Monthly Archives: June 2012

muzici

Ne placea Nightwish la amandoi, si mie si lui Emil. Ionut se amuza, zicand ca-s melodii cu viteazul satului, cavalerii in zale si domnite planse. Sau cam asa ceva. Si mai punea un Pulp sau un Masive  Attack, sa ne aduca in prezent. Dupa care cadeam la pace pe un Parazitii Рcel putin cata vreme am fost doar noi trei in firma, in doua camere de pe Avrig cu zugraveala veche, pana sa vina primele colege.

time of our lives

A trecut o luna fara Emil. Fiecare zi si fiecare ora fara Emil, dar cu el in gand. Sunt in luna trecuta 2 zile, una dupa alta, pe care le voi tine minte toata viata. De sambata dimineata, pe 5 mai, cand am luat tortul pentru botezul Dariei, pana duminica la ora 11 noaptea cand plangeam langa Ionut si Ioana si Dragos si Raluca, langa Barcanesti.

Nu stiu cuvinte despre moarte, desi pana acum o luna as fi crezut ca ma pricep la chestiile asta. Eram copil. Moartea e un gol. Nu accepta cuvinte decat pentru ca noi trebuie sa le spunem, asa imprecise, de fapt lipsite de noima, ca sa ne aratam cumva ca totusi exista si viata. Si ca nu exista zadarnicie in viata, a noastra sau cea pierduta. Dar de fapt nu exista cuvinte despre moarte.

Stiu doar ca Emil o sa-mi ramana intotdeauna tanar in minte. Noi ne vom rablagi mai mult sau mai putin, ne vom zbarci daca timpul ne va vrea aici, insa el o sa mearga intotdeauna in inimile noastre tanar. De la imaginea de baiat frumos, gen Banica in Liceenii, de la inceputul clasei a IX-a (cu hainele aranjate sau cu treningul ala de un albastru ingrozitor de urat) pana la omul linistit, super inteligent, ponderat si chibzuit cu care am pornit la drum, impreuna cu Ionut, in cei zece ani de Treeworks. Era un om misto si anii astia pe care ni i-am oferit unii altora, cu generozitatea care poate exista doar intre prieteni adevarati care se cunosc in clipele alea in care au incetat sa fie copii dar nu s-au copt suficient incat sa li se atrofieze organul naivitatii si al imbratisarii, intre frati de sange, au fost cel mai frumos cadou care poate exista, in lumea asta. Am putut sa fim liberi, sa aratam cat putem sa facem. Si chiar daca nu am ajuns acolo unde credeam ca trebuie sa ajungem cand am inceput, am ajuns undeva mult mai important – am invatat viata impreuna.

Ieri la Rock FM ascultam Manowar si mi-am dat seama ca asta fusese ultimul concert la care am mers impreuna, acum 2 ani. Ne placea amandorura de Manowar, la modul relaxat, ca o chestie draga din adolescenta, pe care puneam pret pentru ca spunea ceva despre cum fusesem mai mult decat despre ce eram sau voiam sa fim. Dar nu ne placea neaparat sa ne rockarim la modul hard, eu imi luam doua pahare de bere, el doar unul, si ascultam muzica, nu chiar din primele randuri. Era bine asa, fara excese. Multumesc, Emil. Am sa iti multumesc toata viata, pentru acesti douazeci de ani de prietenie, de fraternitate.