Roth o sa moara

Povestea lui Orisicine – Philip Roth

Si el stie asta. A avut noroc sa fie apreciat de tanar, a avut bani, si femei, prestigiu academic, succes de public si cam tot ce mai vrea un om ca sa fie fericit. Si in primul rand a avut norocul de a fi ajuns cu bine la capatul vietii. Face 74 de ani maine (19 martie). “Goodby, Columbus” se numea prima lui carte, iar nuvela care dadea titlul cartii era povestita prin perspectiva unui tanar la inceput de drum. (Apropo, cred ca asta este una dintre chestiile cele mai tari la Roth – povestirea la persoana I.) Au trecut aproape 50 de ani, si Roth si naratorii sai au imbatranit incet incet. Treizeci-patruzeci-cincizeci-saizeci de ani. Saptezeci, acum. Au ramas aceiasi evrei aroganti, destepti si aprope obsedati sexual, cu succes in viata, avand probleme cu copii, insa acum si cu varsta.
Dar hai sa scriu ce cred eu despre moarte, mai bine.

Am descoperit moartea la cinci sau sase ani. Si am fost deprimat un an de zile atunci. Si nu am spus la nimeni. Iar acum o pun in paranteze. Traiesc ca si cum n-ar exista. Dar nu in felul ala idiot al lui Gandhi care zicea ceva de genul “traieste ca si cum ar mai fi o zi, invata ca si cum ar mai fii o mie de ani” sau asa ceva. Ala e bullshit. Nu, nu ma intereseaza moartea, nu vreau sa ma gandesc prea mult la ea si daca stau bine si ma gandesc pot sa il dau dracu’ si pe Heidegger. (Prietenii stiu de ce. 🙂 )

Sincer vorbind, mi se pare ca cel mai mare esec din viata fiecaruia este moartea. Marele egalizator.
O evitam cu totii. Sau aproape cu totii. O transformam intr-o chestie solemna, sau intr-o chestie aseptica, intr-un rital de trecere sau intr-un act eroic, dar pana la urma e cea mai nasoala treaba de pe Pamant: anihilarea constiintei.

Roth a de aceasi parere cu mine. Sau eu sunt de aceasi parere cu el. Chiar asa, oare ne alegem scriitorii preferati dupa afinitatile pe anumite subiecte importante, cum e acesta? Roth a avut noroc, asadar, dar nici tot norocul din lume nu iti ajunge ca sa inseli moartea. Asa ca incepe sa traga liniile finale. Capitole de sfarsit. Acum cativa ani a incheiat seria de romane cu David Kepesh (cu “Animal pe moarte”). La toamna o sa incheie si seria Nathan Zuckerman cu “Exit Ghost” (bun nume). Iar cu “Povestea lui Orisicine” face aceleasi manevre.

Practic, cateva momente mai mult sau mai putin morbide din viata unui barbat care descopera moartea copil fiind, scapa de ea de cateva ori, apoi moare dupa ce trece de saptezeci de ani. O cartulie cruda. Care mi-a placut mult mai putin decat altele pentru ca ii lipseste umorul specific lui Roth. E mult mai rece, mai plina de angoase. Cu scene foarte vizuale: ingroparea tatalui, procedurile medicale de curatare a arterelor, dialogul cu un gropar despre saparea gropilor.

Cinstit vorbind, nu e cel mai bun roman al lui Roth. Nici pe departe, de fapt. Dar e scurtut, se citeste repede si este relevant pentru parcursul scriitorului. A sosit clipa, spune doamna cu coasa. Doar un roman, daca se poate. Bine, bine, dar repede.

PS Acum aproape o luna, Ruxy mi-a dat o leapsa referitoare la ce as face daca as mai avea de trait doua saptamani. Dar mi-am dat seama ca nu pot sa scriu nimic. Sau as scrie miniciuni poetice. Spre deosebire de ce sustinea domnul H., eu ma simt autentic numai cand nu ma gandesc la moarte. Stiu, poate e foarte superficial, insa moartea mi se pare atat de terificanta incat nu mai pot sa fiu eu insumi, ci doar un om terifiat, redus la frica fundamentala (de acolo vine si numele romanului lui Roth, de fapt).

