Monthly Archives: March 2012

Jailwise

Am recitit respectiva nuvela a lui Shepard zilele trecute. Eu o am intr-un colectie insa poate fi gasita si online (intr-o forma nu foarte citibila, dar cred ca poate fi pusa intr-un doc, convertita in epub sau mobi etc).

Este una dintre cele mai puternice discursuri despre conditia umana – un discurs la fel de puternic ca cele ale lui Dostoievski sau Tolstoi sau Camus sau Mann.

Arhetipul societatii este inchisoarea, iar inchisoarea si conceptiile despre pedeapsa definesc societatea. Si cumva, paradoxal, inchisoarea poate oferi suprema libertate si poate implini potentialul de explorare interioara.  Putem cunoaste o societate dupa subteranele ei si dupa modul in care isi trateaza detinutii. Dar mai ales dupa cum si-i defineste, cum si-i alege. De la poporul inchis al Coreei de Nord, infernurile naziste sau gulagurile Siberiei, pana la formele de privare de libertate aproape simbolice ale tarilor nordice, de la subteranele umede tariste la “open space”-urile americane contemporane sau la spartul pietrei sub cerul liber.

Este irelevanta crima personajului din Jailwise  – ar putea la fel de bine sa fie o crima necunoscuta a la Procesul. De fapt inchisoarea din Jailwise aduce cumva cu Castelul lui Kafka – mixat cu catacombele piranesiene. Un loc al autocautarii incete, cu legitati necunoscute (poate de fapt absurdul e neintelegerea paternurilor). Cumva seamana si cealalta inchisoare: labirintul-biblioteca in care bibliotecarii, vietuitoarele efemere, trudesc la ceva care depaseste capacitatile de intelegere, a carui mostruozitate vine din scara temporara si spatiala gigantica. Cumva inchisoarea si stupul si capul si aglumerarea urbana si viata si biblioteca sunt intersanjabile. E tortura sortita tuturor, cand lipseste gradina.  Si totusi intotdeauna e loc de gradina, daca ne dorim cu adevarat.

Stiu, aberez pe langa subiect, nu spun nimic despre nuvela in sine. Pentru ca nu vreau sa rapesc placerea celor doi-trei oameni care poate o vor citi pornind de la postul asta. Si pentru ca o poveste buna nu merita sa fi distrusa prin rezumare schioapa.  Zic doar atat: e o opera de arata adevarata, in traditia marilor nuvele de secol XIX si inceput de XX – cele care vrbesc printr-un personaj despre lumea intreaga si despre inca ceva in plus – arderea sufletului, sau poate renastere alchimica sau poate moarte.

De fapt puteam sa spun doar cititi Jailwise si ar fi fost acelasi lucru 🙂

 

Indivizi

Mi-am adus aminte de faza asta din Life of Brian citind un eseu de Amos Oz

Dap, ajungem sa ne asemanam prin dorinta de individualizare. De fapt prin modalitatile facile, comune si stereotipe de a ne fi/da/crede mai breji ca altii (telefon d-ala sau din alalat, ipad, clubul X sau Y, masina d-aia, pus poze pe Facebook si laudat pe Twitter, 4square si Pinterest).

We’re all individuals. Sa repetam: we are all individuals :))

[Colectie] Coraline – Neil Gaiman

Un Gaiman…

… semnat, cu soricel 🙂

 

PS Mi-am zis sa postez despre pasiunea asta a mea – colectionatul de carti (ceva mai) rare/scumpe/deosebite. Nu de alta, dar deja cred ca am vreo 100 de chestii tari. (Si asta imi aduce aminte de discutia de acum  aproape doi ani, prin vara lui 2010, cand am dezbatut cu Andreea si cu Radu si cu Anca de la ce numar de itemuri esti un colectionar adevarat. Eu explicam ca poti avea si un singur item (zero ar fi absurd pentru ca atunci toti am fi colectionari de de toate), important e intentia de a colectiona. Pe atunci aveam o colectie compusa din 2 carti semnate. O sa pun la categoria colectie si chestii nesemnate dar care au fost achizitionate cu intentia colectionarii

Un Oz de batranete

Scene de viata campestra – Amos Oz

Mai intai o chestie care imi sta pe creier:

A) In engleza titlul volumului de povestiri este “Scenes from the Village Life”. Nu stiu cum cum este in ebraica
B). In carte satul in cauza aste destul de deluros. Nu prea sunt campii in jur, ci mai degraba dealuri.
C). Si cel mai important: e vorba despre un sat gentrified (nu stiu cum ii zice fenomenului in romana), insa cert este ca in satul in cauza nu prea se desfasoara multe activitati agricole).

Si atunci de unde “campestrul” asta, care te duce cu gandul la seceris? Inteleg ca “Scene din viata satului” ar fi putut duce cu gandul la emisiunea TV, dar putea fi ceva de genul “… din viata unui sat”. Dar gata, ca poate caut prea mult nod in papura.

Sa revenim la chestiile misto. E o culegere de sapte-opt povestiri inlantuite (7 intr-un stil realist si o coda fantasta) despre singuratate. Sau mai exact despre diferite tipuri de singuratati. Cred ca, o data cu trecerea timpului scriitorii devin din ce in ce mai mult atrasi sa vorbeasca despre singuratate. Despre singuratate ca mica moarte (ca sa parafrazez o comparatie clasica). Mai putini interesati sa dezvolte opuri de intindere, care sa vorbeasca depre problemele omenirii sau unui popor, unei epoci istorice, si mai atrasi (poate mai capabili) sa dezvolte dramele vietilor mici. In minte, ca exemplu cel mai bun imi vine in minte Tolstoi care dupa ce a scris in perioada de maturitate Razboi si Pace, la batranete a scris doua nuvele care intr-un fel vorbesc despre doua tipuri de singuratate – a mortii si a relatiilor conjugale (Moartea lui Ivan Ilici si Sonata Kreutzer).

Cam asa si cu Oz din Scenele campestre. Nu este acelasi Oz puternic, impetuos, chiar jucaus uneori si patetic alte ori, din Poveste despre dragoste si intuneric. E un Oz retinut, cu personaje ezitante, marionete mundane intr-o comunitate restransa care si-a pierdut menirea initiala.  Un sot trecut de prima tinerete, ce locuieste cu mama sa foarte batrana de care vrea sa scape, un adolescent ce iubeste o bibliotecara care poate i-ar ceda, o vaduva ce locuieste cu tatal ei  – fost senator, acum leu in iarna care vorbeste de Ben Gurion si vremurile tineretii sale, un primar a carei sotie pleaca fara veste, un cuplu dezarticulat dupa sinuciderea fiului lor adolescent. Totul terminat cu o walpurigie fantasta (satul la sfarsitul lumii?).

Cumva cred ca tocmai gentrificarea e cheia si cauza. Cumva satul (Israelul actual in viziunea lui Oz?) si-a pierdut vitalitatea. A devenit dintr-un loc al productiei agricole si al vietii, un loc de vacanta unde localnicii mor lent, fara scop, iar turistii vin in weekend sa se plimbe si sa cumpere nimicuri bio. Cumva o data cu disparitia pionierilor care au creat statul israelian (cu sudoare, dar si cu sange si nu numai al lor), a redistribuirii puterii politice din zona kibutzurilor si a veteranilor Palmahului / Haganahului / Irgun spre atitudini/formatiuni/persoane mai putin  militariste (si cumva mai putin legitime din punct de vedere al parintilor fondatori), se simte o lipsa de scop. Fie o abandonare a sentimentului comunitar sau o cramponare nenaturala in vremurile trecute (exemplu fiind adunarea iubitorilor de cantece ale pionierilor, de pilda). Viitorul proiectat nu mai este asa clar. Fireste, genul acesta de presupozitie tine si de trecerea vremurilor peste autor – cu cat suntem mai in varsta cu atat viitorul nu mai este clar, fiind pana la urma un prezent dilatat.

E un roman care merita citit nu neaparat pentru calitatile proprii, ci mai devraba pentru a intelege un autor, un om, o viata de om, o trecere a timpului peste o comunitate care a avut 60-70 de ani cu lucruri ingrozitoare, dar si cu realizari majoare.

PS Ca stil mi-a adus aminte de povestile cotidiene ale lui Raymond Carver. Simple, un pic induiosatoare si uneori la limita nebunei generate de prea multa realitate.