Monthly Archives: August 2012

generatii :)

1956 – Allen Ginsberg

I saw the best minds of my generation destroyed by madness, starving hysterical naked,
dragging themselves through the negro streets at dawn looking for an angry fix,
Angel-headed hipsters burning for the ancient heavenly connection
to the starry dynamo in the machinery of night. (click pentru poem)

2007 – Bruce Sterling

I saw the best minds of my generation destroyed by Google (click pentru toata povestirea)

2011  Neal Stephenson 

I saw the best minds of my generation writing spam-filters. (click pentru video)

 2012 Norul Negru

The greatest minds of my generations are sitting on the toilet playing Angry Birds. (click pentru twitt)

Greg Egan – Eternal Flame

Ce am ridicat de dimineata de la posta? 😀

Greg Egan – Eternal Flame

Am asteptat sa citesc cartea asta fix din ziua in care am terminat volumul anterior al trilogiei (“Clockwork Rocket“).

Dupa mine Egan e mai bun in povestirile scurte decat in romane, atuurile lui fiind ideile si speculatiile stiintifice si/sau techno-sociale. Chiar ma gandeam de dimineata ca mi-e dor de Egan-ul din povestiri, cel din Luminescent, sau Oceanic sau Cristal Nights, de pilda. Si daca stau sa ma gandesc romanul care mi-a placut cel mai mult la el e Diaspora – de fapt o serie de povestiri legate intre ele prin acelasi personaj.

Oricum, personal mi se pare ca s-a imbunatatit si la nivelul romanelor: cele din anii nouazeci (Permutation City, Distress, Quarantine) sunt misto, dar reprezinta mai degraba niste povestiri/nuvele lungite binisor in care ideile speculative sunt grefate pe un plot de tip thriller nu foarte convingator.  Cum spuneam, le prefer pe cele de la inceputul anilor 2000, Teranesia si mai ales Diaspora si Schild’s Ladder – mai ales acestea doua din urma, care sunt construite din parti foarte distincte, self-contained, in care elementele speculative au voce rezonanta.

Apoi a venit Incandescence – o demostratie foarte erudita de deducerea a principiilor fizicii clasice (newtoniene) si apoi a relativitatii la o populatie ciudata, care traieste in interiorul unui planetoid, fara sa perceapa lumina stelelor (mai exact o deducere a principiilor fizici pornind de la observatii legate de gradienti gravitationali mai degraba decat de la perceptia boltei ceresti, cum a fost in cazul nostru). E o chestie tare din punct de vedere al constructiei (crearea acestei fizici alternative – de fapt identice in principii pornind insa de la alte seturi de observatii), dar mi s-a parut un pic cam arida, lipsita de personaje reale.

Si  apropo de Incandescence, are Egan o nuvela scrisa in aceasi perioada, Glory – despre acelasi univers, sau mai degraba despre o versiune alternativa a aceluiasi univers. Poate fi citita online, free, si chiar este una dintre cele mai bune nuvele ale lui din anii 2000 (alaturi de Hot Rock si de Border Guards, de care am uitat). Despre nemurire, si descoperiri si viata de cuplu, printre altele.

Romanul ulterior, Zendegi, cred ca a fost prima carte electronica platita de mine la pret de hardcover (vreo $15), ca ma mancau degetele sa o citesc. O contrargumentatie foarte umana a faptului ca “singularity is near”, cum zice Kurzweil, ca mind-scanning (replicarea unui creier intr-un mediu digital) nu este chiar atat de aproape cat credem. Si in acelasi timp un elogiu al prieteniei. O carte izvorata din experienta lui Egan cu imigrantii ilegali iranieni, pe care i-a ajutat sa lupte impotriva abuzurilor sistemului legal australian la inceputul acestui secol. O carte cumva atipica pentru Egan.

Si ajungem la cartea de anul trecut – Clockwork Rocket, care e probabil cel mai ambitios proiect al lui Egan pana la momentul actual. Cand omul nostru renunta la cadrul techno-thriller din prima perioada, la meditatiile despre viitorul mai apropiat (Teranesia si Zendegi) sau mai departat (Diaspora, Schild’s Ladder) al umanitatii, si se apuca sa creeze ceva nou. Pornind absolut de la temelie. De la structura spatiu-timpului, care in respectiul univers este complet opusa celui din realitatea noastra (viteza luminii nu este absoluta si limitata – vezi linkul anterior pentru o descriere formala pe zeci de pagini a principiilor fizice ale respectivului univers). Si de aici toate implicatiile posibile. Si de aici recrearea fizicii si descrierea unei societati alternative care intra in epoca industriala. O carte extraordinara si cumplit de provocatoare pentru creierul cititorului.

