Cum scriam mai devreme – e lunga rau ziua asta, pentru mine a inceput cam acum 22 de ore – deci cum scriam mai devreme, in avionul de la Tokyo la Munchen mi-am luat un parfum pe neve. Terre d’Hermes. Acum l-am deschis.

Imi place. Miroase a grepfuit amarui si a ierburi de vara. Si un pic a lemn umed si a muschi de padure. Asadar o variatie fougere-citric-ocean, cu acent in zona verde. Viriditas.  Vitalitate vegetala. Foarte tare. Provoaca imagini din copilarie. Cand veneam verile acasa cu tricourile inverzite de iarba. Cand nu ne feream de caldura. Can chinuiam bondari. Imi mai aduce aminte si de un drum de prin zona Branului pe care am mers acum vreo doua veri.

 Deocamdata astea sunt notele de inceput. Abia m-am dat cu el. Cum am zis, ma duce cu gandul la o vara foarte calda si lenesa, la munte, pe pajistile alea unde miroase a iarba acrisoara si aromata. Poate acrisourul nu e de la grepfruit, e de la coacaze. Si a vant. Are si o nota minerala, intr-adevar. Pamant de munte, vara, dar nu pajiste, ci ierburi salbatice. Sa vedem cum evoluaza.

Intre timp am gasit si o recenzie (navigand cu telefonul mobil) foarte misto. Facuta de un profesionist. Sau aici.

PS Fireste puteti citi pagina cu recenzii si pareri de le Basenotes – sunt acolo 64 de opinii. Chiar ma felicit pentru aceasta alegere in orb. L-am testat si ieri si daca il folosesti chiar dupa dus mirosul de grepfruit este mai puternic parca decat cel de ierburi salbatice. Dar se developeaza frumos inspre verde (un verde nu naiv – trifoi, ci un verde aspru), iar apoi notele de final ma duc cu gandul la un pamant nisipos.

Gata am terminat cu posturile de pe drum.

12. Acum vreo zece ore am plecat de la Tokyo si era 12:30. Acum suntem deasupra Helsinki si este ora 15 ora locala. Deci doar doua ore subiectiv. Mi se pare o senzatie extrem de tampita.

13. Acum am ajuns si la Munchen. E aproape sase jumate. La opt si jumatate noua(de fapt a fost noua si zece ca a avut intarziere, spiritul nemtesc se duce de rapa) pleaca avionul. La unu sper sa fiu acasa. Vreau un dus cat mai repede. Si sa dorm.

14.  Bateria la laptopul asta s-a comportat foarte bine.  Mai ales dupa ce am taiat wifi-ul si bluetooth-ul.

Ar trebui sa scriu si eu despre concertul lui Waters de la Budapesta, de acum o luna. Asta de unul din defectee mele, promit ca fac lucruri si dupa aia le tot aman ca apar tot felul de chestii. Apropo de asta cand am ascultat prima data Alice in Tara Minunilor (discurile Electrecord pe care le ascultam la pickupul Pacific), ei bine mi-am dat seama ca eu sunt Marele Iepure Alb. Si anii au trecut si intradevar chiar sunt asa. Nici macar nu mi-am dorit

Deci Roger Waters: au fost doua zile excelente la Budapesta. Multumesc Iar concertul a fost euna dintre chestiile alea care te schimba. Da, stiu o sa ziceti ca totul ne schimba, insa sunt lucruri care muta ceva in noi. Care pur si simplu dor prin frumusetea lor. Uite acum daca imi pun la ipod ultima melodie din concert, Confortably Numb, sunt din nou acolo. Si simt showul si simt pierderea si simt tigarile alea din vizual.

A fost un concert superb atat la nivelul muzicii in sine cat si la nivelul vizualurilor. Si, sa va zic o chestie – in primul rand nu am scris pentru ca nu am avut cuvinte. Am asteptat inspiratia, ea nu a venit. E vorba despre sfasiere. Pur si simplu un concert al sfarierilor – o formatie sfasiata – pentru ca recunosc, ziceam “Solo-ul asta Gilmore l-ar fi cantat mai bine”, o muzica a ruperilor, a pierderilor. Acum stau si scriu asta, pentru ca pur si simplu nu am altceva mai bun de facut, insa nu spun de fapt nimic. Pura vorbatie.

Un cititor al blogului a scris ceva mult mai misto aici – comentariul 34.

Pot spune doar: am fost acolo. Si a meritat. Si e genul de experienta pe care nu o poti pierde. Muzica pentru oameni liberi. Acum ascult “The Fletcher Memorial Home” si simt frumusetea concertului. Poate doar ca o umbra, dar stiu ca am fost acolo. Si a fost ceva inefabil. Satori.

