Duminica am revazut “Toti oamenii presedintelui“. Cred ca prima data l-am vazut la cinematograf cu parintii mei, cand eram foarte mic. Nu bag mana in foc, dar asa am impresia. Un film foarte misto. “The trick is not minding.”, e una dintre cele mai tari fraze pe care le-am auzit.

Din pacate, genul asta de jurnalism se bazeaza tocmai pe ipoteza ca lumii ii pasa. Ca lumea vrea adevarul. Dar din pacate lumea vrea de cele mai multe ori povesti cu Mutu sau cu Nicoleta Luciu. Ma gandesc ca si in Romania au fost o serie de anchete jurnalistice foarte bune. Dar au produs vreun rezultat? Asta e marea problema, presa este cainele de paza dar daca societatea vrea asta. Daca nu, este pudelul roz al vedetelor.

Si asta imi aduce aminte de ceva ce am citit anul trecut: New York Times (cred) a diminuat considerabil bugetul departamentului de investigatii desi in anul respectiv unul dintre jurnalistii lor luase premiul Pulizer. Pur si simplu jurnalismul de investigatie este prea costisitor. Lumea vrea pastilute roz. Si astea se fac mai ieftin din barfele si dramoletele vedetelor.

Voiam sa scriu un post despre o carte pe care am terminat-o astazi – volumul de povestiri “Furnica electrica” de Phillip K. Dick. Si voiam de vorbesc despre simulacrele de viata la Dick, si viata inchipuita si despre chestionarea eului care vrea lucruri. Dick asta este mai cartezian decat Decartes – oare chiar exist cu adevarat daca am impresia ca gandesc?

 Asadar voiam sa scriu despre Dick si mi-am adus aminte ca de alt individ maestru al simulacrelor – Jean Baudrillard. Un post-modernist fost-neomarxist extraordinar. Cu unul dintre cele mai tari vocabulare pe care le-a posedat vreodata vreun ganditor. Fascinant. A fost dragoste seductie instantanee cand am citit “Strategii fatale” – prin anul I sau II de facultate. Genial.

Acum ma gadeam sa pun un pasaj asa de proba, dar mai bine cititi articolul autorului din Wikipedia, sau cel despre Simulacre si Simulari sau chiar extrase serioase din volum aici.

Si acum o observatie scurta:

1.De dimineata ii povesteam cuiva despre paronoie si incertitudine la Philip K. Dick si chestionarea realitatii senzoriale. “Ca in Matrix”, a spus colega mea.
2. Simulacrele il obsedau si pe Baudrillard. Si chiar a fost considerat un inspirator al lui Matrix.
3. In Matrix, Neo deschide la un Moment dat o carte numita “Simulacre si Simulari“.
4. “Simulacre si Simulari” face referire la o povestire din Borges despre o harta care continea fiecare detaliu al unui imperiu si ajunge astfel sa inlocuiasca imperiul – un simulacru hiperreal al imperiului.
5. Borges credea ca de fapt toate a cartile au fost scrise de un singur autor – Autorul.
6. Asadar ce mai conteaza ca am ieri am scris despre Borges si astazi desi voiam sa scriu despre Dick am ajuns sa zic doua vorbe despre Baudrillard? E cam acelasi lucru.

Cartea fiintelor imaginare – Jorge Luis Borges in colaborare cu Margarita Guerrero

Citind cartea asta mi-am adus aminte de un film pe care le-am vazut acum vreo zece ani. Muntele Lunii ii spunea si prezenta expeditia lui Burton in cautarea izvoarelelor Nilului. Pentru ne-borgesieni, o sa spun ca acest Burton este un personaj care l-a fascinat mult pe Borges – traducator al celor O mie si una de nopti, spadasin, poet, explorator. Intr-un fel, un opus al lui Borges, care era mai degraba omul bibliotecilor decat al expeditiilor.

In filmul asta, expedita lui Burton da la un moment-dat peste un trib al carei capetenie doreste sa ii invete intelepciunea. Si incepe sa le explice totul sub forma unor liste: un barbat trebuie sa fie viteaz, sa aiba o sulita cu varf de otel si sa omoare un leu; un copil trebuie sa culeaga fructe, sa alerge si sa cante cantece; o femeie trebuie sa faca asta si asta si asta. Si tot asa despre fiecare lucru. Scena asta mi-a ramas foarte bine in minte, desi nu mai stiu exact care erau actiunile cvasicontabile pe care trebuie sa le faca fiecare. Dar idea conteaza – existenta ca un catastif de chestii care trebuie bifate.

Cred ca pe langa mania mea combinatorica, am si o pasiune pentru liste. Pentru multimi. Adunaturi de lucruri de acelasi fel. Colectii.

