zis ca au un client corporativ care doreste sa sustina viitorul. Cand le-am povestit de ideea asta au fost mai mult decat incantate. Deci inca o mie-doua de copaci, sper eu. Si tot asa, fiecare om caruia i-am povestit a fost extraordinar de incantat. Si dispus sa ajute serios. Inclusiv prin mijlocirea unor sponsorizari sau prin participarea efectiva.
Repet ideea ca sa fie clara: Un site cu intrebarile care conteaza. O agora in care fiecare persoana sa isi exprime opiniile in problemele esentiale ale umanitatii. Pentru fiecare om care va raspunde, se va planta cate un copac. Zone despadurite exista. Sponsori corporativi se vor gasi in mod cert. Se vor obtine si bani din proiecte comunitare, probabil. Eu sper sa plantam cel putin 10 mii de copaci in primul an (primele paduri de constiinte din lumea asta) si un milion pana in 2020. Copacii vor adaposti la radacina (intr-o capsula de plastic/aluminiu) ideile celui in numele careia s-a plantat.
Ce urmeaza de acum incolo:
1. As dori sa va invit sa raspundeti la intrebari. Pentru ca am impresia ca ii cunosc cat de cat pe cei care imi citesc blogul si stiu ca au opinii misto. (Nu vreau sa raspund eu primul la toate intrebarile pentru ca nu imi place sa fiu Sergiu Nicolaescu :) )
2. Daca ati putea pune un post pe blogurile voastre despre chestia asta, ar fi super. Sau un mic banner, ca cel pe care l-am pus eu in dreapta. (O Sa avem tot felul de bannere and other goodies in curand).
3. Daca sunteti interesati sa va implicati mai mult, dati-mi un semn. Vreau sa construim o echipa serioasa care sa faca din proiectul asta un succes. La naiba, vreau sa il “exportam”! Vreau paduri de constiinte in toata lumea. Si cred ca duminica (sau in cursul saptamanii daca e mai bine) am putea sa facem o intalnire a celor interesati in acest proiect. Vreau sa covingem presa sa vorbeasca despre aceasta initiativa. Vreau sa convingem cele mai mari companii sa sustina proiectul.
4. Am listat aici tot felul de forme de implicare in sustinerea proiectului.
Puteti citi mai multe despre proiect:
A. Scurta Prezentare
B. Road-map
PS. Multumiri lui John Lennon!
September 21st, 2006
Ectonoha e o chestie destul de veche, dar e prea misto sa nu o pomenesc, acum ca mi-am adus aminte de ea. Crestere colaborativa de copaci online. La fiecare o suta de frunze/mesaje, NEC planteaza cate un eucalipt. Hai spamati cu mesaje, pentru binele comun :)
September 19th, 2006
Intotdeauna m-au fascinat depozitele de constiinta: librarii, biblioteci, sticle cu mesaje aruncate in mare, ziare vechi, povesti spuse de mosuleti despre razboi, romane SF proletcultiste din anii ‘50, afise naziste sau sovietice sau americane din vremea razboiului, memorii. Poate d-aia tin si un blog, nu?
Mi se pare ca este foarte important sa simtim cum au simtit oamenii aceia din vremurile acelea. Nu doar sa citim istoria, scrisa critic din perspectiva prezentului, ci sa citim despre idealurile oamenilor de atunci (si a celor simplii si a elitei), despre valorile lor, despre povestile lor, despre modul in care vedeau ei viitorul, posibilul nostru prezent care invariabil nu a fost sa fie. Metropolis, masinile zburatoare din anii ‘50, calatoria pe Marte, invazia martienilor, un Venus rosu-sovietic, oameni cu implanturi si mufe in cap. Gotham city. Colectii succesive de trecuturi si de viitoruri.
Poate tocmai d-asta imi displace si sintama “sfarsitul istoriei” a lui Fukuyama (uite si o analiza in wikipedia). Mi se pare un punct de vedere excesiv de reductionist si de resemnat. Ideologiile nu au murit. Sunt sanse ca viata sa fie facuta mai buna pentru mai multi oameni. Si nu doar prin metode tehnice. Prin revolutii de constiinta. Putem fi mai buni, cred eu. Nu ne aflam intr-o stare morala perfecta, in care de acum incolo doar progresul tehnologic o sa extinda bunastarea. Exista zeci de probleme care pot fi rezolvate, si asta in primul rand prin decizii care implica ideologii.
