Monthly Archives: May 2012

numb


Si lui Emil ii placea Pink Floyd. Mi-am adus aminte astazi ascultand in masina ca ii aratasem candva solo-ul lui Gilmore din finalul lui Confortably Numb / Live in Gdansk. Tot in masina mea, cand veneam cred de la vreo intalnire cu un client sau ceva similar. Piesa de mai sus, cam de la minutul 4:30. Ii placuse foarte mult.

Sau mai ii placea asta – When the tigers broke free, melodia lui Waters pentru moartea tatalui sau, in al doilea razboi mondial.

 

o amintire de acum cinci ani

Mi-am adus aminte de o zi de mai de acum 5 ani, la Tokyo, cand am vizitat cu Emil Meiji Shrine. Si ne-am plimbat pe indelete pe sub copaci mari, si am vazut batrani facand miscare, si erau si niste dansatori exotici din cine stie ce colt al Japoniei, un fel de calusari japonezi, foarte gratiosi.

Si apoi am ajuns la templu si ne-am spalat pe maini si am facut ritualul de purificare si ne-am dorit fiecare ce isi doreste fiecare om, pentru el si pentru cei dragi, si am cumparat poeme Waka, pentru ca imparatul Meiji era un iubitor de poezie, si nu mai stiu ce spunea poemul meu oricat as vrea, l-am pierdut de mult, dar sunt sigur ca alt tau e inca acolo in casa ta acum pustie, dar sa zambim din nou si sa continuam… Apoi am admirat copaceii aceia in care sunt agatate dorinte si saluturi in mii de limbi, si stiu ca am ras cand am vazut  si in romana, si apoi am mers mai departe la cumparatul de suveniruri si am luat lucruri pentru cei dragi, acum nu mai stiu exact ce, insa stiu cu ochii mintii magazinul, si am mancat in restaurantul magazinului – niste tavi bento din acelea, cu peste in diverse feluri. Si apoi am plecat si asta a fost o zi foarte frumoasa, o sambata daca tin bine minte.

Multumesc mult, prietene, pentru astfel de zile.

Ramas bun, draga prieten de o viata

Nu prea sunt multe de spus. Sau orice si oricum s-ar spune, vidul ramane acelasi:

Emil Jinga a murit. 34 ani. Fulgerator, intr-un accident de motocicleta.

Mi-a fost prieten bun, printre cei mai buni 2-3 prieteni cu care incepi viata si cu care speri sa ajungi la adanci batraneti. Sa razi ca cei doi mosi din Muppets, de la balcon, privind la astia mai tineri. Ne-am cunoscut la 14 ani si am baut beri impreuna si am urcat munti impreuna si am construit lucruri impreuna si am ras impreuna. Si in ultimii zece ani am tras impreuna in aceasi directie, in firma noastra, inceputa in trei, cu vreo 250 de euro si multa munca – eu, el si Ionut – cu vise, cu frustrari, cu curaj, cu esecuri si reusite.

A fost un om de onoare. Poate cel mai onorabil om pe care l-am cunoscut. Un cavaler in sensul puternic al lucrului – demn, incapatanat, curajos si echitabil cu toata lumea. Pe promisiunea lui te puteai baza. Intotdeauna.

A murit tragic la 34 de ani, intr-un accident de motocicleta. Ne vazusem si ne bucurasem si statusem cu prieteni vechi, oameni buni, cu o zi inainte la botezul Dariei. Ne-am despartit de el in acea zi si el ne-a spus la final “Avem timp”, cand Anca i-a spus ca-i ramane datoare cu doua beri. Trebuia sa ne vedem si a doua zi sa bem una. Si ne-am imbratisat.

Imi placea mult sa il imbratisez pe Emil. Il imbratisam ca pe un frate mai bun, mai puternic si mai vulnerabil in acelasi timp. Era mai vulnerabil ca mine pentru ca era mai intransigent, mai putin inclinat spre compromis. Emil voia ca lucrurile sa aiba muchii clare, definite.

As vrea sa spun ca a murit ca un erou, ca un cavaler, ca un centaur. Dar din pacate moartea unui tanar e intotdeauna stupida, fara noima. Si moartea nu e ca in filmele lui Woody Allen, am aflat. E nimic. E o durere care nu se poate spune si in acelasi timp nimic – esti fortat sa mergi inainte, mindless, aiurea, sa respiri, sa mananci, sa iti pese de datini si  proceduri de inmormantare si apoi de chestiile de la munca.

A fost o saptamana ingrozitoare, pana ieri cand ne-am intors la munca. Acum e mai bine, ne ocupam gandurile cu altele, pana cand ne oprim din cand in cand si ne gandim la el. Si cel mai trist e ca el nu mai e nimic, nu va mai bea nici o bere, nu va mai rade la nici o gluma, nu vom mai face nici un plan.

Viata m-a invatat doua lectii despre iubire in ultimul an: ce inseamna sa ai o Darie, care sa creasca sub ochii tai, si ce inseamna sa ramai fara un Emil,  sa vrei sa imparti cu el chestii ca aceasta, sa te minunezi impreuna de minunile Universului si sa-i simti lipsa.