Iar un bestiar de fiinte fantastice scris de Borges nu este o colectie oarecare. E o tratatie de exceptie. O intoarcere in copilarie, dar in acelasi timp si un prilej de delectare intelectuala subtila – e chiar misto sa observi temele recurente ale lui Borges: oglinzile, dragonii, capetele, fapturile care iau nastere in vis, Dante si Vergiliu, de Quincey, fascinatia lui pentru combinatorica, misticismul diferitelor religii, incertitudinea naratoriala.

Si mai e pura placere de de a citi despre cele mai ciudate dihanii pe care si le-au inchipuit oamenii. Si de a lectura notele subtile ale autorului. Citind respectivul bestiar, faci o excursie scurta in toata cultura – atat cea occidentala dar si cea orientala, cu predilectie cea chinezeasca.

Nu este, in mod sigur, cea mai buna carte a lui Borges. E mai degraba un divertisment literar intr-o cheie minora, care are insa aluzii misto catre restul operei.

Si mai este si un obiect frumos: o carte cartonata, cu foaia alba si ilustratii interesante. O lectura usoara, chiar cu tuse de umor, dar plina de istorie culturala. Mi-a placut capitolul despre zane – aparent denumirea spaniola “hada” are aceasi etimologie ca si “fata” din romana, vin ambele din latinul ”fatum”(soarta). Interesant mod de a privi lucrurile, nu?

Later update: Chiar daca este o opera minora, are aceasi caracteristica ca toate operele lui Borges. Infinitul. O poti citi de 100 de ori, de la coada la cap, sau pe sarite, si nu o sa te plictisesti niciodata. Mai gasesti cate ceva tot timpul, pentru ca este extraordinar de bogata in idei si referinte culturale.

Am impresia ca asta e poate o problema la mine – optimismul statistic. Inca din copilarie, cand dezvoltasem ideea ca daca universul e infinit, atunci orice exista si atunci exista si toate lucrurile la care ma gandesc eu.

Ca aplicatie din copilaria mai dezvoltata mi-a adus aminte de teoria mea despre limbi: daca exista un numar suficient de mare limbi atunci aceasi vocabula va denumi in limbi succesive toate lucrurile. De exemplu “zvurg” va insemna in limba A peste, in limba B dragoste si in limba C razboi. Fireste nu aveam tot felul de sofisticari lingvistice cum am fi faptul ca vocabulele scurte desemneaza concepte frecvente si tot asa. Teoria mea spunea ca doar ca “votca” poate sa desemneze conceptul “carnat” intr-o anume limba. Si ca ar putea fi o limba aproape identica cu romana (cu acelasi vocabular) in afara de schimbarea asta intre “votca” si “carnat”.

Nu incerc sa dezvolt o teorie semantica aici, si nici sa arat ce ce copil tare eram (desi eram tare, asta e sigur, dar probabil ca asa sunt majoritatea copiilor), ci doar notez lucrurile de cand eram mic care mi se par interesante -  mai apare cate unul din cand in cand, dar se baga repede in nisipul chestiilor curente, daca nu sunt pe faza sa-l apuc de urechi si sa-l pun repede in blog.

Am si calculat acum de cate limbi e nevoie:

- sa zicem ca avem 100.000 de concepte

- sa zicem ca avem un vocabular cu 30 de sunete si ca un cuvant are maxim 12 litere. Totalitatea posibilitatilor ar fi de 12 la puterea 31 minus 1. (Adica suma de 12 la 1, plus 12 la 2, plus 12 la 3,…. plus 12 la 30.) Fireste numarul din combinatiile de consoane care sunt nepronuntabile dar hai sa il lasam asa.

Toate limbiile care contin cate 100.000 de concepte si sunt exprimate intr-un asemenea vocabular, ar fi combinatii de 12 la puterea 31 luate cate 100.000. Destul de mult De fapt sigur mult mai mult decat numarul de atomi din Univers.

Later update: Am comis o eroare de rationament. E vorba de aranjamente de 12 la puterea 31 luate cate 100.000. Ceea ce inseamna mult mai mult. De fapt tocmai aranjamentele astea ar da limbile care definesc prin vocabule schimbate intre ele un set de concepte.

Nu oi fi eu chiar cel mai tipic (de exemplu ieri am ajuns pentru prima data la Plazza Mall – BTW, e acolo un restaurant foarte bun pe nume “New York, New York” unde se servesc cu adevarat portii americane), deci nu oi fi eu cel mai tipic metopotam, dar pana la urma mozaicul se compune din tot soiul de pietricele. Profilul meu din fata si lateral pe Metropotam – cazierul la sectia 7.