Am citit pe undeva despre un film in care partea de final se petrecea in ajunul Anului Nou din 1900. O familie de evrei din Budapesta (sau poate Viena). Intr-o tara in care se facusera pasi semnificativi pe drumul egalitatii in drepturi, si in care lucrurile pareau sa mearga spre bine, nu? Tatal se ridica si toasteaza pentru noul secol, adevaratul secol al luminilor, care sigur va aduce properitate pentru toata lumea, si fraternitate intre oameni, si respect si drepturi egale. So fucking wrong…
September 18th, 2006
Animal pe moarte - Philip Roth
“That is no country for old men. (…)
O sages standing in God’s holy fire
As in the gold mosaic of a wall,
Come from the holy fire, perne in a gyre,
And be the singing-masters of my soul.
Consume my heart away; sick with desire
And fastened to a dying animal
It knows not what it is; and gather me
Into the artifice of eternity.”
(Sailing to Byzantium - William Butler Yeats)
Cititi intreaga poezie, daca aveti un pic de timp. Nu e lunga, doar cateva strofe. De la ea vine si titlul romanului lui Roth.
So, partea buna o data cu venirea toamnei este ca imi gasesc timp sa citesc mai mult. Sau mai degraba starea, ca timp se gaseste intotdeauna. Vara nu este un anotimp propice pentru lectura, cred eu. Poate ca ar trebui sa se faca si o statistica, cate carti se citesc pe cap de locuitor in fiecare anotimp. Sau pe paliere de temperaturi, mai bine.
Ieri am scris despre tinerete si moarte. Azi o sa scriu despre batranete si tinerete si moarte si dragoste. Un roman scurt, despre viata unui profesor de literatura, trecut de saizeci de ani. Un batran satir estet care isi seduce studentele si care cade in capcana indragostirii. Un roman extrem de sincer. Stateam si ma gandeam cum se construieste si sinceritatea asta: cand vine Roth si scrie lucruri care efecteaza spiritul puritan american, lumea il baga in seama. Pentru ca si-a construit o cariera. Si acum, fiind unul dintre cei mai apreciati autori americani, poate cu usurinta sa foloseasca cuvinte obscene, sa descrie scene cu potential scandalos, fara a fi considerat teribilist.
E o carte care sapa la ideea dihotomiei intre estetismul apolinic, alb, aseptic, si instinctualismul erotic; Roth, intr-o maniera foarte intelectualista, sub forma unei lungi confesiuni la persoana I, vorbeste despre eros si asimetria relatiilor umane, despre imposibilitatea comunicarii, despre cultura si civilizatie ca fatade moralmente corecte ale carnalului, despre puritanism, monogamie si relatiile de familie, despre tati si fii, despre prietenia masculina si prietenia feminina, despre revolutiile de constiinta ale anilor ‘60, despre departarea oamenilor intr-o societate obsedata de munca.
O carte foarte sincera, intr-adevar (asta si pentru ca Roth e un scriitor extraordinar - poate in fapt nu e asa de sincera, totusi?). Povestea satiriului nostru universitar si a unei studente de 24 de ani. Imi aduce aminte de stilul lui Bellow, din “Darul lui Humbold” sau din “Hertzog”. Aceasi maniera de a conduce plotul nu prin descrieri ale actiunilor sau prin dialoguri, si ca flux de reflectii / rememorari. Acelasi mod dezlanat, dar fermecator, care aparent este trade-markul scriitorilor evrei americani. Si acelasi umor (a la Seinfeld - alt trade-mark de fapt.)
Despre singuratate si frica de singuratate si despre diferitele forme de a o masca: optiunea estetica, obtiunea bahica, optiunea familiala.
September 17th, 2006
Raftul cu ultimele suflari - Aglaja Veteranyi
Mi-a placut “De ce fierbe copilul in mamaliga” si am zis sa citesc si cealalta carte a Aglajei Veteranyi. Ce urat suna “cealalta”, pe cuvant. Practic - doua carti micute, de cate o suta si cateva pagini, o viata de om. S-a sinucis imediat dupa ce a terminat “Raftul…”. Sunt autori la care trebuie sa te chinui multe luni ca sa le citesti opera. Sunt autori mari pe care nimeni nu i-a citit in intregime, poate doar specialistii: Dostoievski sau Shakespeare, de exemplu. Aglaja Veternanyi a scris doua cartulici dupa care s-a sinucis. Fiecare cu destinul lui.
( Marturisesc ca nu stiu sa scriu despre moarte. M-a speriat dintotdeauna. Cand am descoperit ca oamenii mor, cu totii, am fost deprimat un an. Si nici acum nu sunt sigur ca toti mor. Desi toate dovezile merg in directia asta )
“Raftul…” e o carte mica, despre viata si despre moarte. Mai ales despre moarte. Porneste de la moartea matusii. Si continua serpuit cu viata nepoatei, a mamei si a matusii. Pe langa care se perinda oameni si locuri. Si se intorce din nou la moarte. Zguduitoare prima parte despre spitale si moarte, si cruzimea cristalina, aseptica, obiectiva, profesionala a felului in care se vede moartea. Inspaimantatoare. Daca “De ce fierbe copilul…” avea multe pasaje spumoase, usurele, “Raftul…” e mult mai dark - toate tablourile colapseaza catre moarte. Liste lungi de obiecte, in loc de reverii suprarealiste. Putine planuri, multe pofte. Starea autoarei se simte in fiecare pagina. Si tinde sa te contamineze.
Dar nu prea am chef sa scriu prea mult despre cartea asta. E prea personala. Moartea e ceva intim. Destainuirile despre moarte se spun cel mult unei alte persoane. Moartea e obscena cand apare in procesiuni magnifice. (Desi marturisesc ca imi place obiceiul tiganesc de a-si duce mortii la groape cu o fanfara). Disecarea mortii e obscena. Dumnezeu colectioneaza ultimele suflari ale mortilor si le pune in biblioteca sa personala, spune autoarea pe undeva.
September 16th, 2006
Adica o piesa extraordinara pentru seara asta:
Bob Seger - Against de Wind (versuri | o versiune cover destul de buna)
M-am gandit sa-i salut pe cei care au alergat macar o data impotriva vantului.
Stiu, poate ca e o copilarie, dar la fel de copilarie este si sa te opui vantului. Si totusi unii o fac. Cei care cred in ei, in principii, in umanitate sau in oala cu galbeni de la capatul curcubeului. Cei pentru care sufletul conteaza. Pilotii de incercare ai darwinismului.
In clipele mai grele sa va aduceti aminte ca mai sunt si altii acolo, la fel ca voi, care alearga impotriva vantului.
September 15th, 2006
M-am plimbat cu Dilemateca in ghiozdan mai mult de o saptamana, dar uite ca abia astazi izbutesc sa scriu ceva telegrafiat despre ea. Am impresia ca echipa Dilematecii devine din ce in ce mai tare de la numar la numar. Daca primul era relativ flimsy, numarul patru este chiar super dens.Inclusiv pe partea de materiale mai perene: un reportaj despre biblioteca penitenciarului Rahova si cateva fragmente de Constanta Vintila-Ghitulescu. Noutati din lumea literara romaneasca si internationala plus o tona de recenzii. Cel mai mult mi-au placut cea la Blazare-Petre Barbu a lui Florin Dumitrescu, precum si cea la “Sa nu ma parasesti”-Kazuo Ishiguro a lui Andrei Gorzo.
Plus materialul foarte bun al lui Mircea Vasilescu despre calatorii si literatura de calatorie. Plus un editorial foarte pertinent al aceluiasi, numit “Dreptul la replica”. Excelent, chiar.
Inca doua chestii din Dilemateca. In primul rand monumentul cartilor facut in Germania pentru promovarea spiritualitatii cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal.
Si mai ales randurile astea din raspunsul Norei Iuga la ancheta despre lectura:
“Ceea ce a fost candva prea putin vrea sa se intoarca si sa mai incerce o data. M-as intoarce mereu la Micul Print, la Vuietul muntilor, la Femeia nisipurilor, la Thais, la Pravaliile de scortisoara, dintr-o placere neterminata ca la o femeie pe care o intalneai la mari distante de timp si acum tot o mai doresti. N-am avut niciodata carti de zi, nici carti de noapte. Nici barbati de zi, nici barbati de noapte. Lipsa mea de imaginatie. Cartile vin la mine, nu ma duc eu la ele. Cand citesc carti mult laudate, dupa 10 pagini le inchid si le uit. Ador sa deschid o carte la intamplare si sa nu o mai las din mana. Cred ca nici atunci nu citesc, traiesc.”
