Monthly Archives: June 2008

dylan

N-am mai apucat sa scriu prea mult pe aici in ultima vreme. Asta nu ar fi o mare problema, totusi. (Desi uneori imi pare rau, gandindu-ma ca peste timp, daca o sa recitesc ce scriam pe aici voi descoperi ca am sarit o perioada atat de frumoasa din viata mea. Dar o sa o am in suflet, asa ca nu o sa fie chiar atat de rau. 🙂 )

Claus m-a intrebat insa cum a fost la Viena, la Dylan, asa ca ar cam fi cazul sa scriu ceva. Cum spuneam candva, l-am descoperit pe Dylan pe la vreo 17 ani, si de atunci a fost una dintre influentele mele continue. Mi-ar placea sa cred ca m-au influentat, pe langa Dylan, Neruda – cu poezia lui atat de solara, Jung – cu intelepciunea lui de dincolo de ceea ce se vede, cu realitatea adevarata din interiorul nostru, Borges – atat de plin de sensuri pe spatii mici, atat de sarmant si de subtil, Rushdie, poate – cu nebunia lui colorata, Pink Floyd – cu tristetile clare, Popper – de la care am invatat ca daca poti spune in 5 cuvinte in loc sa aberezi 30 de pagini, merita sa incerci, poate Platon. Si cred ca mi-ar fi placut sa fiu influentat mai mult de Bach – nu sunt totusi atat de matematizant-optimist, Rilke – nu sunt insa atat de profund, de diamantin, poate Dostoievski – dar mi se pare prea maniheist, eu cred ca si Liiceanu – ca raul de cele mai multe ori nu e un principiu al intunericului, e doar lenea, mediocritatea, dorinta de a te impune, cu alte cuvinte ceea ce numim raul benign e mult mai prezent si influenteaza am mult decat raul demonic.

In fine, nu voiam sa fac o enumerare insigna, voiam doar sa zic ca Dylan asta a functionat ca un fir rosu prin viata mea. Am avut cate o melodie pentru fiecare ocazie. Acum le am pe Love Minus Zero/No Limit si You belong to me.

Sau cei mai bine 10-15 dolari cheltuiti vreodata de mine au fost dati pe albumul “Modern Times”. Cred ca l-am ascultat de vreo 300 de ori in masina.

Dar sa revenim la concert. Mi-am luat biletele cam in 20 de minute dupa ce am aflat cand/unde va fi. Sincer, nu ma asteptam sa fie un concert magnific, ci mai degraba voiam sa merg la el ca un tribut. Pentru Dylan cel rebel, Dylan cel curajos, Dylan alegea sa sa razboiasca cu fanii lui de fiecare data cand avea chef. Credeam ca nu il va mai duce vocea – asa parea dupa youtube. Si totusi nu a fost asa. Mosul se tine foarte bine, piesele suna super tare, Love Minus Zero a avut un aranjament foarte misto, Nettie Moore avea un background bass/tobe – parca – foarte obsedant, stylul a fost de bluesman meserias, formatia a sunat supertare. Omul inca se reinventeaza si asta e supermisto. Parerea mea e ca o sa mai concerteze inca vreo zece ani, si la maniera in care o face acum – adica vreo 100 de concerte pe an, la aproape 70 de ani.

Am invatat o chestie misto (asa sunt eu didacticist – trebuie sa invat cate o chestie daca e ceva misto): mosul se simte bine cu ce face, si face fix ce are chef si ii place, si tocmai d-asta o face bine. Intr-o lume in care pustii de 25-30 de ani vor semi-retaierment in 5 ani, omul asta lucreaza la acelasi nivel de peste 40 ani. Asta trebuie sa fie viata, cred eu.

Si tot legat de viata, mai am ceva:

klimt031.jpg

Viata si moarte – Klimt. M-am indragostit de tabloul asta la muzeul Leopold. Despre moartea care sta la panda, drepre moartea egoista, despre moarte in purpura, insa moartea nu e decat un insotitor, succesiunea vietilor o fac sa fie irelevanta, caldura dintre sufletele umane e mult mai importanta, viata e cand alegi curgerea umana, cand esti alaturi de cei pe care ii iubesti, cand ai puterea sa iubesti, cand esti o farama de apa intr-un fluviu, si invidivualitatea ta nu te alieneaza ci e o parte a unui mozaic mai presus de tine, cand dimineata te scoli si iti vine sa canti, cand timpul nu se macina in cuante egale.

Intr-un fel cam despre asta e Dylan (toti marii creatori, de fapt): despre pasiune si despre umilinta si despre dragoste si despre curgere.

Ce e new media pentru presa?

Ca tot nu am apucat sa ajung ieri la evenimentul organizat de Cristi (scuze), uite care e parerea mea:

New media e asta. Nu articolul (al carui punct central – “Videanu ne-a bagat paine in casa si bani in buzunare prin bordurile si autorizatiile lui emise aiurea” – e impardonabil pentru un ziarist atat de bun cum este Cristian Hostiuc de regula), ci reactiile.

New media in presa e atunci cand cititorul te taxeaza pentru orice punct de vedere nefundamentat. Cand feedbackul il simti in aceasi zi, organizat, argumentat, cand generezi o discutie in care pareriile se polarizeaza (si e nasol cand se polarizeaza impotriva ta). New-media mai e atunci cand tu, ca autor/ziarist, iti citesti comentariile si alegi sa raspunzi (daca ai ce sa clarifici), sau sa nu raspunzi (daca nu e nimic de clarificat, daca nu vrei sa iti ceri scuze, daca consideri ca ai in continuare dreptate).

Si apropo de raspuns la comentarii – cred ca ziarele ar trebui sa le ceara angajatilor lor ca, pe langa scrierea articolului, sa monitorizeze si comentariile si sa vina cu follow-upurile necesare.

masura ororii

Citeam ieri “Amintiri din casa mortiilor” si ma gandeam cat de putin cunostea Dostoievski oroarea. Sau cat de mult s-a schimbat conceptul in doar o suta si ceva de ani. Ce ar fi scris Dostoievski daca ar fi cunoscut Gulagul sau Holocaustul sau Ruwanda sau Hiroshima sau Koreea de Nord sau Cambogia kmerilor rosii sau Yugoslavia sau… ? Asa insa, avem povesti dintr-o vreme in care nu aparusera inca ideologiile fatis criminale, in care cruzimea erau apanajul individului, nu al sistemului. Cum ar fi vazul problema morala a lui Dumnezeu, daca ar fi apucat sa stea pe marginea unei gropi comune, cu schelete descarnate in jur.

Ceea ce numea el “morti” aveau dreptul sa isi gadeasca propria hrana, puteau sa faca mici obiecte pe care apoi sa le vanda in oras, puteau tine sarbatorile, putea sa vorbeasca unii cu altii, primeau de pomana paine si colaci si cozonaci si banuti de la locuitorii orasului in preajma careia se afla inchisoarea. Zurbagii de vii, fata de mortii lui Primo Levi, de exemplu, sau cei ai lui Soljenitsin. Deloc bolgie a infernului, fata de ceea ce ne putem inchipui acum.

Si ma ma intreb: daca un secol si jumate a schimbat intr-atat oroarea maxima incat privim ca fiind aproape bucolice scenele descrise in “Amintiri”, cu ce e mai buna lumea in care traim? Mi-e teama ca asa cum excesul de antibiotice intareste pe termen lung parazitii, bacteriile etc, asa si noi suntem poate prea desensibilizati (de orori, de absurd zilnic, de imagini).