Roth o sa moara
Povestea lui Orisicine - Philip Roth
Si el stie asta. A avut noroc sa fie apreciat de tanar, a avut bani, si femei, prestigiu academic, succes de public si cam tot ce mai vrea un om ca sa fie fericit. Si in primul rand a avut norocul de a fi ajuns cu bine la capatul vietii. Face 74 de ani maine (19 martie). “Goodby, Columbus” se numea prima lui carte, iar nuvela care dadea titlul cartii era povestita prin perspectiva unui tanar la inceput de drum. (Apropo, cred ca asta este una dintre chestiile cele mai tari la Roth - povestirea la persoana I.) Au trecut aproape 50 de ani, si Roth si naratorii sai au imbatranit incet incet. Treizeci-patruzeci-cincizeci-saizeci de ani. Saptezeci, acum. Au ramas aceiasi evrei aroganti, destepti si aprope obsedati sexual, cu succes in viata, avand probleme cu copii, insa acum si cu varsta.
Dar hai sa scriu ce cred eu despre moarte, mai bine.
Am descoperit moartea la cinci sau sase ani. Si am fost deprimat un an de zile atunci. Si nu am spus la nimeni. Iar acum o pun in paranteze. Traiesc ca si cum n-ar exista. Dar nu in felul ala idiot al lui Gandhi care zicea ceva de genul “traieste ca si cum ar mai fi o zi, invata ca si cum ar mai fii o mie de ani” sau asa ceva. Ala e bullshit. Nu, nu ma intereseaza moartea, nu vreau sa ma gandesc prea mult la ea si daca stau bine si ma gandesc pot sa il dau dracu’ si pe Heidegger. (Prietenii stiu de ce. 
)
Sincer vorbind, mi se pare ca cel mai mare esec din viata fiecaruia este moartea. Marele egalizator.
O evitam cu totii. Sau aproape cu totii. O transformam intr-o chestie solemna, sau intr-o chestie aseptica, intr-un rital de trecere sau intr-un act eroic, dar pana la urma e cea mai nasoala treaba de pe Pamant: anihilarea constiintei.
Roth a de aceasi parere cu mine. Sau eu sunt de aceasi parere cu el. Chiar asa, oare ne alegem scriitorii preferati dupa afinitatile pe anumite subiecte importante, cum e acesta? Roth a avut noroc, asadar, dar nici tot norocul din lume nu iti ajunge ca sa inseli moartea. Asa ca incepe sa traga liniile finale. Capitole de sfarsit. Acum cativa ani a incheiat seria de romane cu David Kepesh (cu “Animal pe moarte”). La toamna o sa incheie si seria Nathan Zuckerman cu “Exit Ghost” (bun nume). Iar cu “Povestea lui Orisicine” face aceleasi manevre.
Practic, cateva momente mai mult sau mai putin morbide din viata unui barbat care descopera moartea copil fiind, scapa de ea de cateva ori, apoi moare dupa ce trece de saptezeci de ani. O cartulie cruda. Care mi-a placut mult mai putin decat altele pentru ca ii lipseste umorul specific lui Roth. E mult mai rece, mai plina de angoase. Cu scene foarte vizuale: ingroparea tatalui, procedurile medicale de curatare a arterelor, dialogul cu un gropar despre saparea gropilor.
Cinstit vorbind, nu e cel mai bun roman al lui Roth. Nici pe departe, de fapt. Dar e scurtut, se citeste repede si este relevant pentru parcursul scriitorului. A sosit clipa, spune doamna cu coasa. Doar un roman, daca se poate. Bine, bine, dar repede.
PS Acum aproape o luna, Ruxy mi-a dat o leapsa referitoare la ce as face daca as mai avea de trait doua saptamani. Dar mi-am dat seama ca nu pot sa scriu nimic. Sau as scrie miniciuni poetice. Spre deosebire de ce sustinea domnul H., eu ma simt autentic numai cand nu ma gandesc la moarte. Stiu, poate e foarte superficial, insa moartea mi se pare atat de terificanta incat nu mai pot sa fiu eu insumi, ci doar un om terifiat, redus la frica fundamentala (de acolo vine si numele romanului lui Roth, de fapt).
11 comments March 18th, 2007