September 15th, 2006
“Bugetarii bucuresteni, copiii care merg la gradinita, dar si elevii din clasele I-XII vor beneficia de trei zile libere in perioada 27-29 septembrie, pe durata desfasurarii Sommet-ului Francofoniei. Exceptie de la aceasta masura fac insa acei bugetari care sunt implicati in organizarea lucrarilor reuniunii si cei care lucreaza in unitatile sanitare. Decizia, anuntata ieri de purtatorul de cuvant al Executivului, Oana Marinescu, are drept motivatie prevenirea unor eventuale ambuteiaje in Bucuresti in zilele desfasurarii reuniunii. Conform deciziei adoptate de Executiv, cele trei zile libere vor fi recuperate la 7, 14 si 21 octombrie. Si salariatii din unitatile cu foc continuu beneficiaza de aceste zile libere. ” Tot articolul in Jurnalul National
Prima data voiam sa numesc postul “Cretinism guvernamental” si sa fiu mai virulent. Dar, traim in Romania. nu-i asa?
1. Sunt convins ca circulatia nu va fi semnificativ redusa prin aceasta manevra.
2. Daca problema erau intr-adevar bugetarii, era suficient sa li se puna in vedere sa nu vina cu masinile la munca si eventual sa se blocheze toate parcarile din zona.
3. Zilele recuperate sambata ofera o eficienta de maxim 50%. Asta foarte optimist vorbind. Or sa fie niste mici sarbatori campenesti.
4. Guvernul nu poate dispune de zilele de weekend ale angajatilor sai dupa bunul plac. Ar trebui ca functionarii publici sa-i dea in judecata.
5. Guvernul nu poate sustine ca transferarea acestor trei zile in octombire face sa se mentina acelasi nivel de productivitate pe tot anul. Atunci de ce nu se muncesc doar primele 3 luni in program de 24 de ore, cate 7 zile pe saptamana?
6. Guvernul sustine ca povestea asta cu francofonia ii va costa 2.5 milioane euro. Dar nu calculeaza si costurile prin aceste zile libere. Care garantat se duc la mult mai mult.
7. Pregatiti-va pentru o luna octombrie in care functionarii o sa fie complet ofuscati cand vor discuta cu publicul (ca muncesc ca sclavii 6 zile pe saptamana, iar aglomeratia o sa fie mai mare decat de obicei).
8. Chiar nu erau masuri mai istete de a debloca circulatia? Se putea pune de exemplu o suprataxa pentru intrarea in respectiva zona.
9. Daca in locul Guvernului ar fi fost firma domnului Tariceanu, de pilda, ar fi acceptat sa le dea liber angajatilor 3 zile si sa le recupereze de exemplu duminica? Ar fi fost asta eficient pentru afacerile sale?
10. Stie cineva de un precedent similar intr-o tara civilizata?
September 14th, 2006
Pentru ca astazi au trecut 256 zile (2 la 8 ) de la inceputul anului, este Ziua Internationala a Programatorului. Have fun, guys. Proiecte interesante si buguri putine de rezolvat! Si inventati naibii nemurirea aia mai repede. Sau macar inteligenta artificiala, sa o punem la munca si noi sa bem la beri creative.
Mi-am adus aminte de un banc cu doi programatori. Unul ii cere altuia 500 de mii imprumut. Celalalt zice “Ia 512 ca sa fie rotund”.
PS Un convertor din binar in ASCII for the rest of us este aici.
September 13th, 2006
Acum cateva zile vorbeam de un roman istoric complet ratat. Acum o sa vorbesc despre un roman fantastic reusit.
Orasul Gravat - KJ Bishop (ed. Tritonic)
Cum scriam intr-un alt post, aparent KJ Bishop asta scrie foarte bine. Si avantajul este ca are doar vreo 32 de ani asa ca are sanse sa devina mult mai buna. (Bine, asa s-ar fi zis si despre Mozart cand avea 32 de ani, dar soarta a vrut altceva.)
O carte bizara, plasata intr-un oras decadent - un fel de Paris sau Londra a secolului al XIX-lea, dar si mai decadent si mai lugubru, plasat pe malul lui fluviu mare (Amazon?), intesat de crocodili si de jungle luxuriante. Povestea unui pistolar brutal, un criminal fara remuscari, insa cu un nivel intelectual relativ inalt - care face conversatii despre divinitate, care umbla ca un dandy foarte atent cu aspectul sau, care viziteaza galerii de arta si face jocuri de cuvinte. Si care in acelasi timp ucide oameni (inclusiv prieteni), isi tortuteaza victimele in feluri abominabile si cauta absolutul (sau macar iubirea absoluta). Un cavaler negru. Povestea unei doctorite fara patalama, care face binele desi nu il simte si care colectioneaza aberatii biologice. Povestea unei femei proteice care se cauta in arte. Povestea unui alt asasin care se indragosteste. Povestea unui preot preacurvar care face minuni fara noima si vrea sa-l auda din nou pe Dumnezeu.
Pana la urma toate povestile din carte sunt despre cautari. Dar nu sunt de fapt toate povestile adevarate din lume despre cautari?
E o carte ciudata intr-un stil care abia se naste. New Weird, ii zice. Adica un amestec suprarealist de fantastic, absurd, ludic, horror si SF. Cu personaje mai mult decat dubioase. Cu fundal de o complexitate baroca, insa in care principiul organizator nu este rationalitatea, ci mai degraba aberatia onirica. Cu mega-orasul arhetipal declinat prin diferite forme de cancerizare.
Mi-a placut, asta e sigur. Cel putin Gwyn pistolarul este foarte bine realizat. (Sau cel putin asa cred eu, ca nu am de unde sa stiu cum sunt cu adevarat pistolarii). Un amestec de Clint Eastwood, vampir decadent, si poet iubitor de absint. Foarte romantic, in sensul dark. Si textura cartii. Nu este tocmai realista - nici nu ar avea cum. Insa are ceva din benzile desenate (both manga and cartoons), amestecat cu romanelele populare de secol XIX-lea (Misterele Parisului, Rocambolle) si cu poeziile simboliste. Si cu Lovecraft.
Se vede insa ca este primul roman, totusi. Parerea mea este ca gradientul e prea mare: adica se incepe intr-un stil cvasirealist, cu personajele plasate intr-un decor desertic, se trece prin partea citadin-decadenta,ciudata ca decor, insa inteligibila din punct de vedere al actiunii, si se ajunge la final ca intregul discurs sa se pulverizeze in subiectiv,oniric, flux de constiinta. Totul cam prea repede pentru un roman de vreo 400 de pagini. I mean, este foarte delicat sa schimbi conventia scriiturii pe parcursul povestii, mai ales cand schimbarile sunt radicale (am aflat acum cateva saptamani ca asta e o problema si in muzica simfonica - trecerea de la o gama la alta prin niste poduri armonice, care fac tranzitia). De fapt aceasi impresia am avut-o si la Maldoror.
Iar al doilea lucru pe care l-am observat este finalul, care nu este cel mai tare. (Apropo de asta ma gandeam sa imi fac un blog in care sa colectionez cozi: cozi de roman, cozi de muzica, poze cu cozi ceausiste, poze cu cozi de rac, de fata, de cirese etc). Finalul e un pic cam fortat. De fapt cam toti scriitorii astia New Wierd tind sa au problema asta. In primul rand pentru ca actiunea nu este cea care conduce in principal romanul, ci mai degraba succesiunea de tablouri. Or cum opresti succesiunea asta, daca nu rezolvarea in sine a actiunii este importanta? Parerea mea este ca cea mai buna solutie este sa ai cel mai complesitor tablou la capat. Catarctic.
