Dau un vin plus o carte misto de tot (ramane de determinat care, dar hei sunt atatea carti misto in lumea asta) pentru cel care zice primul care este filmul ala tare care incepe cu Fly me to the Moon (versiunea Diana Krall e aici) E cantecul meu de mers la munca (I love my job song), intr-o versiune Krall mai nostalgica.
Astazi am citit Maiakovski si am ras. Rasul e bun, you know that 
Doar eu uit din cand in cand construind bolte fara noima.
Si imi pare rau ca nu am ajuns ieri la intalnirea unor prieteni.
Tot azi ma gandesc ca poate ar trebui sa imi iau o pisica, daca nu pot, deocamdata, sa-mi iau visul in materie de pets: un samoied.
suntem ceea ce citim. alegem niste carti, sau ele ne aleg pe noi si apoi devenim mai mult sau mai putin tributari lor. Azi am citit din jurnalul lui Pavese. Deprimat si deprimant. Nu puteam sa citesc si eu ceva care sa ma faca sa vad lucrurile roz? Chick lit, for example ) Apropo, exista si corespondentul masculin – lad lit.
Marturisesc ca sunt uracios, dar nu urator. Un fel de rautacios, fara sa fiu fundamental rau. Uneori ma intrebam daca nu este o problema asta. Poate ar trebui sa am si eu sentimente negative puternice. Poate asta e o forma de inlemnire spirtuala, imi ziceam.Cand am citit cartea lui Liiceanu despre ura am inteles de ce nu urasc. Ura e de doua feluri:
1. Ura activa – urasti pe cineva pentru ca are ceva ce tu nu poti avea, este cumva cum tu nu poti fi. Aceasta e ura primara
2. Ura reactiva – urasti pe cineva pentru ca ti-a pricinuit un rau, ti-a rapit ceva scump pentru tine.
Eu as face observatia ca delimitarea nu este atat de simpla. In sensul ca uneori cineva poate avea impresia falsa ca altcineva i-a rapit ceva, ca ura activa, pura, poate fi mascata sub o ura activa. Si sunt convins sa exista si varianta in care ura reactiva este mascata sub haina urii active, ideologice. De exemplu, imi aduc aminte de un caz din Stoljenitzan, in care un anchetator pentru ca dorea sa se culce cu sotia cuiva ii insceneaza acestuia un dosar si il trimite in Gulag. Ei bine aici puntem spune ca la limita ura reactiva este obiectivata in ura activa ideologizata. Si se pot gasi exemple si mai bune, sunt convins.
Dar sa revin la ce voiam sa pun despre mine si sentimental urei. Mi-am dat seama ca nu port pica (ura reactiva) nimanui pentru ca nu am impresia ca mi-a rapit cineva ceva. De fapt, intotdeauna am avut impresia ca in viata asta fiecare alearga pe culoarul sau – ca toata competitia este pana la urma mai degraba o alergare decat un duel. Uneori ma intreb daca nu este aceasta o forma de lasitate si de evitate a confruntarilor fatise. Insa de cele mai multe ori imi zic ca viziunea aceasta este doar o forma de fair-play. Ca pana la urma este posibil ca nimic sa nu merite in viata asta datul le gioale.
In ceea ce priveste cel de-al doilea tip de ura, ura activa, impresia mea este ca am avut noroc. Pur si simplu nu exista suficiente caracteristici pe care sa le doresc in alte persoane. Sau, mai degraba, impresia mea despre mine este ca am un nucleu de constiinta sufficient de puternic incat sa nu ma intereseze sa il schimb cu a altcuiva. Recunosc in multi prieteni calitati dezirabile pe care nu le posed (de exemplu as vrea sa zambesc mai mult, sau sa am mai mult simt al umorului, sau sa fiu mai riguros) insa cred ca ma multumeste ceea ce sunt. Si cum spunea Liiceanu prin prima parte a cartii sale, intalnirea finite mele cu alta fiinta pe care o recunosc ca egala sau superioara ma face sa cad in adminiratie fata de ea, in loc sa ma intereseze anihiliarea acesteia. Sincer, ma bucura existenta umanitatii superioare – a oamenilor nobili. Din pacate, sunt prea rari. Sau poate nu am eu timp sa cunosc mai multi.
Iar in ce priveste bunurile materiale, sincer sa fiu sunt complet indifferent. Normal, as vrea o chestie mai nu stiu cum sau o tampenie de nu stiu care, insa marea mea problema este ca nu am de cele mai multe ori timp si disponibilitate – energie emotionala – sa imi manifest admiratia si prietenia.
Ma gandesc ca poate sunt prea egocentric, ca sa urasc cu adevarat.
Cu acestea fiind spuse, sa trecem la cartea propriuzisa. ☺ Uneori ma tem ca vorbesc prea mult despre mine ☺
Cartea prpriu-zisa are 40 de pagini excelente. Liiceanu e genial cand vorbeste despre suflet. Despre frumusetea si abjectiunea sufletului. Despre iubire si despre ura. Si despre modul in care ne cunoastem, si ne receptam si ne cofirmam umanitatea unul altuia. (Da, imi place Whitman).
Apoi cea mai mare parte a cartii vorbeste despre ura ideologizata. Despre lupta de clasa, despre ura rasiala, despre maladiile care au produs cele mai mari maceluri ale secolului trecut (voiam sa spun secolului nostru, pentru ca seolulul XX mi se pare mai al meu decat cel de acum, desi nu mi-am petrecut decat 23 de ani in el, dar poate e sufficient)
Povestea despre modul in care carturarii au pactizat cu gloata oferindu-I acestea arme ideologice pentru a-si justifica si rationaliza ura.
Sunt pasaje frumoase, insa parerea mea este ca sunt doar partial adevarate. Pana la urma si Platon avea o desaga destul de mare de arme ideologice (Popper vorbeste misto despre asta in Societatea Deschisa, la fel si Andrei Cornea).
Cred ca pana la urma macelurile nu se intampla pe fondul urei calde, ci a dezsufletiirii reci – a indiferentei. Cred ca mai multe victime au cazut din cauza oamenilor mediocrii, indiferenti, robotizati, decat a sceleratilor sangvinici. Pana la urma, dezumanizarea mi se pare mai degraba un proces de intoarcere a fetei, decat o actiune de spoliere a unor calitati.
Ura omoara victimele una cate una, repetat, in vrme ce indiferenta omoara transe nediferentiate, vagoane, careuri. De ce au fost mai multe in secolul trecut? Progresul tehnologic, lipsit de progresul moral, capacitatea de a ne pasa, indiferenta cand aceasta ne este convenabila.
So, cum spunea un tanar furios candva:
Do not go gentle into that good night,
Old age should burn and rave at close of day;
Rage, rage against the dying of the light.
Am vazut asta la Zoso si mi s-a parut foarte tare:
“Lebada moare de cîte ori cînta.” True?