[...] a doua carte de referinta despre nietzsche, in perioada interbelica, a fost studiul lui alfred baumler din 1931. punctul de plecare al lui baumler il reprezinta afirmatia lui N ca nu mai putem vorbi de adevar si mai degraba trebuie sa recunoastem ca vointa de putere e cea care plasmuieste ceva din materialul experientei – ceva ce noi numim ulterior “adevar”. chestiunile privind adevarul sunt, asadar, chestiuni de putere, si de aici porneste baumler: dat fiind ca lupta contrariilor, “razboiul” heraclitic, determina marea devenire, chestiunile adevarului sunt transate in conflictul dintre fortele vitale. cum se impune un adevar? intreaba baumler, iar raspunsul il gaseste in referinta lui N la “marea ratiune a trupului”. puternica e doar gandirea care pastreaza contactul cu fortele trupului si ale simturilor: “sa pornim de la trup, folosindu’l ca fir calauzitor. el este fenomenul cu mult mai bogat, care permite o observare mai clara. credinta in Trup este ancorata mai trainic decat credinta in Spirit”.

exista multe trupuri, asadar multe puteri. structurile de putere nu au nevoie de justificare, caci doar ratiunea interesata de echilibru opereaza cu justificari. dar fiindca ratiunea insasi se intemeiaza in trup – ea fiind unul din organele sale – nu exista un domeniu al spiritului ca instanta de apel superioara, deasupra centrelor de putere conflictuale. hazardul este asadar inceputul si sfarsitul lucrurilor. intregul nu este guvernat de vreun sens, ci de dinamica luptei, a auto-afirmarii si a auto-progresiei, fie ea individuala sau colectiva. in universul heraclitic al lui baumler nu exista loc pentru o normativitate: in realitatea intrupata, oamenii se invecineaza unii cu altii, se ciocnesc intre ei in spatiu, se deosebesc si se separa unii de altii. conflictualitatea este intr’adevar originea tuturor lucrurilor. viul exista in granitele sale, el trebuie sa se delimiteze, iar expansiunea este posibila numai in anumite limite. din necesitatea vitala a granitelor se naste dialectica reala a contrariilor invrajbite, pe care o bagatelizam numind’o dialectica. este o lupta fara sinteza. caci ceea ce apare drept sinteza este de fapt victoria uneia dintre parti, si se prea poate ca invingatorul sa preia cate ceva de la invins.

daca nu exista sinteza care sa incununeze lupta contrariilor, atunci istoria universala este o istorie a contradictiilor, care nu’si gasesc rezolvare, ci se infrunta pana cand exista invingatori si invinsi, apoi din nou. fiecare individ fiinteaza in contrarii sfasietoare si invrajbite, se naste de o parte a contradictiei, asta face parte din hazardul existential. nu ne decidem locul – ar fi o incercare imposibila – putem doar sa’l acceptam. intrebarea daca e vorba de partea cea “buna” nu se pune astfel. valabila e logica inversa: aceasta parte e buna pentru ca eu fac parte din ea.

baumler il citeste pe N – cum il va citi mai tarziu si michel foucault – ca pe filozoful care a depistat radical trupul si concurenta puterilor la temelia existentei. ce se poate invata de la N, scrie baumler, este ca nu exista umanitate, ci doar unitati concrete, delimitate, aflate in nesfarsit conflict unele cu altele.

[rudiger safranski – nietzsche]