Povestea Rushdie in Shalimar Clovnul despre clipa in care istoria-viata-curgerea te arunca la gunoi, cand intelegi (in cazul de fata, un ambasador) ca lucrurile s-au schimbat (ca la Bob Dylan) si pur si simplu nu mai esti actual – iti lipsesc categoriile ca sa intelegi, cartile de joc, tipurile de reactii. Si dadea exemplul lui Gorbaciov, dupa puci, care nu intelegea intrebarea “Veti scoate in afara legii Partidul Comunist?”

Zilele astea, cu crizele financiare, cu alte chestii mai mult sau mai putin importante, ma gandesc ca angoasa irelevantei e tipica pentru lumea noastra. Un fel de rich man’s panic in termeni psihologici.

Poate si d-asta tot felul de exhibitionisme, tot felul de oameni care se cramponeaza de cele 15 minute de faima, extensii mai mult sau mai putin aberante de branduri personale, de fapt de branduri in genere, ne e frica ca devenim prea repede irelevanti. D-aia antreprenorii vor sa faca exit repede, corporatistii sa se cocoate la caldurica unui loc care nu le cere prea multe eforturi, fetele de pe hi5 sa se marite repede cu posesori de BMW-uri, oamenii simpli sa castige la loto si sa traiasca din dobanda nefacand nimic.

Sau poate genul asta de angoase au existat dintotdeauna, naiba stie. Poate toti sau majoritatea oamenilor se tem prea mult de viata, nu vor nimic de fapt, doar sa traiasca o viata lunga.

Ma gandesc ca e totusi mai mult decat instinct de conservare (a energiei). Ma gandesc ca acum lucrurile se schimba mult mai des ca acum 100 de ani, ca nu putem stii ce o sa vina maine si de aici temerea de a deveni brusc irelevant.

Si apropo de asta, am exemplul meu cu Kubrik, care voia sa faca un Napoleon. Si citise 500 de carti despre imparat, studiase ce si cum 5 ani. Dar studiorile l-au taiat in cele din urma pentru ca in timp ce el studia sa faca o chestie care sa ramana, timpurile se schimbasera, iar sondajele aratau ca subiectul nu mai era relevant. Daca nici macar Kubrik nu putea face tot ce-l taia capul, atunci ce pretentii putem avea noi?

Cred ca angoasa asta vine si din ecartul mare dintre valoarea intrinseca a unui om (la ce ma pricep) si valoarea perceputa, conjuncturala (sunt sef peste X divizii). Sunt prea multi oameni carora le e frica sa o ia de la capat. Poate si d-asa actori care raman in acelasi rol, cantareti care se mimeaza pe ei de acum 30 de ani. Valoarea intrinseca e din ce in ce mai greu de perceput (nu ai timp sa citesti tot raftul de carti, sa mananci tot raftul de ciocolate), fiind din ce in ce mai putin importanta in raport cu valoarea de marketing. Si atunci poate e normal sa zici: piata decide cate parale fac, deci e mai sigur sa joc cum spune piata decat cum vreau eu.

E mult de spus despre asta, voiam sa zic ceva si de Tulipmania – prima criza financiara a lumii moderne, de modul in care perceptia generala afecteaza valorile (morale sau materiale), dar asta alta data.

In doua cuvinte as spune ca prea multi oameni sunt angoasati sa-si piarda faima data de ceilalti. Si prea putina la pasa sa faca project management, nu marketing, in sensul mai general. Nu are sens sa construiesti ca sa dureze, cand peste o luna piata o sa ceara altceva. Asta e efectul inerent al capitalismului. Chiar mi-ar fi placut ca Weber sa mai traiasca si sa mai scrie o carte despre efectele neeconomisirii in societatiile protestante si dorinta de aici si acum, as opposed to fatalismul colonistilor )

Disclaimer: Fireste, si eu am angoasa irelevantei, cine nu o are? )