Si acum avem si partea a doua, de care sper sa ma apuc in weekend. Desi ma intreb daca nu ar trebui sa recitesc primul volum inainte, ca sa imi aduc aminte de detaliile teoriilor si sa o pot savura mai bine.

Memorie

Pe masura ce trece timpul am impresia ca devin din ce in ce mai mult gardianul memoriilor mele. Sau, mai bine spus, curatorul amintirilor. Nu neaparat pentru ca imi amintesc mai mult, pentru ca as sta mai mult cu amintirile mele, intotdeauna am fost poate prea reflexiv, ci in primul rand prentru ca le recombin mai bine. (Si apropo de asta am impresia ca dincolo de cumpana vietii ajungem sa jonglam mai mult cu amintirile, decat cu visele.) Ma trezesc cautand sensul a cea ce este acum din ceea ce s-a intamplat candva. Caut sa extrag intelegere din chestii minore pe care nici macar nu le-am perceput atunci cand s-au intamplat.Cumva incerc sa explic prezentul, cu miile de fapte marunte sau de intamplari majore, si mai ales tragediile, prin prisma a ceea ce a fost si mai ales prin prisma a conexiunilor umane, a cuvintelor dinte oameni, a gesturilor dintre noi.

Si stiu de fapt ca lucrurile sunt mult mai random, there is no fucking karma, ca cea ce este nu e de multe ori decat rodul unor intamplari. De fapt cred ca acest cuvant intamplare e cheia. Poti vedea intamplarea ca un fapt izolat, existenta ca un sir de fapte solitare, licurici cuantici care apar in existenta din nimic, sau poti veda intamplarile pe un fir care duce inevitabil din a in b, totul ca o Intamplare care se desfasoare ca o banda de magnetofon sau o masina Turing, pe o singura dimensiune, fara grade de libertate.

Si apropo de mecanica cuantica, pana acum cateva luni credeam in chestiile alea cu universuri multiple, in lumea ca o sectiune intamplatoare, interpretarea lui Everett, ii zice, cu tot cu argumentul antropic, ciudat cum omul modern gaseste alinare in argumentul antropic in pofida aluia ontologic, combinatorica vs. Necesitate, al unei supraunivers care permite toate tipurile de intamplari in acelasi timp. Acum cred ca aceasta teorie e la fel de metafizica ca si ideea de dumnezeu. Izvorata din necesitatea de a crede ca nu e doar atat cat percepem, ca altundeva ne e mai bine, ca noi ca suma a memorior noastre ne pastram mai bine in alta parte, fie ca e rai sau alt univers.

Si apropo de asta ma gandesc ca blogul asta devine din ce in ce mai mult un loc in care caut ca integrez intamplarea, nu sa insir intamplari.

Si apropo de un post de acum cateva zile, ma intreb daca nu cumva, de la o varsta incolo, dorintele se transforma de fapt in niste rememorari ale unor dorinte din alte vremuri.

Primul test in timp de pace

al unei bombe nucleara a aratat asa:

Color e si mai inspaimanatator. Prapastia dintre albastrul seren al marii si puterea ucigatoare a suflului exploziei te lasa fara cuvinte. Cumva in aceasi poza coexista frumusetea calma si monstruozitatea zgomotoasa. Si undeva, intre ele, exista un punct de atingere, o limita. Si ma gandesc ca asa sunt si vietile noastre, cu limitele insensizabile dar clar definite, chiar taioase, pentru ca uneori nu pot exista gradienti intre fericire si tragedie.

Trialectica

Azi noapte m-a fascinat textul asta din capul unui interviu de-al lui Samuel R. Delany (pentru cine vrea sa citeasca ceva destept recomand Silent Interviews).

{Doua clickuri pt versiunea mare, mai citibila. Sper sa apuc sa transcriu respectiva pagina si eventual sa pun si cele cateva randuri de pe pagina urmatoare(done), azi, dar pentru moment asta e}

Superba si sofisticata trialectica asta a lui Delany, Hegel ar fi invidios, in maniera lui scortos-uracioasa. 🙂 Si apropo de cuvantul “superb” si de metaforele care devin cuvinte comune carora nu le mai simtim etimologia, cum zicea Borges, e foarte interesant ca noi, oamenii secolelor 20-21,  percepem superb ca pe un atribut extrem de pozitiv in vreme ce acum vreo 800 de ani, Thoma de Aquino il trecea in clasa pacatelor capitale.

Dar sa revenim la oile noastre. Intr-adevar, Delany asta care e infricosator de destept zice ceva foarte interesant – cunoastem “ceea ce este” si ii atribuim caracteristicile alea de numinos, de zdrobitor prin necuprindere (daca stiti gandurile despre “awe” si “eerie” ale lui Borges, cu atat mai bine), asadar cunoastem “ceea ce este” (sau mai degraba palpam cu varful degetelor, definim prin negativitate) prin inadecvarea noastra de a acoperi cu limbaj, cu instrumente mentale intersubiective, transferabile in alte minti, ceea ce simtim ca dorinta, asa cum un copil intinde mana sau baga in gura lucrurile pe care vrea sa le experimenteze, insa intotdeauna nu gaseste satisfactie, decat imediata si prin urmare complet nesatisfacatoare pe termen lung, in obiectele pe care pe poate atinge. Sau mai clar, pornirile/dorintele unui om in raport cu onticul, care incearca sa puna mana pe realul-real sunt de aceasi factura ca cele ale unui copil care nu este satisfacut de jucariile proprii si isi doreste jucaria intangibila a altuia.

Iar dorintele au evident componenta mediata cultural: vrem sa stapanim realitatea cu instrumentele si in modurile promovate cultural prin limbaj. Parca un filosof utilitarist spunea ceva pe tema asta cu dorintele care sunt reale si dorintele care sunt create. Dar s-ar putea ca dorintele, daca le definim diferit de necesitati, daca le definim ca avand o componenta proiectiva, ca niste chestii care le stocam intai in memorie pana le satisfacem, pe care le putem comunica/rationaliza/explica, sa fie toate create de suprapunerea imperfecta dintre limbaj (lumea expresiilor umane transferabile de la o minte la alta) si realitate (whatever this means).

Iar realitatea(whatever this means) e clar mediata de limbaj si dorinta. Si apropo de asta, ma intreb cum arata realitatea pentru un copil crescut de lupi. E realitatea lupilor fara categorii, generalizari, proiectii sau are rudimente din realitatea umana, care au devenit “incastrate” evolutiv in hardware, in creier.

Anyway, mi-a placut mult teoria asta tripartita. Poti sa explici cu ea (“explici” in sensul lejer, post-modernist, ca joc de limbaj, insa fara pretentii ca pui degetul pe rana si rezolvi problema) tot felul de chestii. De pilda poti sa utilizezi pentru vorbi despre decaderea profesiilor “intelectuale” in instrumental. Putina lume cu pregatire universitara incearca de pilda sa isi “gadile” entitatea asta care e limbajul, spatiul interior mai abstract, mai departat de  ceea ce imi este impus de “ceea ce este” (trebuie sa mananc si sa hranesc puiul si sa ma apar de vicisitudini) sau de ceea ce se doreste (“vreau un Ipod, un concediu la un hotel cu piscina si un cal mic de calarit”). S-ar putea scrie cu usurinta o carte despre diferitele tipuri de caderi (as in alungari din inexistentul taram paradisiac mental al echilibrului care nu a existat niciodata, cel putin nu pentru cei multi) cand cele trei entitati nu mai sunt independente si in echilibru.

Si apopo de echilibru si dialectici, ma gandesc ca maniheismul nostru (e alb sau negru, e inventat sau rememorat, e din inima sau e din minte) tine poate de o chestie biologica, de faptul ca avem o parte stanga si una dreapta, o parte de sus si una de jos, o gaura pe care bagam hrana si alta pe care scoatem reziduurile si tot asa). Si de aici e normal ca toate planurile obiectelor din jur sa aiba aceasta simetrie si acest mod de functionare – balanta de pilda. Si de aici e normal ca ideile sa aiba si ele simetria asta binara. Sau poate e asa si pentru ca binarul e cel mai simplu plan de a proiecta lucruri, pentru ca mai greu sa faci balante cu trei brate si pentru ca sincer vorbind nici nu stiu la ce ar folosi astfel de intrumente. Dar poate in chestiile mai abstracte e ok sa nu aplicam briciul chiar atat de transant, sa mai lasam un grad de libertate.

——

PS Cititi in primul rand textul lui Delany. Ala conteaza, restul e vorbarie.

PS2. Sa ma laud un pic 🙂