despre nebuni, cu dragoste

Elie Wiesel – Nebuna dorinta de a dansa

Pana sa fi citit romanul acesta, sincer sa fiu nu stiam prea multe despre Elie Wiesel. Decat ca era evreu, a trait Holocaustul, a luat Premiul Nobel pentru pace, e originar din Romania si a facut multe pentru memoria victimelor Holocaustului. Sincer, sa fiu il suprapuneam oarecum pe Simon Wiesenthal
Chiar si cumpararea cartii a fost un joc al soartei, si pot spune cu mana pe inima ca soarta potriveste uneori lucrurile mai bine decat zece intelepti. Pe cuvant, cred ca de multe ori asta e ceea ce ne lipseste in lumea asta – lasatul in voia soartei. Suntem prea tensionati, prea programati, prea orientati catre un scop sau altul. Si asta cred ca ne ingusteaza de multe ori viziunea. Pana la urma asta e una dintre temele romanului, soarta – omul intre istorie, alegere, rationalitate si trairile mistice si emotionale.

Povestea oarecum autobiografica a lui Doriel – un evreu ce traieste cel de-al doilea razboi mondial, copil fiind, ascuns intr-un satuc din Galitia, si care – ajuns la 60 de ani -  isi rememoreaza, recreaza, joaca viata in ringul de lupta a unei psihanaliste.

Un discurs tragic despre nebunie si singuratate, despre pierdere si alegerea pierderii, despre oamenii din lumea noastra, insingurati, pierduti de multe ori, despre aceia carora aleg sa nu traiasca cu adevarat. Si despre speranta.

O cartulie foarte recomfortanta o data ce treci de primele 50 de pagini. Despre aceea nebunie nepatologica care ne stapaneste mai mult sau mai putin pe toti. Uite imi dau acum seama ca nebunie bine de la ne-bun. Adica acea stare ca ne face sa fim mai putin buni decat am putea fi. Sa traim vieti care nu ne actualizeaza intregul potential. Iar daca asta e sensul cuvantului, poate cineva sa sustina ca nu e nebun? Ii invidiez sincer pe cei care pot sa spuna asta cu sinceritate.

O carte despre traditiile idish, despre tulburarile dintre modernism si traditionalism in societatea evreasca, impanata cu cateva fabule hasidice, pe fundal. Personal, mi-a placut cea cu rabinul care isi intreaba invatateii care este cel mai tragic personaj din Biblie: Abraham, raspunde unul, pentru ca i se cere sa isi sacrifice propriul fiu. Isaac, raspunde altul pentru ca devine sacrificiu. Moise, spune al treilea. Iov, al patrulea. Rabinul, da din cap si le spune: Dumnezeu este cel mai tragic personaj, pentru ca de acolo de sus vad ce fac oamenii din creatia Sa si se intristeaza.

Cum am spus si despre Kadish pentru copilul nenascut – cu care acest roman are extrem de multe in comun, parca sunt doua carti gemene – desi inradacinat in traditia evreasca si in Holocaust, e genul de roman existential care transcede elementele istorice. Povestea unui suflet pierdut care se cauta si pana la urma isi da seama ca mantuirea e in celalalt si in copii, chiar daca lumea e inspaimantatoare uneori.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *