Trialectica

Azi noapte m-a fascinat textul asta din capul unui interviu de-al lui Samuel R. Delany (pentru cine vrea sa citeasca ceva destept recomand Silent Interviews).

{Doua clickuri pt versiunea mare, mai citibila. Sper sa apuc sa transcriu respectiva pagina si eventual sa pun si cele cateva randuri de pe pagina urmatoare(done), azi, dar pentru moment asta e}

Superba si sofisticata trialectica asta a lui Delany, Hegel ar fi invidios, in maniera lui scortos-uracioasa. 🙂 Si apropo de cuvantul “superb” si de metaforele care devin cuvinte comune carora nu le mai simtim etimologia, cum zicea Borges, e foarte interesant ca noi, oamenii secolelor 20-21,  percepem superb ca pe un atribut extrem de pozitiv in vreme ce acum vreo 800 de ani, Thoma de Aquino il trecea in clasa pacatelor capitale.

Dar sa revenim la oile noastre. Intr-adevar, Delany asta care e infricosator de destept zice ceva foarte interesant – cunoastem “ceea ce este” si ii atribuim caracteristicile alea de numinos, de zdrobitor prin necuprindere (daca stiti gandurile despre “awe” si “eerie” ale lui Borges, cu atat mai bine), asadar cunoastem “ceea ce este” (sau mai degraba palpam cu varful degetelor, definim prin negativitate) prin inadecvarea noastra de a acoperi cu limbaj, cu instrumente mentale intersubiective, transferabile in alte minti, ceea ce simtim ca dorinta, asa cum un copil intinde mana sau baga in gura lucrurile pe care vrea sa le experimenteze, insa intotdeauna nu gaseste satisfactie, decat imediata si prin urmare complet nesatisfacatoare pe termen lung, in obiectele pe care pe poate atinge. Sau mai clar, pornirile/dorintele unui om in raport cu onticul, care incearca sa puna mana pe realul-real sunt de aceasi factura ca cele ale unui copil care nu este satisfacut de jucariile proprii si isi doreste jucaria intangibila a altuia.

Iar dorintele au evident componenta mediata cultural: vrem sa stapanim realitatea cu instrumentele si in modurile promovate cultural prin limbaj. Parca un filosof utilitarist spunea ceva pe tema asta cu dorintele care sunt reale si dorintele care sunt create. Dar s-ar putea ca dorintele, daca le definim diferit de necesitati, daca le definim ca avand o componenta proiectiva, ca niste chestii care le stocam intai in memorie pana le satisfacem, pe care le putem comunica/rationaliza/explica, sa fie toate create de suprapunerea imperfecta dintre limbaj (lumea expresiilor umane transferabile de la o minte la alta) si realitate (whatever this means).

Iar realitatea(whatever this means) e clar mediata de limbaj si dorinta. Si apropo de asta, ma intreb cum arata realitatea pentru un copil crescut de lupi. E realitatea lupilor fara categorii, generalizari, proiectii sau are rudimente din realitatea umana, care au devenit “incastrate” evolutiv in hardware, in creier.

Anyway, mi-a placut mult teoria asta tripartita. Poti sa explici cu ea (“explici” in sensul lejer, post-modernist, ca joc de limbaj, insa fara pretentii ca pui degetul pe rana si rezolvi problema) tot felul de chestii. De pilda poti sa utilizezi pentru vorbi despre decaderea profesiilor “intelectuale” in instrumental. Putina lume cu pregatire universitara incearca de pilda sa isi “gadile” entitatea asta care e limbajul, spatiul interior mai abstract, mai departat de  ceea ce imi este impus de “ceea ce este” (trebuie sa mananc si sa hranesc puiul si sa ma apar de vicisitudini) sau de ceea ce se doreste (“vreau un Ipod, un concediu la un hotel cu piscina si un cal mic de calarit”). S-ar putea scrie cu usurinta o carte despre diferitele tipuri de caderi (as in alungari din inexistentul taram paradisiac mental al echilibrului care nu a existat niciodata, cel putin nu pentru cei multi) cand cele trei entitati nu mai sunt independente si in echilibru.

Si apopo de echilibru si dialectici, ma gandesc ca maniheismul nostru (e alb sau negru, e inventat sau rememorat, e din inima sau e din minte) tine poate de o chestie biologica, de faptul ca avem o parte stanga si una dreapta, o parte de sus si una de jos, o gaura pe care bagam hrana si alta pe care scoatem reziduurile si tot asa). Si de aici e normal ca toate planurile obiectelor din jur sa aiba aceasta simetrie si acest mod de functionare – balanta de pilda. Si de aici e normal ca ideile sa aiba si ele simetria asta binara. Sau poate e asa si pentru ca binarul e cel mai simplu plan de a proiecta lucruri, pentru ca mai greu sa faci balante cu trei brate si pentru ca sincer vorbind nici nu stiu la ce ar folosi astfel de intrumente. Dar poate in chestiile mai abstracte e ok sa nu aplicam briciul chiar atat de transant, sa mai lasam un grad de libertate.

——

PS Cititi in primul rand textul lui Delany. Ala conteaza, restul e vorbarie.

PS2. Sa ma laud un pic 🙂

 

One thought on “Trialectica

  1. Pingback: Catastif – Memorie

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *