Monthly Archives: March 2012

Lacul – Yasunari Kawabata

Lacul – Yasunari Kawabata

E una din cartile acelea despre care nu stii ce sa spui. Pur si simplu nu cred ca am putut rezona. Cu alte cuvinte: de cand ma stiu am citit ca sa descopar. Alte lumi si alte personalitati. Cred ca literatura adevarata ne ofera posibilitatea aia de a trai vietile altora. Faza e ca uneori distanta dintre cititor si psihicul personajului e poate prea mare.

Mi-a placut intotdeauna scriitorii japonezi (Akutagawa, Mishima – chiar poate apuc sa scriu si despre el – , Inoue – mai ales Maestrul de Ceai este superba, Kawabata din Maestrul de Go sau Vechiul Oras Imperial). In primul rand pentru capacitatea de a surprinde clipe. De a decupa foarte frumos efemerul si de a o face fara pompa. Si mai imi plac ca exercitii de rabdare. Cumva, ma simt de multe ori un individ superficial si grabit, iar lipsa de graba, curgerea povestii foarte picturala – cu tuse lungi, in culori sterse –  mi se pare una din chestiile cele mai tari la japonezi. Iar Kawabata mi se pare si un maestru al experientelor interioare –  omul face aproape fenomenologie, nu literatura.

Dar sa revenim la romanul nostru. Anterior citisem o carte de batrante a lui Amos Oz – Scene de viata campestra. La fel ca si aceea, Lacul este o carte de batranete. Oamenii politicosi i-ar zice deplina maturitate sau ceva in genul asta, dar de fapt ambele sunt carti de batranete. Cand tragi linia si doar vrei sa spui cine esti, nu sa muti munti. Dar am putut sa discut cu batranul Oz si n-am putut sa discut cu batranul Kawabata.

Lacul e povestea unei obsesii erotice. Povestea cautarilor unui profesor un pic trecut care cauta puritatea in trupurile de tinere fete. La primul nivel un personaj abject, stalker si aproape pedofil, in care tensiunile morale sunt inlocuite de niste tensiuni intre libidinal si un soi de mantuire prin frumusete. I couldn’t relate to that. Pot relationa foarte bine cu genul de obsesii ale lui Philip Roth la batranete (last man standing – sau poate man’s last standing, ca sa zic asa :)) insa genul de fuga/urmarie nevrotica a personajului din Lacul, de absolutizare a frumusetii feciorelnice, de non-relationare si de proiectie  nu  a fost tocmai pe gustul meu. De fapt nu este vorba de gust. Cred ca mai degraba vreau sa spun ca nu mi-a placut sa fiu in acea minte. Un fel de pitic gelatinos. Prefer capcaunul lui Tournier, cu care am probabil mai multe afinitati, in tensiunile lui.

Ramane insa virtuozitatea lui Kawabata. Si faptul ca am inteles interior pentru prima data ca si scriitorii astia japonezi erau conectati foarte bine la curentele occidentale. Cumva cartea respectiva (un roman si doua nuvele) e mai degraba suprarealista, modernista, decat japonez-traditionala. Cel putin a prima nuvela (“Bratul”) are ceva din Kafka, iar a doua m-a dus cu gandul la Bioy Casares.

PS Coperta si imaginea lacurilor noaptea mi s-au parut excelente.

3-4 cu locomotive

1. M-am sculat in cap cu cantecul asta clasic de la Jethro Tull. Ma pune bine pe picioare.

2. Abia astept sa apara Railsea a lui Mieville. Un Moby Dick intr-o lume a cailor ferate.

3. O carte misto despre hobos pe calea ferata e Two Trains Running a lui Lucius Shepard. Fabuloasa. As mai reciti-o o data. Daca am timp.

4. Mi-am dat seama ca ma pricep mai bine la facut locomotive decat bonzai. S-ar putea sa tina si de constrangerile epocii, naiba stie.

Ken Liu

…e un scriitor foarte-foarte misto. Descoperit saptamana trecuta, cand m-am uitat care sunt nominalizatii la Nebula anul acesta. Programator & avocat in acelasi timp. Un mix de Ted Chiang cu Cory Doctorow. (Fireste analogia e doar de dragul simplificarii. De fapt e o individualitate, ba chiar o individualitate foarte individuata)

Nuvela nominalizata la Nebula (The Man Who Ended History: A Documentary – gratuita pana la acordarea premiilor, prin mai) e o poveste zdruncinanta despre Auschwitz-ul asiatic  – Pingfang.

Locul unde sute de mii de chinezi (inclusiv copii, inclusiv femei gravide) au fost supusi celor mai oribile experimente medicale (infectati, arsi, inghetati, mutilati pe viu, fara anestezice). Atrocitatile doctorului Mengele multiplicate de mii de ori, intr-un program formal desfasurat de armata japoneza pe parcursul intregului razboi mondial. Musamalizat apoi de catre McArthur, care dorea pentru america rezultatele cercetarilor – ce nu puteau fi replicate de ei din considerente morale. Iar unul dintre comandantii unitatii a ajuns apoi director al celei mai mari companii pharma din Japonia si a trait pana la adanci batraneti. Si  mai ironic e faptul ca e foarte posibil ca noi toti sa beneficiem direct la un moment-dat in viata de roadele acelor cercetari abjecte). Si nu, nu e fictiune, din pacate.

Povestirea nominalizata (The Paper Menagerie) este o bijuterie delicata despre prapastiile dintre parinti si copii, despre iubire si furie si pierdere. Si despre greselile pe care intr-un mod sau altul le facem cu totii. Mi-a adus aminte de un citat din Stalin cel Bun, legat de faptul ca cel mai important lucru pe care ni-l ofera parintii, viata, ne este oferit fara voia noastra si inainte sa ne fi nascut – si de aici furiile copiilor. O afirmatie cumva neadevarata (cel mai important lucru e cresterea) dar foarte frumos la nivel poetic.

Si pentru ca omul e avocat, uite si un eseu despre drepturile de autor in cazul operelor derivative. Foarte pertinent punctul de vedere ca anumite tipuri de interdictii (nu poti sa faci o continuare la SpiderMan fara acordul Marvel Comics de pilda) tinde sa creeze monopoluri, descurajand mecanismele de piata. Desi exista si reversul medaliei – tocmai pentru ca Marvel a investit masiv in promovare, sunt sanse ca o continuare din partea altora sa abia sanse mai mari de succes decat ceva porit de la zero. Anyway, merita citit.

Si cam asta e omul nostru. Eu as zice ca-s sanse mari sa-l vedem autor de top in urmatorii ani: scrie foarte crisp, fara complicatii, este foarte empatic, are un mix bun de stil chinezesc  si drive american.

citatul restant de ieri

…e cel de jos. (Si nope Harlan Ellison n-a murit desi si-a scris epitaful acum vreo 25 de ani, ca asa e omu’ mai drama queen – si poate d-asta am eu o afinitate pentru el. E inca bine, face vreo 77 de ani)

Si daca tot fac poze dupa pagini, uite inca un citat misto pe aceasi tema (I’m a sucker dupa citate d-astea despre trecerea timpului, inefabil, wabi-sabi and shit)

Ambele sunt dintr-o cartulie numita Bugf*uck .