Monthly Archives: March 2008

despre diverse forme de vid

Underground – Haruki Murakami

Ieri am bolit un pic (mancat prea cu pofta, prea iute de la KFC – chiar asa cand o sa raspund la leapsa Andressei trebuie neaparat sa mentionez si ca nu stiu/nu am rabdare sa mestec ca lumea – si la propriu si la figurat) si am citit cartea-reportaj a lui Murakami despre atentatul cu sarin din metroul din Tokyo. Mi-a adus aminte alt reportaj celebru – “Cu sange rece” al lui Truman Capote.

O carte mare (vreo 600 de pagini) care surprinde esenta spiritului japonez modern, prin acumulare de existente umane intamplatoare. Practic, e compusa din  interviurile cu peste 60 victime, din vreo 3-4 discutii cu adeptii AUM, vreo doua convorbiri ale autorului cu un psiholog-scriitor, plus o serie de destainuri/eseuri ale lui Murakami.

Desi pare ciudat, cartea imi aduce aminte un pic de Spirited Away al lui Myazaki (tocmai il revazusem cu o zi inainte). Acolo, Chichiro Chihiro trebuie sa munceasca pana la epuizare pentru a-si pastra umanitatea si nu a fi transformata in animal, si a putea sa isi salveze parintii, insa pe de alta parte munca epuizanta aproape ca o face sa isi uite numele si rostul mai mare.

Cam asa si cu japonezii nostri victime. Societatea le rapeste practic orice urma de sens intern si le ofera in schimb doar munca si defularile institutionalizate, consumiste (cumparaturile, karaoke, alcoolul). Este tulburator cum cei mai multi nu au pasiuni puternice. Sau chiar mai mult, cum majoritatea sunt relativ detasati de familie  – oameni care pleaca catre munca la 6 dimineata si se intorc dupa 10-11 seara.  Este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare (apropo, Murakami povesteste despre un experiment in care copiilor li s-au oferit diferite cuvinte/calitati spre alegere – cei mai multi au  ales “perseverenta/tenacitate”, in vreme ce “libertate” s-a clasat doar pe locul al cincilea), deci este infricosator cand te gandesti ca genul acesta de dedicare nu ajuta in cele din urma celor care se lasa astfel consumati – ca pana la urma aceasta ardere genereaza efecte sociale sau economice negative – asset bubble, de exemplu, insa mai ales vid intern).

In tabara cealalta, cele 3-4 interviuri ne arata niste persoane mult mai pasionale, mai entuziaste (chiar in sensul etimologic, de “posedate de zei”). Oameni apartinand elitelor. Savanti care isi parasesc pozitiile bine-vazute din societate si isi abandoneaza libertatea in mainile guru-lui. Tineri geniali care cauta ceva dincolo de mundanul muncii si care ajung sa se piarda pe ei insisi.

Este excelenta, din acest punct de vedere, observatia lui Murakami ca, in vreme ce victimele mai in varsta, ii urasc cu patima pe faptasi, cei tineri – de douazeci-treizeci de ani – inteleg ca diferentele nu sunt atat de mari – ca cei care au pus pungile cu sarin in vagoane ar fi putut fi chiar ei – ca sistemul se bazeaza pe obedienta si pe cedarea libertatii.

Pana la urma, cartea nu este neaparat despre un moment determinat din istoria contemporana a Japoniei, ci mai degraba e o analiza sociologica/antropologica a societatiilor superindustrializate-supercontrolate-superconsumiste. Sau poate, si mai general, al societatiilor despiritualizate (in sensul de lipsire a indivizilor de posibilitatea de a se gasi pe sine). Din punctul acesta de vedere, cred ca dupa 11 septembrie 2001 cartea a devenit si mai actuala – nu exista “Ei” ca antagonism malign, ci mai degraba “Ei” sunt ceea cea am creat impreuna (societatea in totalitatea ei).

Ar fi mult mai multe de scris, insa voi incheia doar cu observatia lui Murakami ca japonezi, ca politeisti, percep altfel raul decat occidentalii  – esentialmente monoteisti, chiar si cand renunta la religiozitate. Ca depinde de cum luminezi un lucru pentru a-l schimba din rau in bun.

si tot astazi

… ma gandeam la o zi prafuita de vara cand mi-am dat licenta (2000), dupa care am iesit la plimbare cu o colega si buna prietena. Si a plouat ploaie calda se vara si am ras si am mers prin ploaie. Wabi-sabi.

Conteaza doar sa ai timp sa simti, sa ai loc sa te exprimi. Si sa ai cui sa vrei sa-i spui. {In paranteza fie spus, eu reusesc sa fiu foarte prostanac sau foarte elocvent in functie de persoana din fata mea. Nu pot sa imi livrez discursul egal, indiferent de ascultator.}

Si mai mi-am adus aminte de o iesire prin ’98 la Bran, fix momentul in care aparuse Ursus-ul rosu. Era buna berea atunci, cand eram studenti. Si nu aveam noi prea multi bani, dar de bere se gaseau tot timpul.

Si mai m-am intrebat cum au trecut anii aia atat de repede cu discutii, si parcuri, si carti si beri. Imi pare ca eram altfel decat cei de acum. Aveam norocul sa vrem mai putin, cred. Acum, se ajunge sa fii fortat sa vrei mult. Si asta mananca din timp.

aripioara de rechin

Ieri dimineata stateam in spatele unui BMW si ma uitam la aripioara aia de pe capota, unde se ascunde antena GPS. Brusc am inceput sa rad si m-a curpins pofta de viata. Pentru ca nu am nevoie de aripioara de rechin. Pentru ca am mai mult decat pot duce din cele care conteaza: prieteni misto, carti bune, colegi de munca super, proiecte interesante, iubire si jucausenie, sanatate. Am inceput sa rad ca nu prea am ce sa substitui cu o aripioara de rechin, sau alte asemenea. Nu spun ca nu imi doresc nimic material, ci mai degraba ca nu am nevoie de obiecte ca simboluri de status.

despre tortura

Am crezut intotdeauna ca superioritatea morala face diferenta. Si ca exista limite dincolo de care nici un scop nu isi justifica mijloacele. Azi am citit pe CNN ca presedintele celei mai mari democratii  din aceasta lumea, vazuta mai mult sau mai putin ca focarul rationalitatii/progresului in organizarea sociala, si-a exercitat dreptul de veto in chestiunea unei legi care limita practicile de tortura. Waterboarding – sau inducerea inecarii.

Si tot citind pe wikipedia am aflat si de cazul generalului iraqian care a murit batut in captivitatea fortelor americane. Si al carui caz s-a incercat sa se musamalizeze. Despre valurile de minciuni.

Romanii spuneau Fiat justitia, pereat mundus.  Pana la urma noi credem in faptul ca toti oamenii sunt croiti dintr-o substanta diferita de restul fapturilor. Si ca asta le ofera drepturi de care nici un om nu poate abuza. Si totusi, in lumea asta un presedinte (de fapt un aparat politic intreg) considera ca e oportun sa le negam acesta consubstantialitate unora. Pentru ca sunt cei rai. Pentru ca prin torturarea lor putem sa aparam vieti nevinovate. Pentru ca astfel putem sa facem o lume mai buna. Dar pana la urma asa spuneau si nazistii si comunistii, nu. Exista situatii in care violenta, cruzimea, ocolirea legii sunt justificate.

In timp ce scriam randurile de mai sus mi-am adus aminte de un episod din Life in the Undergrowth despre coloniile de viespi si despre speciile de viespi solitare. Coloniile au luat fiinta evolutiv foarte simplu: mai multe femele au inceput sa depuna oua la un loc pentru a putea avea grija de larve mai bine – cand unele erau plecate dupa hrana, celalte ramaneau la cuib. Si incet incet lucrurile au evoluat, a aparut diviziunea muncii, pana cand s-a ajuns ca doar o femela sa depuna oua iar celalte sa devina slujnicute. Fireste procesul e mult mai complicat dar simplific. Cert este ca pentru binele comunitatii genul asta de organizare e mai functional. Si poate ca e in natura sistemeleor mari sa fie centralizate (furnicile – ce provin din viespi) au colonii inrudinte genetic care ajung sa domine mii de kilometri. Si totusi, chiar daca apreciem eficienta acestor societati, parca am vrea altceva pentru noi si pentru cei care vor veni dupa noi, nu?

Hello :)

Bine ai venit, Tania. Stii, cand o sa te faci mare si o sa incepi sa gandesti cu capsorul tau, noi (eu, tatal tau, prietenii nostri) vom avea in jur de 40 de ani. Imi aduc aminte cat de batrani mi se pareau oamenii trecuti de 40 ani, cand aveam 8-10. Mi se pareau din alta epoca. Si un pin infricosatori. Cand esti mic, ti se pare ca timpul trece prea incet si d-aia iti zici ca patruzeci de ani e o varsta in care ai facut multe, si ti s-au intamplat multe. Si ca oamenii maturi sunt diferiti in esenta de copii

Si totusi, cand ajungi acolo te prinzi ca nu-i asa mare branza/diferenta. Doar ca oamenii mari trebuie sa se gandeasca si la lucruri enervante cum ar fi plata asigurarii la masina, a intretinerii, facerea de case, de vacante si de alte tampenii. Si daca ai noroc, te prinzi ca poate dai atentie prea mare unor lucruri prea mici, si uiti de ceea ce conteaza.

In fine, cand o sa fii tu mare lumea o sa fie complet diferita – informatia o sa curga mai repede, toate iteamurile din jur o sa fie mult mai usor de dobandit, probabil oamenii vor fi si mai multitasking si isi vor fragmenta ziua de lucru inca si mai mult.

Daca as fi sa fac pe magul, si sa iti spun chestii ti-as spune asa:

1. Sa nu uiti cartile. Nu conteaza daca sunt pe hartie, pe ecran sau le epiderma. Conteaza ca mintea ta sa se apropie de mintea altcuiva – e singurul fel in care poti sa simti alteritatea cu adevarat.

2. Sa nu uiti timpul. E cel mai pretios. Restul lucrurilor (obiecte, bani) nu sunt decat convertiri imperfecte alte timpului. Timpul este moneda cea mai lichida din lume, poti sa faci cu el ce vrei.

3. Sa nu uiti zambetul.