Ramas bun, prietene drag! Mi-ai fost prieten cu tot sufletul o viata intreaga, a ta, si ai sa mergi cu mine in suflet pentru tot restul vietii mele. Stiu, e patetic, dar tot imi vine sa te strang in brate, fratiorul meu. A fost o onoare si o bucurie sa mergem impreuna atat de mult timp, atata drum, atat de prieteni.

 

stanga si dreapta

Citesc Atrocity Exhibition de J.G. Ballard. De fapt incerc sa citesc, fiind abia la pagina 12. E un roman experimental mai mult decat ciudatel. Ulysse sau Finnegan’s Wake chiar au structura fata de asta. De fapt acum imi dau seama ca cel mai mult seamana cu Naked Lunch al lui Burroughs. O succesiune de imagini foarte puternice. Si foarte ermetice.

Si ma gandeam ca in secolul al XX-lea avangardele au fost de stanga. Desi aici s-ar putea sa fie un fel de gandire circulara: daca legam stanga de progres, atunci e logic ca o avangarda, prin definitie progresista, e de stanga.  Dar aici ca definitie operationala vad stanga ca socialism, valori comunitare deci implicit un stat umflat care sa se ocupe de redistributie, in vreme ce dreapta este legata mai mult de drepturile de proprietate si de realizarea unui stat cat mai suplu care sa nu afecteze prin impozite chiar dreptul de proprietate.

Anyway, mi se pare ca in secolul trecut, desi avangarda literara si filosofica s-a declarat de stanga, totusi a practicat un stil atat de prolix, de ermetic, de deschis la toate interpretarile posibile, incat e mai mult decat elitard. E greu sa-ti inchipui un proletar citind Foucault de pilda. Si intelegandu-l. Sau Brecht. Sau Sartre.  Sau Picasso. Un paradox, nu?

Undeva firul claritatii s-a rupt. Si poate o data cu el si acea generozitate naiva practicata de enciclopedistii francezi sau de socialistii britanici de inceput de secol al XX-lea (Bertrand Russell, HG Wells, George Bernard Shaw). Speranta ca educatia face lumea mai buna, ca ii elibereaza pe cei asupriti. Cumva avangardistii secolului trecut pun o bariera destul de inalta intre haves and have-nots. Si atunci  si disputa estetica si disputa ideologica devin doar jocuri de societate (indecidabile?) intre grupuri privilegiate.

Sau poate asa e normal sa fie: stanga se adreseaza studentilor de fapt, cei cu timp si inteligenta dar fara bani (prin urmare atrasi de redistribuire :)), si atunci poate si trebuie sa fie mai elitista. Iar dreapta se adreseaza omului cu pravalie sau job, stalp de societate si piatra unghiulara a fameleonului, care prin natura lucrurilor duce lipsa de timp si de rabdare pentru bullshit. Naiba stie.

Dar sa revenim la Atrocity Exhibition, care este pana la urma un deliciu literar in sine pentru cei care au dinti buni sa muste din ea. Pana la urma e chestie de evolutie. Trebuie sa ai dinti ca sa te bucuri de chestii. Si daca nu ai trebuie sa iti creasca repede. 🙂

P.S. Si ceva mai concret: editia asta din Ballard cu cu pantonar si ilustratie alb-negru spalacita sunt foarte misto: cartile din serie au la coada niste interviuri cu Ballard despre romanele in cauza plus alte materiale interesante. Si Atrocity Exhibition in varianta asta e si adnotata (adica scriitorul lamureste contextul si sensul unor imagini la capatul fiecarui capitol, ceea ce e un mare ajutor)

Billy’s Book

Si tot in weekend am mai citit o pretinsa cartulie de copii: Billy’s Book de Terry Bisson. (Am dat doar o lira pe ea, la oferta de la PS Publishing, nu cat scrie pe Amazon, caci vorba ferenghilor, “only fools pay retail“. :)) )

O cartulie  cu vreo 10-12 povestiri despre copilaria unui baietel normal din suburbie. Un fel de Alinutza&Alice-meets-Scaunele-lui-Ionescu-meets-Raymond-Carver.. La fel de mult despre Billy si despre vrajitori, dinozauri, spiridusi si furnici gigantice cat despre parinti obositi, repetitivi, profesori abuzati si dezinteresati si bunici senili. Nimic deosebit pana la urma, insa povestit spumos. Si cu o extraordinara arta a repetitiei. O carte subtila despre multe chestii: cum cei mici vad dincolo de aparente, cum parintii si profesorii le rapesc copiilor gandirea spontana, cum societatea functioneaza dupa niste seturi de prejudecati obosite si roluri obositoare si tot asa.

De fapt o mica cartulie pentru cu cuvinte simple. Pentru ca de fapt lucrurile sunt foarte simple, daca ne stergem ochii de zgura din cand in cand.