Acum cateva cuvinte despre versiunea in romana. Cinste celor de la Tritonic ca isi au organizat o lansare cu prezenta autoarei. Desi nu cred ca pe termen scurt plusul de vanzari acopera costurile respective, sunt convins ca pe termen lung chestia asta este foarte buna. Si cinste pentru viteza cu care s-au miscat pentru a scoate cartea. Au scos pentru respectiva lansare o minieditie in 100 de exemplare (tipar digital probabil) intr-un format un pic diferit. Fireste au fost cateva mici scapari in traducere din cauza aceasta (traducerea este de fapt buna, insa pentru ca s-a lucrat cu doi traducatori din cauza presiunii timpului -Mircea Pricajan si Mihai Samoila- exista anumite diferente de folosire a toponimelor si a celorlalte denumiri, intr-o parte fiind lasate in engleza, iar in cealalta fiind traduse in romana.)
PS Am uitat de asta, dar merita sa o pun. Cartea are un umor foarte subtil. Rautacios, dar elegant.
September 13th, 2006
Sell the sizzle, not the steak.
Citeam asta pe un blog, in Ferengi Rules of Acquisition. De fapt, cred ca vorba e mult mai veche. E o vorba buna, funny and so true. Fiecare am vandut the sizzle, fiecare am cumparat the sizzle. Si uneori ne-a placut, alteori am descoperit ca imparatul e gol. Nimic nou.
September 12th, 2006
Caligula - Maria Grazia Siliato
Asta este o carte pe care o s-o tin minte toata viata. Asa de proasta a fost.
[Si aici toata povestea s-ar putea termina. Nu are rost sa va pierdeti timpul cu recenzia unei carti atat de proaste (voiam sa scriu mediocra ca sa evit repetitia, insa ar fi un atribut fals). Decat ca sa nu va pacaliti si sa o cititi si voi. Bine, daca unii dintre voi doresc cu tot dinadinsul sa o citeasca ca sa isi faca o parere la prima mana, e foarte laudabil…]
Asadar, mie imi plac romanele istorice. Desi genul nu este cel mai profund dintre toate, desi poti ridica tot felul de argumente erudite despre modul in care e vazuta istoria din alta epoca, despre mentalitati si schimbari de paradigma, mie tot imi plac romanele istorice. Cele bune au o anumita textura autentica care este greu de imitat in operele ce pornesc de la zero (de exemplu, cele fantastice). Iar cele cu imparati romani mi se par foarte tari. Ma refer aici in primul rand la Memoriile lui Hadrian - Marguerite Yourcenar si la Iulian al lui Gore Vidal. Nu am citit Eu, Claudius Imparat pana acum. Anyway, subgenul asta al romanului istoric este relativ schematic: Data fiind puterea extraordinara ale imparatului si jocurile de putere din interiorul clasei conducatoare, cum isi defineste si isi dezvolta cineva personalitate/umanitatea situat fiind in varful absolut al piramidei? Ce alegeri face, fiind aproape dincolo de morala? Tocmai de aceea Hadrian sau Iulian nu sunt niste povesti istorice romantate, in primul rand. Sunt in primul rand opere literare (desi “Memoriile lui Hadrian” este intotdeauna pe lista lecturilor obligatorii la cursurile de istorie romana din SUA).
Cartea noastra (voiam sa ii zic cartulia noastra - dar la vreo 400 de pagini nu e tocmai mica, iar lipsa calitatii o face si mai greu de indurat) porneste de la aceeasi schema ca si celelalte de mai sus. Iulian a restaurat paganismul. Hadrian era homosexual - asta nu era o problema in epoca, ci faptul ca era chiar maniacal pentru Antinous - iubitul lui care nu avea nici o competenta politica si care a fost asasinat pentru a se evita sa fie inscaunat ca imparat (asa a fost doar zeificat). Caligula era scelerat, obsedat sexual, asasin. Bine, toti aveau personalitati mai complexe, dar istoria se scrie doar de invingatori. Asa ca se ia imparatul in dubiu, se analizeaza ce a facut si se descopera natura lui buna.
Chestia asta insa nu are nici o valoare estetica in sine. Hadrian sau Iulian nu sunt valoroase ca acte reparatorii in sine. Ci ca opere literare. Oricat s-ar chinui autoarea lui Caligula sa isi sprijine romanul cu un esafodaj de argumente arheologice (ea este arheolog de meserie, iar asta e primul ei roman) valoarea estetica nu apare din probe. Chiar daca acestea ar fi indiscutabile. In cartea aia mor oameni pe capete, dar totul este prezentat atat de tern de nu ai nici cel mai mic sentiment. Personajele sunt nule. Nu iti pasa de niciunul. Umorul este zero (pai Eco are umor, nu gluma, de ce se zice ca ar semana cu Numele trandafirului?). Detaliile interesante (a la Eco sau Pynchon) sunt zero. Chestii subtextuale zero. Zero suspans. Este exact genul de carte care ar fi scrisa de un inginer ca sa isi demostreze patentul pentru un aparat de capsat sifoane. In doua cuvine: Caligula era baiat sensibil care simpatiza cu cultura egipteana, ca si Cezar - Senatul nu a fost de acord. Nu functioneaza ca produs cultural. Ce e mai tragic este ca nu functioneaza nici macar ca produs de consum - pai Rome(serialul HBO), de exemplu, este incomparabil mai bun.
Cateva cuvinte despre responsabilitatea editorului acum. Borges spunea ca frumusetea in lume este mult mai comuna decat am crede la prima vedere. Sunt de aceasi parere. Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Intr-o lume bazata pe alocarea rationala de resurse, o astfel de carte tinde sa nu se reproduca prea mult (in alte limbi sau editii subsecvente). Eu imi fac socoteala ca o carte aparuta in tara ei la o editura mare, care apoi este tradusa de o editura mare din Romania, trebuie sa abia valoare literara. Mai ales cand este pusa intr-o colectie “Biblioteca Polirom” cu tot soiul de grei ai literaturii universale. Si mai ales cand este scoasa in formatul ala trade-paperback, cand tipicul colectiei este formatul pocket. Si mai ales cand pe coperta scrie ca seamana cu Numele Trandafirului - Eco. La ce seamana, oameni buni? Amandoi autorii sunt italieni? Ambele carti vorbesc despre lucruri care au fost candva? La ce altceva mai seamana? Se pune si ca ambele carti sunt facute din hartie? Eu zic ca editorul are responsabilitatea integritatii colectiei aici. Acum am cumparat-o in orb, dar din cauza lipsei de calitate, nu se va mai intampla a doua oara.
Pentru a nu continua la infinit si a pierde si mai mult timp cu aceasta carte (BTW, eu citesc repede, dar asta mi-a luat mai mult de o saptamana, pentru ca de fiecare data cand puneam mana pe ea imi vedea sa fac altceva), o sa spun doar ca am citit-o pana la capat la inceput din speranta ca va deveni mai buna pe parcurs, iar apoi din dorinta de a vedea pana unde se poate ajunge (cam ca atunci cand ai chef sa vezi un film abisal de prost). Si o vorba buna: prezentarea este buna - coperta frumoasa, hartie alba, de calitate. Dar la ce folos? Daca se pastrau foile goale, macar as fi avut un caiet misto plus o saptamana in care sa fi citit doua carti bune.
September 11th, 2006
Am revazut ieri Forrest Gump (de fapt doar partial, pe bucatele) si mi-am adus aminte de Turn, Turn, Turn - The Byrds (versiune video aici). In paranteza fie spus, Ecleziastul (versurile din Turn,Turn,Turn sunt cele din Ecleziast) si Cartea lui Iov sunt dupa parerea mea extraordinare ca putere expresiva - primele opere lirice adevarate, poate. E o traducere foarte buna la ele facuta de Bartolomeu Anania (el este un reactionar, traducerea e excelenta.)
Asadar mi-am adus aminte de melodioara asta si acum nu mai imi iese din cap. “A time to build up,a time to break down, A time to dance, a time to mourn, A time to cast away stones, a time to gather stones together.”
Ma gandesc ca in lumea noastra evitam din ce in ca mai mult una dintre fetele medaliei. Ca nu mai avem timp sa stam, sa asteptam, sa creem ceva doar de dragul creatiei, sa traim fara planuri si deadline-uri. O societate care spune prea des iti trebuie aia, ar fi bine sa faci aia, daca ai de cealalta e bine, oamenii de succes trebuie sa detina d-astea sau sa faca d-alea.
O societate care ne face prea reactivi, am eu impresia. Care iti da prea putine sanse sa te regasesti. De exemplu, eu zic ca ies destul de des. Dar uneori am chef sa stau singur pur si simplu si sa citesc, sa ma gandesc sau sa ma uit la un film. Si atunci sunt uneori intrebat “de ce esti suparat?” Dorinta de solitudine temporara a ajuns sa fie echivalata cu supararea. Si cred ca asta s-a intamplat tuturor. (Si cred ca suntem inconstient contaminati cu totii de ideea asta, de punem si noi intrebarea “de ce esti suparat?”).
