N-am mai scris de mult pe blogul asta. Candva il consideram o parte importanta a vietii. Credeam ca ajuta la ceva – ca pot sa ma fac mai bine inteles, si ca ma voi regasi aici cand voi citi din urma (peste cinci ani, peste zece, peste mai multi). Acum nu mai sunt asa de sigur. Ma simt diferit de persoana care scria pe aici acum un an si ceva. Altele sunt povestile care ma preocupa acum. Mi-ar placea sa cred ca ma aflu intr-o faza etica. Sau poate doar am alte chestii in minte.

Voiam sa scriu doua chestii doar.

1. Intre timp am gasit fata vietii mele si m-am casatorit. As putea sa povestesc mult, si o voi face candva, sper, despre iubire, despre fricile adevarate pe care le aduce iubirea (nu frica de a fi respins, sau frica de a fi parasit, ci frica de moarte, frica de boala, frica de oboseala si rutina care pot sa strice un lucru atat de frumos).  Poate d-asta nu am mai scris asa de mult in ultimul an, de teama de a nu fi pompos, fanfaron, lipsit de substanta. Sunt fericit, sa stiti.

2. Despre lacomie si despre umanitate. Cred ca lacomia este foarte umana si foarte dezumanizanta in acelasi timp. Vorbeam ieri cu niste prieteni despre kibutzuri si despre o limitare asumata a bunurilor materiale de care cineva le poseda. Iar azi ma gandeam la Platon si la limitele numerice ale cetatenilor unei cetati. Cred ca lacomia noastra e exacerbata in societatea asta in care nu mai ne stim unii cu altii. Cred ca viata noastra mecanicista genereaza lacomie si lipsa de morala si lipsa de generozitate. Cred ca e mai usor sa fii bun intr-un sat decat intr-o metropola. Si totusi nu ne putem muta cu totii la sate. Intrebarea e cum putem fi mai buni in mediul in care suntem. Dar si la asta o sa revin.

Voiam sa spun doar ca nu am disparut, si ca inacelasi timp sunt intrucatva diferit.