11 thoughts on “Roth o sa moara

  1. Ionuka

    Ce ciudat si fascinant sa putem vedea viata lui Roth, pas cu pas, in cartile lui. Eu nu l-am citit foarte sistematic, asa ca nu prea am sesizat cursivitatea (am sarit de la Pata umana la Complexul lui P., apoi la The Anatomy Lesson).

    Titlul postului tau ma obsedeaza. Dragul de Roth…

    Reply
  2. Raluca

    Draga Catalin, eu o sa scriu aici despre moarte. Si mai ales despre faptul ca nu are de ce sa fie frica nimanui de ea. Viata noastra are relevanta cat..welll, exista, se desfasoara. Atunci cand nu mai e, nici tu nu mai esti. Se termina si gata. E un capat de drum. Daca ai reusit sa dai un sens vietii tale cat ai fost viu..bravos 🙂 Daca nu…ghinion. La un moment dat te uita si lumea si atunci chiar ca mori de tot 🙂 pare simplist, dar e mai sanatos asa decat sa filozofam, heidegger-ian sau cum vrei tu, pentru…well, nimic 🙂 Deci..traieste ca si cum n-ar exista. Cat despre constiinta, revin si zic: s-o folosim cat traim, cat inseamna ceva.

    Voi citi Roth. Promit 🙂

    Reply
  3. i-dana

    “A te deprinde cu moartea inseamna a te deprinde cu libertatea … motivul profund al fricii noastre de moarte este ca nu stim cine suntem” Sogyal Rinpoche
    pina la urma si moartea poate fi o chestie … culturala. asa ziceam si eu (ca tine) pina am dat cu nasul de alte unghiuri prin care ma puteam uita la mine, la viata sau chiar moartea mea … uneori cind moartea e atit de aproape incit ii simti mirosul simti nevoia sa afli lucruri despre ea … 🙂
    (http://www.bookblog.ro/dana/cartea-tibetana-a-mortii-si-a-vietii/) -uite un link catre o recenzie la o carte care mie imi povesteste despre multe.

    Reply
  4. pati

    nu-mi vine sa cred, sunt absolut socata de faptul ca ai trait si tu chestia aia (experienta de la 5-6 ani). Eu am trait-o la 10…tin minte ca implinisem 10 ani si mi s-a parut incredibil de mare numarul asta…pur si simplu nu intelegeam cand au trecut 10 ani. In anul ala am fost cu ai mei la Poiana Brasov si intr-o seara, pe cand ne plimbam, ei tinandu-ma pe mine de mana, mi-am dat seama ca o sa mor si ca e inevitabil si m-am ingrozit la gandul ca se vor intampla foarte multe lucruri la care eu nu o sa fiu de fata. A fost o groaza pe care nu am cuvinte sa o descriu si care nu stiu cat a durat (eu as aprecia-o ca durand cateva luni, dar nu pot sa stiu exact). Si tot asa…nu am spus nimanui. Acum e prima data cand vorbesc despre asta.

    Ma gandeam seara trecuta: oare nu ar fi mai simplu daca la nastere am putea fi fiecare supus unui test care sa determine exact momentul din viitor in care vom muri? Am sti si noi si ar sti si cei din jur si ne-am putea pregati cu totii pentru asta si nu ar mai fi totul atat de abrupt…

    Reply
  5. pati

    cred ca Memoria e unicul fascicul luminos care traverseaza toata grozavia asta. Cred ca antonimul mortii nu e viata, viata aproape putem spune ca nu exista…antonimul mortii e Memoria.

    Reply
  6. cristina

    eu nu vad nimic ne-natural sau ne-firesc in moarte, ca fenomen in sine… sa ma revolt sau sa ma tem de ea ar fi ca si cum m-as oftica pentru faptul ca ziua nu are decat 24 de ore :))))

    Reply
  7. cristina

    ba dimpotriva, as zice ca e la fel de naturala ca si nasterea… si efemeritatea, cred eu, tine de esenta firii umane.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *