Sa ai biblioteca care ti-ai dorit-o, cu aproape toate cartile pe care li le-ai dorit (si multe-multe necitite din care sa poti alege), cu documentare misto pe DVD, pestera lui Ali-baba pentru astia care cred un pic macar in nemurirea estetica a sufletului, si cu biroul pe care l-ai vrut pentru a scrie, cu fotoliul unde sa stai lejer si sa citesti, cu o persoana deosebita cu care sa poti schimba toate ideile din lumea asta dar si sa te joci asa cum se joaca copii, sa ai toate astea, si sa nu ai destul timp de te bucuri de ele cum ai vrea, sa vii prea obosit, sa le simti ca nefiind ale tale, atasate de viata ta prea superficial, poze dintr-o revista, sa te opresti in mijlocul unei discutii misto pentru ca ti-a trecut un gand de la munca, to-do tomorrow, sa speri ca poate o data o sa fie timp in exces, that’s me…

Ieri am fost la teatru. Din pacate nu mi-a placut. Sau nu mi-a placut suficient de mult.

Asadar:

- chiar daca era dupa un text de Oscar Wilde, tot am sa spun ca era corny, baroc-pompos, plin de un romanticism fals

- it didn’t packed a big punch (adica nu m-a sfasiat, nu m-a zguduit intelectual, d-abia mi-a facut un pic cu ochiul intr-o scena in care se vorbeste de egoismul artei -  prea putin totusi)

- trama era previzibila de la prima fraza “Un student e in cautarea unui trandafir pentru femeia pe care o iubeste” si totusi s-a dorit a fi un spectol cu morala, suspans, incheiere (cred ca asteparile unui om din secolul al XIX-lea erau mult diferite de cele ale cuiva din vremurile noastre)

- cand brandizezi ceva ca piesa multimedia, pai ar cam fi cazul ca vizualurile plus momentele coregrafice sa fie beton. Nu a fost cazul.

- transferul de la povestire in stil clasic de cateva pagini la o piesa moderna nu a functionat deloc perfect

- dansurile nu au fost extraordinare

Mi-a placut intonatia si dedicarea actorului narator (Marius Manole) care a mai salvat din dulcegaria textului.

Pe scurt cam asta a fost.  Si cum spuneam cuiva dupa piesa, inteleg ca oamenii si-au dat silinta, inteleg ca sunt oameni buni, animati de idei frumoase, spirite morale si alte asemenea, dar pur si simplu nu exista o legatura directa intre asta si excelenta estetica. Munca in sine nu se transforma in valoare prin simpla prestare – e doar o preconditie a valorii.

PS Si ca tot spuneam ieri ca Ionut ar fi scris/adaptat un text mai bun, uite.

L-am vazut acum 30 de minute.

In timpul filmului imi venisera cateva idei care aveam impresia ca merita trecute undeva, acum insa stau cu paharul meu de Unicum – nu am scris niciodata ca imi place amareala aia puternica, facuta din sucurile a o mie de plante, uite scriu acum – si incerc sa imi adun cuvintele pe care voiam sa le trec acum.

Am mai scris despre Dylan de multe ori – cei care ma citesc de mai mult timp, stiu asta. S-ar putea sa fie personajul spiritual care l-am frecventat cel mai mult de-a lungul timpului. Daca as fi fost mai bombastic azi, as fi scris ca mi-a schimbat viata. Dar cine suntem noi sa stim ce ne schimba si ce nu ne schimba viata? E evident ca viata unui pusti de 16-17 ani va fi decisiv schimbata pana la 30 de nenumarate ori indiferent daca il asculta sau nu pe Dylan, daca citeste poeti sau autori de tratate de etica. Si atunci de unde stim ce ne schimba sau nu viata? Sau mai exact de unde stim cum ar fi fost viata noastra daca nu am fi ascultat cantecele lui Dylan sau poeziile lui Neruda.

Am vrut de mult sa scriu un post despre schimbare. N-am avut timp in ultima vreme. Sau poate, mai bine spus, epoca in care am ajuns ma face mai putin dispus la confesiunea publica. Ma gadeam si eiri de vorba aia dintr-un chinez de seama cum ca daca privim oamenii din punctul de vedere al schimbarii, toti oamenii se schimba, iar daca privim lucrurile din punctul de vedere al neschimbarii toti oamenii sunt identicii cu ei insisi si identici intre ei. Pana la urma e o chestiune de optiune schimbarea sau alegerea de a vedea. (Ce corporatist idiot poate suna asta! Uneori ma gandesc ca e foarte nasol ca multe discursuri sforaitoare tind sa distruga cuvintele simple – poate ar trebui sa se permita oamenilor sa foloseasca doar cuvinte lungi si sa le pastram pe alea simple pentru cei care merita, dar fireste cum s-ar rezolva asta in mod practic). Mi-a placut discursul despre schimbare  si identitate din Scara lui Schild. O constructie teoretica foarte draguta cum ca ceea ce suntem tine atat de de punctul de pornire, de directia pe care o vrem cat si pe drumul pe care il parcugem. De ce sunt eu eu? e intrebarea hogei din Fortareata Alba.Si raspunsul nu poate fi decat un chin si o alienare. Sau poate o aroganta marginita. Nu suntem noi in sensul unei definiri atat de transante fata de ceilalti. Suntem intr-un fel intr-un moment, dar cum se transmite simtirea, esenta, identiatea de la un moment la altul naiba stie. Sau mai exact cat din ea se transmite. De dimineata ma gandeam cum as fi daca as trai zece mii de ani sa spunem – cum as fi eu peste zece mii de ani. Si apoi mi-am dat seama ca nu sunt convins ca peste zece mii de ani as mai fi prea mult ei. Si uite acum ca ma gandesc la constructia aia a lui Schild/Egan cum identiatea si modificarea vectorului de directie in functie de drumul strabatut si imi dau seama ca sansele cele mai mari ca acel vector sa se schimbe sunt atunci cand curbele sunt foarte convolute, foarte schimbatoare. Dar pana la urma asa este si viata. (In paranteza fie spus, sunt multe puncte in care nu m-as recunoaste daca eu de acum un an as fi pus in fata cu cel de acum).

In fine voiam sa scriu despre Dylan, sau mai exact despre I’m not there, nu despre mine. Voiam sa spun ceva foarte simplu pana la urma: de multe ori credem ca prin ipostazierea unor idealuri suntem mai mult noi insine, de multe ori ne inchistam intr-o autoreprezentare pastisanta doar pentru ca este cel mai eficient; e mai simplu sa ne definim prin ceea ce credem, decat prin ceea ce suntem (pentru ca a fi nu este deloc daltuit in piatra, alegem sa daltuim idealurile). Dar adevaratele idealuri sunt complet interioare. Si in mare parte netransmisibile prin indemnuri. Idealurile Chestiile care conteaza se transmit prin fiintarea celui care le are. Daca avem noroc. Daca vectorul nostru nu e prea des zdruncinat. Gata cu postul asta patetic si fara noima: Dylan a facut chestii bune, asta voiam sa spun. Si unele chestii fara noima. Si a ajutat oameni revoltati dar s-a si bucurat de faima si chestiunile care vin cu ea. Bravo lui. O sa imi para rau cand o sa moare. Si poate ajunge si el prin Europa si poate ajung si eu sa il ascult ca sa nu imi para rau ca nu mi-a fost dat sa-l vad. Cam atata.

 Yesterday’s just a memory, tomorrow is never what it’s supposed to be.

Asta e una dintre melodiile mele preferate de la Dylan. Poate sunt eu idealist, sau prea optimist, sau poate doar copil, dar cred cu tarie ca in cele din urma corabiile ajung la tarm. Macar o parte dintre ele. (Apropo de Attenborough, ca tot vorbeam ieri de el, mi-am dat seama ca toate animalele de la cele mai putin dezvoltate pana la cimpanzei sunt fundamental optimiste – au vointa de putere, sau de viata, au capacitatea de a opune rezistenta chiar si in situatii disperate. Vitalitatea e foarte importanta pentru a trai o viata misto. Tautologie?)

Uite aici o versiune misto  – cu conotatii istorice. Cu Joan Baez de la Marsul asupra Washingtonului – ala unde Martin Luther King si-a impartasit visul.

Pe ipod mai am una misto de la Life Aid 1985  – Dylan cu Ron Wood si Keith Richards de la Rolling Stones. Concertele acelea pentru ajutorarea Africii. Iar la inceptul melodiei Dylan vine cu o mica sugestie – ce-ar fi sa dam o mica parte, nu mult, 1-2 milioane, din toti banii care se strang pentru Africa si pentru ajutorarea fermierilor de aici, din America, care se zbat in saracie, cu fermele ipotecate.

Din cauza lui, in ultima vreme consum mai mult timp uitandu-ma la TV decat citind carti. Am luat de pe Amazon.co.uk Planet Earth, Blue Planet si Life Collection. Cred ca toate trei au in jur de 90-100 de ore de materiale video iar Planet Earth e primul documentar de proportii complet in HD (super misto imaginile). Ieri am terminat Trails of Life si am inceput Life in the Freezer (ambele sunt in Life Collection).

Attenborough asta si oamenii de la BBC fac o treaba supertare. Documentarele astea sunt mai pline de actiune si de insight decat 99% din filmele “artistice”.  Recomandat pentru toate varstele.Plus ca au o valoare de refolosire mare – materialul e atat de dens incat poti sa te uiti si de zece ori la el. Mai ales daca ai toate seriile si le rulezi.

Cica, Attenborough ar mai avea Life of the Reptils si gata se retrage. Ma gandesc ca e atat de misto sa fi facut cam ce ti-ai propus in viata. Plus ca s-a plimbat cam peste tot. Life in the Freezer incepe cu el chiar la Polul Sud filmat de sus (la o mila-doua de punctul polului)