Monthly Archives: August 2012

tod und leben

Voiam de mult sa scriu postul asta. Sau mai precis voiam sa scriu niste ganduri ilustrate cu pictura asta, pentru ca in alte vremuri as fi scris ceva diferit. Voiam sa scriu de cand s-a nascut Daria, cred. Voiam sa scriu despre continuitatea asta a vietii. Despre “Catalin Tenita, tata”, asa as fi numit postul, insa acum nu mai stiu care este esenta postului, asa cum stiam atunci, asa ca ii voi da probabil numele tabloului, in germana, nu in romana, si cu litere mici, pentru a nu se intelege ca vreau sa emit vreo cugetare profunda despre viata si moarte, nu ma pricep la cugetari profunde, doar la ganduri curgatoare (in sensul ala heraclitean, nepermanente, nu in sensul de cursive).

As fi vrut sa scriu despre minunea de a fi nascut si minunea de a naste, sau cel putin in cazul nostru, al barbatilor (ciudat, dar folosesc “nostru” doar ca un loc comun semantic, niciodata nu m-am simtit parte dintr-o confrerie a barbatilor, m-am simtit a avea afinitati cu alti oameni, barbati sau femei in egala masura, simtiri comune sau proiecte comune, insa deloc parte a unei comuniuni mistice a “barbatismului”, asa cum nu prea ma simt infuzat de “romanism”), asadar cel putin in cazul barbatilor despre miracolul de a fi tata, categoric mai marunt decat nasterea.

Voiam sa povestesc despre curgere, despre raul linistit din miezul vietii, despre asumare, despre cum nu mai sunt baiatul din bratele mamei (nu mai sunt doar, pentru ca intotdeauna ramane in noi baietelul sau fetita, dupa caz, si intodeauna mama ramane cu imaginea aceea mentala a pruncului ei dragut, laptos, si de aceea e atat de cumplita pierderea unui fiu sau a unei fiice), despre cum simt ca am devenit omul ala din centrul tabloului, caruia nu-i vezi chipul dar care focalizeaza privirea, cumva obosit, cumva increzator, care incearca sa sprijine pe ceilalti (nu Altas, niciodata nu am avut vocatia asta), macar un pic, pentru ca stie ca important e in viata asta sa poti duce greul, sa oferi reciprocitate mai ales de genul pay-it-forward. Si voiam sa povestesc despre ipostazele feminitatii, despre femeile din viata mea, mama, sora, sotie, fiica.

As fi vrut sa spun cateva cuvinte despre fluviul asta numit viata. Si da, eram si acum 4-5 luni constient ca exista moarte, insa ca ceva exterior vietii, care doar o pandeste, o ameninta, o sfarseste, sau poate ii da sens prin finalitatea ei, in genul ala existentialist (sau poate ar trebui sa spun heideggerian, ca sa fiu mai precis?). Acum, dupa moartea lui Emil, stiu, sau poate doar cred/simt, ca moartea are un rol mai ciudat, ca nu e doar calau, e si tortionar si asta e cel mai cumplit, ca dintr-un moment care se poate intampla oricand – tine de norocul fiecaruia – dormim in pat cu ea, ca dintr-un moment ajungem sa practicam acea dubla gandire, ca o stim acolo si nu o mai ignoram ca pe ceva mostruos, ci o integram in cumva in viata, totusi schizoid, ca cimitirele nu mai sunt locuri utilitare la care mergem din cand in cand, ci parti din tesatura existentei.

Ma uit la Daria cum incearca sa mearga in doua picioare, sa-si tina echilibrul si mi se pare ca moartea si gravitatia au un fel de esenta comuna. Si in acelasi timp stiu ca exista flori, dar si cruci, si ca in ciuda a ceea ce zice Ecleziastul, nu e vreme pentru ras si vreme pentru plans, din pacate nu avem acest lux al compartimentarii, e acelasi timp care le contine pe ambele, in acelasi moment si in aceasi minte.

Pentru fanii Jocului lui Ender…

… si pentru ai SF-ului ala cu razboaie galactice, in general, in care solutia finala (exterminarea) e imbracata in justificari rationale, uite un eseu foarte misto al lui John Kessel – Creating the Innocent Killer. Au trecut aproape saptezeci de ani de la Hiroshima, Nagasaki, Dresda, incedierea Tokyo-ului si inca nu putem interioriza ca scopul nu scuza niciodata mijloacele, ca moralitatea unui om sau unei cauze nu ii ofera impunitate pentru faptele lui sau pentru actele facute in numele respectivei cauze.

 

Gand de dimineata

Spune Danilo Kis intr-o povestire, punand vorbele in gura unui invatator evreu (real sau inventat, nu stiu, de fapt nu vreau sa stiu, pentru ca si oamenii inventati au existenta lor, cu nimic mai prejos decat a oamenilor nascuti, sau poate invers oamenii nascuti sunt si ei fictiuni, asta stim cu totii cand ne gandim la persoanele publice, sau la prietenii cu care nu ne-am mai vazut de ani, sau la prietenii disparuti), asadar spune Danilo Kis intr-o povestire ca morala si arta sunt incompatibile, ca cel care cauta sa fie moral evita pacatul vanitatii, in vreme ce acela care cauta sa se exprime prin arta cade constient sau nu in pacatul vanitatii.

Mi-a placut timp de cateva zile aceasta teza, avea ceva fermecator in simplitatea ei de ori-ori, pana in dimineata asta cand m-am gandit, sau mi-am adus aminte (Lao Tzu are o o vorba de genul asta, sau poate e Zuangze, oricum e putin relevant, si acesti doi maestri sunt tot fictiuni, ansambluri de cuvinte) ei bine, m-am gandit ca daca vrem sa privim orice doua notiuni din perspectiva asta maniheista o putem face cu aceasi indreptatire ca atunci cand le privesti din prisma apartenentei lor la unitatea existentei  – maestrul taoist in chestiune spunea ceva de genul “Daca privim lucrurile din perspectiva diferentei lor toate lucrurile sunt diferite, iar daca le privim din perspectiva asemanarii lor toare lucrurile sunt asemanatoare”, parca asa daca imi aduc aminte bine –  asadar poti sa opui orice doua entitati daca vrei, e pana la urma doar un joc lingvistic, de fapt asta e farmecul ascuns al multor lucruri, antagonismele de genul asta ne dau iluzia libertatii, a posibilitatii de a decide ce vrei  sa fii, sau poate iluzia apartenentei la ceva mai mare decat noi.

13 saptamani, 2 zile, 22 de ore si 4 minute…

… de cand am plecat de la munca, intr-o vineri, cu gandul ca maine urma sa fie botezul Dariei, cu capul la ce mai trebuie facut. L-am salutat pe Emil, de fapt pe toti, sau poate pe niciunul, depinde de zi, de graba, oricum urma sa ne vedem a doua zi, sa stam la povesti si sa radem. Si am stat si apoi gata.

Vinerea aceea care a fost ultima lui zi de munca.

Si de atunci am picat intr-o alta lume. Si mi-e dor de el si daca ar fi vreo cale sa cred ca exista alte forme de existenta decat cea de aici, as fi mai usurat.

Din pacate doar ii vad imaginea in lista de messenger la “_team”, cu iconita dezactivata, si fata lui de barbos zambitor si destept la pop-up. Mie asa de dor de el, de felul nostru asezat de a fi prieteni, camarazi, oameni care stiu sa faca lucruri impreuna, incat poate de multe ori sunt neatent cu ceilalti colegi…