O sa mai zic doar o chestie: toata existenta noastra de zi cu zi tinde sa se abrutizeze. Sa pierdem profunzimea durerii, sa pierdem profunzimea fericirii, sa fim intr-adevar amortiti in confortul nostru, sa ne dorim lucruri, nu stari sufletesti, pentru ca lucrurile raman (sunt materiale si au valoare de revanzare) in vreme ce starile se duc repede. E mai simplu asa – sa marchetezi lucruri nu stari. Sa marketezi produse produse in masa, nu sa ajuti liberatea cuiva – singurii care ne pot ajuta in chestia asta sunt prietenii adevarati. Oamenii cu suflet si minte misto, cartile bune, muzica care spune ceva. Nu exista “Libertatea, acum cu 25% mai multa la acelasi pret”, “Alege libertatea, alege marca X” sau alte sloganuri de tipul asta. Libertatea ce ceea ce nu se gaseste la televizor, in plublicatatea contextuala de la google sau pe panourile de strada.

E ceea ce construiesti alegand un pic cate un pic din cele mai tari lucruri din lumea asta (din mintile umane, nu din table sau plasticuri frumos lustruite).

Concertul acela a fost genul asta de experienta. Concertul si zilele acelea doua.

9. O sa spun ce spunea si Weber acum o suta de ani, dar mult mai prost si incomplet: intotdeauna castiga natiunile/entitatile/companiile/persoanele care fac mult cu putin. Care au rata mare de economisire, care sunt contiente in ceea ce priveste resursele utilizate. Care nu se sparg in figuri, care incurajeaza educatia si modestia. In termeni simpli orasele chinestesti si japoneze erau cele mai mari in Evul Mediu pentru ca exista surplus mare de mancare. Acum China este creditorul Americii pentru ca curata totii dolarii de pe piata. Fireste, chinezii au o prolema in faptul ca inca nu stiu ce sa faca cu acei bani (nu au skillsuri de investori mari si nici nu au proiecte de modernizare majora in intrega tara). Dar in curand or sa aiba. Citeam pe  CNN ca vor sa faca un fond de investii de peste un triliard cu care sa incepe sa cumpere companii mari la greu. Si daca ne gandim ca acum au knowhowul bancar din Hong-Kong (si probabil si cel din Taiwan in curand) e foarte posibil.

10. Cica asiaticele au marele avantaj al faptului ca sunt mai jucause pana la varste indelungate.

 

11. Falsa brownie. Daca ma pui sa aleg intre o friptura si un tort, aleg tortul. Asa am facut si acum 5 minute in avion cand s-au servit niste gustari. Erau doua tipuri de sandwishuri si un triunghi mare de culoare maronie (sau asa mi sa- parut mie). Si deci am mers dupa triunghi, Cand i-am citit denumirea, aceasta era “sea triangle”. Faza este ca nici nu am stiut sa il deschid. Adica l-am deschis in asa maniera incat s-a a iesit un triunghi alb, de orez, cu ceva smacaz verzui. Colega mea din dreapta, care e japoneza (si aparent mai inteleapta pentru a ales sandwish) mi-a aratat cum sa il impachetez si nou si sa ii rup plasticul, incat folia aia maronie sa devina parte integranta a produsului. Si pentru ca mi-a aratat cu asemena dedicatie a trebuie sa manac in triunghi mare de orez invelit in alga marina (cred ca o o forma de spiriulina sau ce mai folosesc ei ca sa impacheteze lucrurile intr-o maniera comestibila). Bine ca nu mi-am luat doua “negrese” d-astea cum mi-a trecut prin cap prima oara.

4. Am scos wireless-ul si bluetoothul si acum mai am 2:44 ore de baterie. Ceea ce e super bine. Daca faceam chestia asta de la inceput cred ca avem cam 6 ore.

5. Nu mor dupa genul asta de blogging gen twitter dar altceva mai bun nu am de facut. Am inceput sa citesc ceva, dar nu a mers. Iar de scris chestii serioase pt munca and stuff nu am chef, deci pot sa scriu ce imi trece prin cap.

6. Era buna o baterie de rezerva acum. Trebuie sa vad cat costa.

7. Apropo de  bluetooth si de wireless, astia de la avioane zis sa ai undele radio inchise (telefoane si alte prostii) pe toata durata drumului si de periferice legate wireless, insa fac pariu ca sunt o tona de calculatoare/telefoane si alte tampenii in avion care au functii radio activate.

8. Care e miracolul japonez? Incep cu ceva, fac o gramada de sedinte ca sa indrepte lucrurile, scriu proceduri ca si cum societatea ar fi compusa din prostanaci nu din eroi si genii, apoi muncesc mult, mai fac o gramada de sedinte pentru a evalua rezultatele, nu uita de ce sunt acolo si merg inainte. Simplu, nu?