1. Astia de la Lufthansa nu imi plac deloc. S-au prostit si nemtii astia big time. Deci:

                   1. Nu au monitorase d-alea in tetierele din fata, ci doar niste televizoare mari  la care acum e Eragorn

                   2. Cele doua optiuni de mancare au devenit doar una din cauza ca toti cei intrebati pana la momentul cand s-a ajuns la mine au optat pentru mancarea europeana (asadar am avut mancare japoneza si astazi)

                   3. Nu mi-a placut mancarea lor

                   4. Mi-am luat un parfum (pe nv – asa de curiozitate, uneori imi iese bine, alteori nu, dar asta e viata) dar nu pot sa il miros ca mi l-au bagat intr-o punga d-aia sigilata din ratiuni e securitate a transportului aerian. Mai mult au fost asa de intelegienti incat au lasat o tona de aer in cea si  nu puteam sa o bag in rucsac.  Normal , pana la urma i-am dat niste gauri.

2. Cel mai naspa cand te intorci acasa din Japonia e faptul ca ai parte de cea mai lunga amiaza din viata. Zborul incepe pe la 12 ora Toyko-ului si merge in contratimp. Daca adaugi la asta ca la un moment dat se circula foarte la nord (dincolo de cercul polar – sau foarte aproape, ajungi la situatia in care tot timpul zbori cu soarele deasupra capului. Vreme de 10 ore zici ca este intre 12 si 2 la pranz. Asta te face sa crezi ca nu mai trece timpul. Vreau acasa – mai ales ca acum, cand scriu asta, avionul trece prin turbulente desul de mari. Dar daca voi fi postat asta, inseamna ca e bine )

3. Siberia e enorma. Intre Japonia si Europa din 12 ore cred ca 9-10 se fac prin Siberia, restul de o ora e ascensiunea, apoi cand se intra in Europa (pe la Helsinki) aproape ca incepe si coborarea. Stia Hitler ce ce vrea sa cucereasca Rusia. Sau grupul Nord din armata Japoneze din anii ’30 (adica predominant armata terestra, care era opusa marinei – care voia cucerirea marilor din sud si ajungerea la petrolul din Indonezia – ceea ce insemna cucerirea Filipinelor care declansa automat intervenia SUA). Deci grupul Nord voia cucerirea Sivieriei pana la lacul Baikal. Oare ce ar fi fost daca s-ar fi mers pe linia asta. Daca germanii ar fi invadat Rusia fara sa deschida un front cu aliatii, dupa care japonezii ar fi facut acelasi lucru dintre est (deja erau in Manciuria si cred ca si intr-o parte a Mongoliei). Cum ar fi aratat lumea astazi?

Oricum Siberia e enorma si pe termen lung rusii au un mare as in manaca din cauza asta. Superresurse and lebenraum. Apropo de asta, habar nu am cum au ajuns rusii in posesia Siberiei – poate ar trebui sa caut pe wikipedia. De fapt o sa caut, dar nu acum ca nu am internet.

Cum vorbeam si cu Emil ieri, in Japonia nu are sens decat sa mananci fie mancare japoneza, fie de la fast-food. Pur si simplu este ilogic sa manci ceea ce ai putea sa manci si la Bucuresti, mai ales daca stai putin timp.

Intai sa zic vreo doua vorbe despre preturile la mancare in general: sunt o mie si una de restaurante de la cele mai ieftine la cele mai scumpe. Mancarea japoneza din restaurantele fara pretentii este in jur de 700-1000 de yeni (adica cam 150-200 de mii). La fastfood primesti un hamberger mare, o tona de cartofi si un suc mare cam cu 500-8000 de yeni. Deci vine chiar un pic mai ieftin ca la noi. Iar in ceea ce priveste cartofii, va asigur ca sunt multi.

Mancarea europeana e ceva mai scump 1000-2000 de yeni (deci vreo 220-400 de mii).

Sunt si locuri de magafitze unde se trece lejer de 200 de dolari de caciula. Hagata-san mi-a aratat (in localul de fitze) la care am iesit ca la o masa un client comandase nu stiu ce scoica al carui pret era vreo 800 de dolari. Altcineva imi spunea ca o friptura de vita de Kobe, masata, hranita cu Heineken si careia i s-au citit operele lui Hegel de catre un profesor universitar licential la Freiburg, incepe pe la 900 de dolari. Fireste astea sunt fitzele-fitzelor, iar japonezii sunt oameni modesti. Normal, au si ei Becali si Irineii lor.

Sa incepem cu inceputul si tatal lor: adica McDonalds.

Chiar in prima zii in care am ajuns la Tokyo am decis sa nu incercam ceva local pentru a nu ne pica greu. Deci hai sa alegem global brand – ce naiba. Mergem asadar la un McDonalds din Shinjiuku. Comandam frumusel dupa care urcam la etaj. Cam jumate din localurile japoneze sunt pe mai multe etaje pentru ca amprenta la sol a cladirilor este foarte inghesuita. Bun – urcam la etajul1.

Acolo, si nu exagerez cu nimic, gasim cam acelasi timp de elemente anti-sociale adolescente care isi faceau veacul prin carciumile noastre din vremea liceului – Pemico si Nic-nic (cine a facut Spiru pe la inceputul-jumatatea anilor ’90 stie despre ce e vorba). Practic o liota de pusti care chiuleau de la ore si care consumau bauturi spirtoase – acum ca sa nu fiu lupul moralist trebuie spus ca si noi practicam sportul asta, poate chiar nu cel mai des dar oricum. Pustii nostri jucau jocuri pe PSP in retele wireless ad-hoc si rezolvau temele (sau se faceau ca rezolva) intr-o mizerie de mare clasa. Dar de mare clasa.  Avea parfumul unei bodegi de cartier .

Urcam asadar la etajul II (de fapt japonezii numeroteaza ca americanii – parterul este 1 Floor si tot asa – ceea ce ar insemna ca urcam de fapt la etajul 3 – 3F). Acolo situatia era si mai dramatica, un fum de tigare sa-l tai cu cutitul, mizeria si mai profunda, aglomeratia si mai mare. Printre repetenti (cred ca cei de la 2F erau premiantii si cei de la 3F) se afla si o femeie de vreo 40 de ani care dormea cu capul de masa – de fapt pe o tava de MacDonals, printre vreo 3 scrumiere si 7 pahare de cafea).

Asadar, daca aveti vreo cunostiinta in Japonia al carui copil isi face temele la McDonalds, spuneti-o omului ca progenitura a luat-o pe cai gresite. Sa zica omului sa ce duca la carciume, nu in doate vagaunile dubioase.

So much for the McDonalds’ global brand. Va asigur ca afirmatia “Copilul meu si-a sarbatorit ziua al Mac cu prietenii lui” ascunde in Romania si in Japonia doua realitati complet diferite.

In privinta mancarii, desi dracu’ mai avea chef de mancare, avem urmatoarele:

                            – cartofii erau arsi intr-un ulei foarte ciudat

                            – cartofii erau pudrati cu un praf local de origine neelucidata

                            – hamburgerii avau o problema (dar nu mai stiu care)

                            – Emil a cerut Sprite si a primit o forma de lichid de frana fumegos (desi a aratat frumos cu degetul spre Sprite)

 

Sa trecem la Subway.

Daca nu stiati Subway a fost realizat pe banii dentistilor. Adica de un fond de investitii american care a preluat economiile/profitul la multi dintari din state si a facut reteaua. Personal sunt un mare fan Subway, pentru ca produsele sunt proaspete si nu au chiar asa multa grasime. Adica fac de exemplu un fel de cartofi mai degraba copti decat deep-fried. La fel sanvisurile contin foarte multe zarzavaturi. Preturile eraum cam 300-400 de yeni un sanvis (deci 60-85 mii lei). Il recomand cu mare caldura. Si astept sa vina franciza la noi.

Cum mai scriam – Gregory’s incearca sa ii copieze, iau frumos culorile, conceptul de customizare si alte chestii, dar gresesc de exemplu ca nu promoveaza mancaruri mai sanatoase (au niste cartofi prajiti super-grasosi)

 

O retea locala buna se numea First Kitchen (logo-ul este scris alb pe portocaliu).

Un hamburger dublu, o portie f mare de cartofi si un suc fac vreo 140 de mii. Deci cam ca la noi. Ce mi s-a parut frumos la oamenii astia, e ca aveau meniuri si in engleza. Cei de la Mac nu aveau.

A doua retea locala testata se numea Loteria. Foarte frumos, aveau si prajituri (nu deosebite prajiturile si mai scumpute decat la noi – in jur de 65-70 mii lei).  Civilizat (nu ca la Mac ))Eu am luat un sandwich  cu pui teriakky (care face ca respectivul pui sa aiba cam un gust ca de curcan – destul de interesant, altminteri)

Wendy’s (care e international, dar la noi nu) e foarte ok. Cam grasos, parca. Si am vazut ca aveau si salate si supe locale. Asta e interesant – cam toate retelele se adapteaza mult gustului local.

De la KFC am luat o data o tavita cu ceea ce credeam ca vor fi crispy strips. Nu au fost – erau 5 bucati mari de pui si nu le-am putut manca pe toate.Erau si foarte sleite. Nici astia nu aveau meniu in engleza.

Am mai mancat o data ceea ce poate fi numit fast-food intr-o seara dupa ce am urcat la Tokyo Tower si totul era inchis.

Apropo – asta e o mare problema. Sunt foarte multe locuri in zona centrala (magazine) care se inchid prea devreme (pe la 8-9). Mancatoriile se inchid pe la 10-11. Cred ca stiu si de ce se inchid pe la 8-9. Se lucreaza intr-un singur schimb. De 11-12 ore, ca asa e regula nescrisa la japonezi.

Sa revin la Tokyo Tower – acolo am mancat un fel de bulete de pui teriyaki, un fel de mini-creveti pane si rondele de  ceapa prajite. Cam vreo 50-60 mii fiecare optiune. Aceasi problema ca in alte locuri – prea mult ulei. Probabil ca japonezii – care au o mancare traditionala foarte putin grasa,  nu stiu cum sa dozeze acest ingredient exotic. Sau poate clientela e de parere ca foarte mult ulei face diferenta.

Bun, uite ca am terminat un post. O sa scriu si altul despre mancaruri traditionale, dar acum iau o pauza (sunt un avion inca si ma gandesc ca nu o sa ma tine bateria asa de mult incat sa pot bloga tot ce imi trece prin cap). Aici imi zice ca mai am 1:45 ore de baterie.

Asadar si prin urmare sunt in aeroport la Narita la Starbuck in fata a doua frappuccinno – unul enorm cu java chocolate chips si unul mediu cu caramel. De ce doua cand plec singur? Asa a vrut fata de la casa. I-am cerut unul, mi-a dat doua, ma taxat pentru doua. Poate e un semn. Si nu trebuie sa te pui cu semnele. So incerc sa dau gata frappuccinno mare pe post de mic dejun – cu o gogoasa – apoi ma duc sa sa trec de vamuire, dupa care ma plimb cu fapucinul doi de nebun prin aeroport. 2 frappuccine si o gogoasa au fost cam 1250 yeni adica vreo 25 ron. Fac pariu ca mai ieftin ca la noi la plaza. Dar e normal, nu?
La ipod ascult “Here comes the sun” iar ca muzica ambienta e Lennon cu Imagine. Back to frappuccino 1. Mama ce as fi dat frappuccino2 unuia dintre voi.

PS Astea e primul din posturile de duminica.