Grafomana, mitomana, fascinanta
Amélie Nothomb - Metafizica tuburilor
Eu am o problema. Nu imi place sa citesc autori la moda. Mi se pare o forma de snobism cultural sa citesti pe X, Y si Z pentru ca e trendy. Fireste si reciproca este valabila: poate fi o forma de snobism cultural sa nu citesti pe X, Y si Z doar pentru ca e trendy. Poate valoarea intrinseca se impune in timpul vietii si devine monetizabila. Sau poate nu. Depinde de la caz la caz, probabil.
In fine, cel mai ciudat este ca privesc cu o oarece suspiciune scriitorii astia trendy cand ma apuc in cele din urma de ei. I vanez. Abia astept sa ma plictiseasca sau sa vad ca debiteaza platitudini gaunoase. Trei sunt indivizii astia trendy care ii citesc oamenii cool, urbani and so: Murakami (Haruki, nu Ryu), Amelie Nothomb si Houellebecq. Un fel de pop staruri ale unei literaturi pop-urbane. Poate literatura epocii, naiba stie.
Azi de dimineata am citit “Metafizica Tuburilor“. N-a durat foarte mult - o cartulie subtirica si mai ales foarte placuta la citire. Despre cateva luni din viata bebelusului Amélie Nothomb. O forma de relatare “metafizica” (de fapt, termenul ar fi mai degraba fenomenologica, in sensul lui Huserl, si cartea ar trebui sa se numeasca “Fenomenologia Tuburilor” 
) despre primele intuitii si experiente din viata sa, incepand cu iesirea din autism la varsta de doi ani.
Despre Japonia rurala (caci tatal ei era consul belgian in Japonia) descoperita prin ochii copilutului occidental.
O carte fermecatoare. Fascinanta. O sa comit o impolitete si o sa zic ca e genul de carte care seamana cu un blog bun. Scrisa in genul minor, fara sa te rupa cu ceva, insa care te face sa doresti sa cunosti persoana respectiva. Sa bei o bere cu ea. Sa stai la povesti. (Cu Borges, de exemplu, n-as fi iesit la o bere. Nici cu Tournier. Cu Rushie, da)
E genul de carte tributara epocii. Feminina, draguta, cu poante haioase si scriitura buna, cu doua-trei chestii de ars poetica aruncate pe acolo. O cartulie fabricata, cam nesincera cred eu (adica nu cred ca jumatate dintre trairile respective au fost ale copilului, dar pe de alta parte genul asta de autobiografie inventata este foarte favorizat in epoca noastra, asadar nu e un repros).
O carte care ma va face sa mai citesc si altele ale autoarei. Mi-a schimbat parerea despre ea ca autoare trendy? Nope.
Continui sa cred ca scrie intr-un registru minor, talentata, insa nu pentru perenitate - genul de artist misto, din epoca lui, placut, insa care nu va fi bagat in galeria greilor nemuritori. Dar pe de alta parte fiecarte dintre noi are nevoie de genul asta de delicii din cand in cand. De chestiile mici, fascinante si trecatoare. Ca ciocolata alba belgiana.
Uite si un mic pasaj care mi-a placut mult:
“-Am trei ani.
- De ce minti tot timpul?
- Nu mint. Am trei ani.
- O sa ai peste zece zile!
- Da. Am aproape trei ani.
- Aproape nu inseamana trei ani. Vezi ca minti tot timpul.
Trebuia sa ma obisnuiesc cu ideea: nu eram credibila. Nu era ceva grav. La urma urmei, mi-era totuna daca mi se dadea crezare sau nu. O sa inventez mai departe, pentru placerea mea.
Am inceput deci sa-mi spune povesti. Cel putin eu ma credeam.”
7 comments October 8th, 2006