Venit Warriors si Monty Pyton the Movies si mai ales venit Castle of the Otter a lui Wolfe (care e semnata de autor si care a fost publicata in vreo 520 exemplare, si asta inseamna, conform discutiei de duminica  ca gata, I’m a collector de carti semnate, conform principiului consensual determinat “doi nu se pune, trei deja inseamna o colectie mica”).

Scriind la concursul organizat de Teacup.ro pe Facebook (dublete carti/filme tari) mi-am adus aminte de doua chestii.

1. Ca in graba mea am uitat sa scriu macar 3 cuvinte aici despre Teacup.ro – proiectul celor de la bookblog.ro

O comunitate a celor care citesc. Este un proiect care mi-ar place sa se dezvolte cat mai frumos. Si doar pentru ca Andrei si toti colegii lui de la Bookblog imi sunt prieteni si sunt niste oameni deosebiti.

In primul rand pentru ca reusita unui astfel de proiect inseamna ca Romania are inca elite – de fapt nu elite este cuvantul, ci mai degraba ca normalitatea romaneasca e normalitate buna – ca exista inca o categorie larga care iubeste cuvantul scris si care nu se izoleaza in turnuri de fildes, care e dispusa sa comunice, sa isi impartaseasca descoperirile, se lanseze in in dispute de idei (desi poate parea putin relevant, a doua parte – cea cu comunicarea -  e poate si mai importanta decat prima – cea cu iubitul cartilor)

2. E unul dintre cele mai frumoase si cele mai puternice dialoguri despre viata si moarte si umanitate si efemer.

—————-

Bladerunner/Viseaza androizii oi electrice.
Este filmul meu preferat ever. De maniac mi-am luat versiunea aia pe 5 DVD-uri cu toate variantele si cut-urile si vreo 10 ore de documentare si alte parascovenii.

Stiati ca sunt 3 finaluri diferite?
Iar PK Dick a unul dintre nebunii fascinanti ai lumii asteia, daca ii cititi biografia. Suferind de paranoia din cauza drogurilor ingerate, avand impresia ca e urmarit de CIA care de fapt sunt extraterestri care de fapt sunt intruciparea unui Dumnezeu oribil, care consuma oamenii ca pe seminte (cititi The Faith of our Fathers, pe tema asta, apropo), cu 5 neveste la activ, obsedat de sora lui moarta la nastere, sarac lipit toata viata, cu exceptia ultimilor ani cand tocmai se turna BladeRunner si primise drepturile pe ecranizare, mort cu cateva luni inainte de premiera, descoperit postum, acum primul autor SF in Library of America (un fel de Editura Academiei la ei care publica editii autoritative din marii scriitori americani: Faulkner, Steinbeck, Roth, etc)

Si totusi cea mai tare replica  din film nu apare nici in carte, nici in scenariul original. “Tears in the rain” – e inventia lui Rutger Hauer

http://www.youtube.com/watch?v=YOphFl88U-g

I’ve seen things you people wouldn’t believe. Attack ships on fire off the shoulder of Orion. I’ve watched c-beams glitter in the dark near the Tannhäuser Gate. All those … moments will be lost in time, like tears…in rain.
Time to die.

Am citit intr-o carte despre o povestire (O. Henry? ) in care e vorba de doi scriitori: unul scrie carti care se bucura de succes la public si altul de succes la critica. Fiecare vrea ce are celalalt si depune eforturi in directia asta: cel cu succes la public scrie o carte cu gandul sa placa criticii – critica o respinge mai mult decat pe precedente, publicul o apreciaza mult mai mult decat pe precedentele. Celalalt scriitor – exact pe dos.

Nu stiu daca exista vreo noima in povestea asta (poate alta data as fi zis ca morala e ca nu poti sa fii altceva decat ai fost, insa acum n-as baga mana in foc nici pentru propozitia asta).

Am trecut-o aici pentru ca mi s-a parut un banc bun. Sau pentru ca e o chestie recursiva (cred ca am mai spus ca ma fascinau 2 oglinzi puse fata in fata cand eram mic – ma intrebam ce se vede in ele; inca nu sunt sigur ca stiu raspunsul). Anway: am scris 3 randuri despre o carte, in a carei prefata autorul scrie despre o alta carte in care se afla o povestire al carui autor vorbeste de 2 scriitori care scriu carti.Dap, Borges and shit

Nu sunt suficient de idealist incat sa cred ca iesirea Google din China a fost determinata in mod necesar si suficient de o pornire 100% pura – protejarea drepturilor omului (a dreptului la informare, mai exact).

Si mai mult ca sigur, chinezii au dreptate cand spun ca intre Google si guvernul american exista legaturi. Complexul militaro-industrial din anii ’50-’60 s-a schimbat. Google e un asset mai important pentru guvern decat Boeing sau Lockheed-Martin. Probabil mai important decat Hollywoodul si toata reteaua de entertaiment/info media. Pentru ca modul de diseminare a propagandei este mult mai subtil (1-la-1, pull not push).

Si pana la urma, luptele ideologice asigura succesul pe termen lung. Programul psihologic de denazificare/de-imperializare dupa  razboi a asigurat pacea de 65 de ani mult mai bine decat tratatele de la Versailles. “The land of the free” a insemnat la fel de mult precum rachetele intercontinentale cu combustibil solid (Minuteman – astea aveau avantajul ca puteau fi stocate in siguranta, create industrial si lansate in mai putin de 15 minute).

Si nu sunt destul de idealist sa cred ca deciziile la nivel inalt (guverne, corporatii mari) se iau pe criterii de morala.

Sau mai exact se iau pe criterii de morala, atunci cand schimbarea aduce cu ea un bonus strategic (economic, militar, de influenta etc).

Pe de alta parte, ceea ce face Google zilele acestea e un act epocal. Prin el insusi acest act nu va aduce schimbari rapide. Insa mi-ar placea sa cred ca pe termen lung va insemna ceva. Poate chinezii vor intelege ca exista locuri in lume unde circulatia informatiei este mult mai permisiva.

Drepturile omului sunt un construct social. In partea europeana a lumii acest construct s-a format mai mult sau mai putin organic in secole. In celelalte regiuni,  ele s-au exportat.  Problema e ca exportul functioneaza (si nu prea) doar daca exportatorul de ideologie este intr-o pozitie de forta (militara, economica dar mai ales prestigiu). Si marea problema e ca in momentul de fata SUA (si partial Europa) au cam pierdut din prestigiu.

De aceea mi-ar placea sa cred ca intai Google (si apoi alte companii mari) ar putea sa dea un push in directia buna. Si poate un tip de push care sa fie internalizat de chinezi mai mult decat o reactie politica care sa poata fi taxata drept “spam”.

Pana la urma povestea e simpla, pe termen lung viziunea despre om se va omogeniza global. Este evident ca prosperitatea va fi un punct nodal de care se vor lega toate sistemele. Important este daca,  asociat cu prosperitatea, gradul de individualism va creste sau lumea va fi mai inregimentata.  (Si aici ar mai fi o discutie lunga despre media si individualitate/inregimentare, dar o las pe alta data – got to work).