Momentele respective insa nu sunt lipsa de socializare, ci premisa socializarii. Daca nu ai timp sa te regasesti/recreezi pe tine, sa filtrezi lucruri si idei, socializarea si interactiunea cu ceilalti se produce la un nivel superficial - stam cu totii la masa, bem beri si vorbim despre fotbal si job. Just old plain monkeys (stiu, sunt un pic rau aici).
Traim o societate care pune accentul pe echipe, efort colaborativ, participare a clientului la procesul de producere a bunurilor, etc. Dar lucrul asta nu este posibil peste tot. Cinstit vorbind probabil ca 95% din productiile culturale si artefacturile de civilizatie cele mai importante au fost facute de vreo 5-10 mii de oameni. Restul le-au consumat. Iar dintre consumatori, 95% consuma doar varful aisbergului (long tail). Daca numeri ganditorii politici/sociali/economici care au dat forma societatiilor, probabil vor fi sub 100. Fiecare cu individualitatea lui.
Gata, inca una si ma duc, ca sunt prea abstract (si plicticos): e ciudat ca ideologiile liberal-democratice pe care se bazeaza societatile vestice incurajeaza individualitatea si autoexpresia, insa in practica majoritatea oamenilor vor opta pentru comunitati de consum. Poate deriva din natura noastra, ca la verii nostri cimpanzei.
September 10th, 2006
Cineva a intrebat pe Google care este opinia bisericii despre parfum.
Eu ma intreb care o fi opinia parfumului despre biserica.
Later update: Altcineva a cautat “mamaia indieni americani“. It’s getting kinkier and kinkier by the day. Cred ca e vorba de indianul ala de la Village People
September 9th, 2006
Azi sunt bucuros-materialist-estetic. Mi-au venit de la Amazon:
1. Modern Times (Deluxe Edition With Bonus DVD)
Packaging dragut, cu un DVD bonus avand vreo 4 clipuri (le vad diseara acasa). M-a suparat insa marea sigla FBI de pe CD si DVD sub care scrie ca pirateria e pedepsita de lege. WTF, eu parca eram client.Chiar arata urat asta…
2. The Bob Dylan Encyclopedia
O chestie mare de tot, ca o biblie profesionista (adica d-aia mare de predicator, serioasa). Incidental are copertile negre. Si tot incidental aveam un sacou negru astazi. Tineam cartoiul in mana (ca nu mai avea loc in ghiozdan) si la un moment-dat mi-am zis ca as putea sa fac o biserica - “Biserica Adevaratilor Adepti ai Apostolului Dylan” - BAAAD
Oricum, e buna. O sa scanez poze si o sa mai pun aici diverse povestioare care imi plac
3. City of Saints and Madmen - Jeff Vandermeer
Dupa cum scriam, mi-a placut nuvela “Transformarea lui Martin Lake” asa ca mi-am luat cartea din care era extrasa. Si chiar merita. Este impodobita cu tot felul de ilustratii, vignete, numerotari paralele, schite, anexe si glosare. Foarte baroca. Sper ca si editia romana sa fie la fel de frumoasa, cand va aparea.
Cred ca lui Borges i-ar fi placut. Da senzatia aia de alta lume. Dar o lume veridica. Nu am citit-o dar ca produs cultural este foarte meseriasa. Pacat ca nu am versiunea hard-cover. Dar poate o iau pe aia de la Amazon UK candva. In fine, asa ar trebui sa fie Ecyclopedia Orbis Tertius, daca ar exista. Bine, noi stim ca exista, dar trebuie sa pastram o doza de incertitudine pentru neinitiati…
4. Shriek: An Afterword - Jeff Vandermeer
Noua, nouta - d-aiba aparuta in SUA acum fix o luna - 8 August. Asta chiar e hardcover. Sora mai tanara a lui “City of Saints…” Sora mai cuminte, ca nu are asa multe poze si fitze in ea. Nu-i nimic, suflet bun sa aiba :)
September 8th, 2006
Previous Posts
