Un vis implinit!
Am asteptat 13 ani sa-i vad pe Pink Floyd live… am ratat atunci la mustata concertul de la Praga cu ceilalti trei componenti ai PF, dar acum am simtit cum s-au spulberat toate regretele. Waters & Co au fost magistrali. Cred ca foarte putini isi pot imagina ce inseamna un show PF live, chiar si dintre aceia care cunosc discografia trupei si, de ce nu, discurile solo scoase de membri trupei dupa despartire. Am vazut si eu concerte pe DVD si e Altceva…m-am scufundat pentru 3 ore in absolut. Pentru mine, fan declarat a tot ce inseamna Pink Floyd (oamenii, versurile, muzica, lumina si culoarea) a fost poate o experienta unica, un vis din care m-am trezit poate prea curand. Numai Respect pentru cei ce au fost acolo (peste 10 mii de oameni - sala e de 12500- din care 80% trecuti de 40 de ani, cam 30% romani - am intrat cu o ora inainte si m-am reintalnit pe hol cu prieteni din tara pe care nu i-am vazut de ani de zile), pareri de rau pentru cei ce ar fi vrut sa fie acolo si n-au putut… poate mai prind un concert in UE, pana pe la mijlocul lui mai. Incercati pe http://www.brain-damage.co.uk/concert-dates/2007-tour-dates-concerts.html
Aici puteti vedea comentarii si imagini din turneul mondial…
Am reusit cu greu sa strecor la intrare un aparat foto cu care am si inregistrat cateva clipuri, pozele n-au prea iesit…
Daca nu va plictisesc, va mai spun cateva chestii… nu ai cum sa cuprinzi totul decat daca ai revedea showul… poate va reveni… el sau, de ce nu, David Gilmour cu trupa sa… ar fi altceva sa auzi chitara si vocea lui, s-ar reinchide cercul care se pare ca s-a rupt definitiv… chiar daca, o clipa am sperat cu totii, dupa megaconcertul Live 8 din 2005 unde s-au reunit la Londra si au cantat 4 piese, intr-o miraculoasa revenire la formula consacrata.
Oricum, totul a fost fascinant… ecranul gigant pe care inainte de inceperea showului era radioul mono vechi, cu macheta bombardierului pe el, sticla de Johnny Walker cu eticheta intoarsa si paharul cu 2 degete de wiskey in el parea o poza de unde stateam eu. La radio canta un blues, apoi un rock, apoi ceva jazz. La un moment dat incepe o piesa ABBA. Lumea mirata… brusc apare in cadru o mana care roteste potentiometrul pentru a schimba postul… se aude un zgomot de fond dupa care un post difuza o piesa rock… mana se retrage pe pahar, dispare cu el o clipa, apoi paharul apare la loc, ceva mai gol… langa o scrumiera cu o tigara aprinsa… Abia atunci am realizat ca pe ecran ruleaza un film, nu e doar o poza… Pe parcursul showului am vazut si cine asculta… era Syd Barret tanar (odihneasca-se in pace!), mai apoi Waters… ca in memorabilul film The Wall al lui Alan Parker cand, stand nemiscat in fotoliu cu tigara intre degete si mintea dusa, s-a trezit la realitate doar cand scrumul lung a ajuns aproape de filtru si l-a ars…
A fost doar inceputul unui show care m-a marcat pentru totdeauna, asa cum s-a intamplat atunci cand, cam cu trei decenii in urma, am auzit prima data Dark Side of the Moon, dupa mine albumul care m-a facut sa ma indragostesc definitiv de Pink Floyd, dupa ce am auzit mai intai la Europa Libera franturi din Animals, care tocmai aparuse…
Cosmonautul Dave din ODISEEA SPATIALA 2001 a lui Stanley Kubrick care plutea in imponderabilitatea imaginara a salii, deasupra capetelor celor ce stateau in picioare pe terenul arenei a fost o a doua surpriza…
Waters a transpus toate piesele din show situatiei politice actuale. The Fletcher Memorial Home de pe albumul The Final Cut in care infiera razboiul din Argentina, avea acum in fundal steagul irakian si pozele lui bush si osama in locul obsedantei maggie, pe porcul-zeppelin care a zburat deasupra salii pe piesa Sheep scria mare: STOP BUSH NOW, KAFKA RULES, iar in “spate: WHAT AN ASSHOLE. Pe lateral “Nearly a laugh, bur really a cry!”.
Pauza… si apoi integrala DARK SIDE… Un solo de sax magistral, ce sa mai vorbim de solo-ul vocal din Breathe, apoi Time, Money… emblematica prisma rotitoare din neon suspendata udeva la 25 de metri in fata scenei maturand arena cu laserul alb pe-o parte si laserul-curcubeu dincolo. Iar finalul… cu vocea din fundal spunand:”…there’s no dark side of the moon really… as a matter of fact it’s all dark!” s-a sfarsit cu o explozie de aplauze de vreo 5 minute…parca… nu mai stiu… au iesit, au revenit si au urmat inca vreo 4 piese, totul culminand cu un apoteotic Comfortably Numb

Asta a fost! Am iesit naucit din sala. N-a mai contat ora pierduta in parcarea subterana pana am reusit sa ies afara…unde era … dark, senin si se vedea fata intunecata a lunii…

Eu cred ca pana la urma o sa merg cu trenul (e un tren de noapte vineri seara). Vorbim

astept semne si eu..