tod und leben

Voiam de mult sa scriu postul asta. Sau mai precis voiam sa scriu niste ganduri ilustrate cu pictura asta, pentru ca in alte vremuri as fi scris ceva diferit. Voiam sa scriu de cand s-a nascut Daria, cred. Voiam sa scriu despre continuitatea asta a vietii. Despre “Catalin Tenita, tata”, asa as fi numit postul, insa acum nu mai stiu care este esenta postului, asa cum stiam atunci, asa ca ii voi da probabil numele tabloului, in germana, nu in romana, si cu litere mici, pentru a nu se intelege ca vreau sa emit vreo cugetare profunda despre viata si moarte, nu ma pricep la cugetari profunde, doar la ganduri curgatoare (in sensul ala heraclitean, nepermanente, nu in sensul de cursive).

As fi vrut sa scriu despre minunea de a fi nascut si minunea de a naste, sau cel putin in cazul nostru, al barbatilor (ciudat, dar folosesc “nostru” doar ca un loc comun semantic, niciodata nu m-am simtit parte dintr-o confrerie a barbatilor, m-am simtit a avea afinitati cu alti oameni, barbati sau femei in egala masura, simtiri comune sau proiecte comune, insa deloc parte a unei comuniuni mistice a “barbatismului”, asa cum nu prea ma simt infuzat de “romanism”), asadar cel putin in cazul barbatilor despre miracolul de a fi tata,¬†categoric mai marunt decat nasterea.

Voiam sa povestesc despre curgere, despre raul linistit din miezul vietii, despre asumare, despre cum nu mai sunt baiatul din bratele mamei (nu mai sunt doar, pentru ca intotdeauna ramane in noi baietelul sau fetita, dupa caz, si intodeauna mama ramane cu imaginea aceea mentala a pruncului ei dragut, laptos, si de aceea e atat de cumplita pierderea unui fiu sau a unei fiice), despre cum simt ca am devenit omul ala din centrul tabloului, caruia nu-i vezi chipul dar care focalizeaza privirea, cumva obosit, cumva increzator, care incearca sa sprijine pe ceilalti (nu Altas, niciodata nu am avut vocatia asta), macar un pic, pentru ca stie ca important e in viata asta sa poti duce greul, sa oferi reciprocitate mai ales de genul pay-it-forward. Si voiam sa povestesc despre ipostazele feminitatii, despre femeile din viata mea, mama, sora, sotie, fiica.

As fi vrut sa spun cateva cuvinte despre fluviul asta numit viata. Si da, eram si acum 4-5 luni constient ca exista moarte, insa ca ceva exterior vietii, care doar o pandeste, o ameninta, o sfarseste, sau poate ii da sens prin finalitatea ei, in genul ala existentialist (sau poate ar trebui sa spun heideggerian, ca sa fiu mai precis?). Acum, dupa moartea lui Emil, stiu, sau poate doar cred/simt, ca moartea are un rol mai ciudat, ca nu e doar calau, e si tortionar si asta e cel mai cumplit, ca dintr-un moment care se poate intampla oricand – tine de norocul fiecaruia – dormim in pat cu ea, ca dintr-un moment ajungem sa practicam acea dubla gandire, ca o stim acolo si nu o mai ignoram ca pe ceva mostruos, ci o integram in cumva in viata, totusi schizoid, ca cimitirele nu mai sunt locuri utilitare la care mergem din cand in cand, ci parti din tesatura existentei.

Ma uit la Daria cum incearca sa mearga in doua picioare, sa-si tina echilibrul si mi se pare ca moartea si gravitatia au un fel de esenta comuna. Si in acelasi timp stiu ca exista flori, dar si cruci, si ca in ciuda a ceea ce zice Ecleziastul, nu e vreme pentru ras si vreme pentru plans, din pacate nu avem acest lux al compartimentarii, e acelasi timp care le contine pe ambele, in acelasi moment si in aceasi minte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *