Monthly Archives: November 2012

chestii cu carti

Aseara mi-am dat seama ca il apreciez pe Borges in primul rand ca cititor. El fiind cititorul, adica. Cititorul perfect, care a citit mult, a citit si capodoperele esentiale si pe alea minore, si nimicuri si prostioare, si a apucat sa reciteasca, si a apucat sa vada dincolo de textele oarbe, si a apucat sa impartaseasca ce a citit. De fapt ce a scris Borges poate fi o lunga dare de seama despre ce a citit si ce a gasit in carti Borges.

In alta ordine de idei m-am apucat sa recitesc Bones of the Earth a lui Swanwick. Stiu ca am citit-o acum vreo sapte opt ani, stiu ca mi-a placut, stiu ca e usurica, un fel de comedie d-aia burleasca, ca in anii ’40-’50, dar nu imi mai aduc aminte nimic din ea. Si ma intreb daca asta e doar un semn de batranete, sau si un semn ca e totusi o carte minora, un divertisment fara profunzime (desi I’m a sucker for this kind of guilty pleasures).

Si m-am mai apucat sa citesc Jurnalul lui Gombrowicz. M-a plictisit. Pe vremuri eram un iubitor de biografii in diferite forme de agregare (auto sau neautobiografii, jurnale, memorii si scrisori). Acum tind (sau imi impun sau nu ma intereseaza daca e adevarat contrariul) ca pana la urma viata omului nu prea are legatura cu opera (sau mai exact chiar daca are, ca factor generator, nu are ca factor explicativ, explicatia e doar in opera si nicaieri altundeva).

Alfabetul galben

Borges cita intr-un eseu  o chestie din Lugones de genul “fiecare cuvant este o metafora peste care a trecut timpul”. Eseul parca se gaseste in Arta poetica, daca nu ma insel. Tot parca acolo are Borges un pasaj in care vorbeste despre vizitarea librariilor, despre faptul ca el, cand vedea in librarii cate o carte draga regreta cumva ca deja o are, ca nu o mai poate cumpara o data. Acelasi gen de sentiment (pueril sau macar adolescentin) il am si eu cand apare o noua editie dintr-o carte care mi-a placut mult. De fapt, uneori chiar cumpar editii noi, doar coperti noi de fapt, chiar daca am acele carti. De exemplu chiar in cazul lui Borges am de vreo trei ori operele complete (cele de la Univers cu coperta alba, apoi volumul acela hardcover tot de la Univers, apoi editia de la la Polirom copertata, si acum am inceput sa cumpar si volumasele albe tot de la Polirom). Am fost intodeauna un harciog, recunosc. De fapt asta e si tragedia mea: am fost un harciog fricos care ar fi vrut sa fie iepure curajos, Bugs Bunny-like :))

Anyway in dorinta mea de colectionare, mi-au placut intotdeauna cartile inventar: dictionarele (si apropo de asta imi aduc aminte cu placere de Dictionarul de argou englez de la Nemira, in care gasesti geneza savuroasa si ciudata a tot soiul de expresii), alfabeturile, bestiarele, culegerile de povestiri gen O mie si una de Nopti, culegerile de povestiri complete ale unui autor sau altuia (am un Sturgeon in 13 volume, un Zelazny in 6, un cartoi cu toate povestirile lui Ballard, altul cu cele ale lui Bradbury, editia aia de la LOA a lui Roth din care mai apar doua volume la inceputul anului viitor). In fine ideea e simpla in naivitatea mea adolescentina caut sa colectionez completitudinea. Ceea ce, vorba lui Goedel, e cumva contradictoriu 😉

Si una din speciile astea de “completitudine” e proza de tip alfabet. Adica aia in care autorul se apuca si scrie cate o povestire pentru fiecare litera a alfabetului. Harlan Ellison are doua asa, scrise prin vitrina librariilor (From A to Z, in the Chocolate Alphabet si From A to Z, in the Sarsaparilla Alphabet). Michael Swanwick are una si mai misto, un tabel periodic cu toate elementele and then some more. E frumos si bestiarul lui Borges, ca tot vorbeam mai sus de dansul. Daca ar fi dupa mine i-as pune pe toti scriitorii sa scrie cate un alfabet/tabel/bestiar sau altceva cu forma fixa. Cumva genul asta de exercitiu surprinde bine esenta scriitorului, felul lui de a vedea lumea, influentele, eruditia, preferintele de un soi sa altul. Cam ca haiku-urile.

Mai noi si mai nou (de fapt acum vreo 3 luni, acest post recuperat din drafturi) am citit The Yellow Alphabet al lui Caitlin Kiernan.  O tipa foarte desteapta si foarte individuata, curajoasa adica si in scris si mai ales in viata. Cumva opusul lui Borges, apropo de viata (adica lots of weird sex, love, pain, and extroversion). Dar fac pariu ca batranului Borges i-ar fi placut mult alfabetul in cauza.  Surprinde bine haosul si intunecimea din capul unui om de acum, cand apolinicul s-a cam dus pe apa sambetei, cand daca ascultam un rondou de Mozart avem impresia unei alte luni, complet ireale, a unui acvariu somnolent de Disneyland, iar ororile de gen gotic-victorian sunt batute zilnic de stirile de la ora cinci.

nomazi simbolici

Referitor la desteptarea Romaniei, eu sunt mai mult decat usor sceptic. Pur si simplu cred ca e o cauza pierduta, cel putin pe termen mediu. Si asta nu din motive pur economice, ci in primul rand din pierderea sperantei. O arata faptul ca oamenii isi amenajeaza din ce in ce mai mult existentele facand abstractie de zona publica sau plecand cu totul din tara.

Asta imi aduce aminte de un episod dintr-un documentar BBC clasic, “Ascent of Man”, in care realizatorul  – Jacob Bronowski – vorbeste de incapacitatea popoarelor nomade de a cladi civilizatii. Cam asa si cu noi – cred ca am devenit cu totii nomazi la nivel simbolic. Nu reusim sa acumulam suficient cheag (capital mental sau financiar destinat unor proiecte pe termen lung, aici). Nu mai vrem sa ne legam vietiile de locul asta. Poate unii accepta sa ramana aici, dar nu pentru loc, ci in pofida locului, pentru familie si prieteni. Faptul ca tinerii cei mai inteligenti pleaca dupa liceu, faptul ca tinerii antreprenori inteleg ca nu exista o piata interna si tintesc realizarea de proiecte globale, faptul ca asteptam salvatori externi (sa vina americanii, nu europenii, ba nu acum chinezii sau arabii) arata pierderea sperantei ca aici poate fi bine, ca aici te poti vedea parinte fericit, bunic implinit inconjurat de nepoti, vecin zambitor, cumparator sau turist relaxat, contribuabil respectat.

multumesc

Numarul berilor pe care l-am baut impreuna nu poate sa-l stie nimeni. Stiu doar ca va fi intotdeauna mai mic decat numarul berilor pe care as mai fi vrut sa le bem impreuna.

Si cumva  e mai mic si decat numarul berilor pe care trebuia sa le fi baut impreuna pana acum. Cumva impreuna munceam prea mult si uneori poate in loc sa plecam la bere plecam acasa obositi, fiecare pe drumul lui. Insa plecam multumiti, pentru ca chiar faceam ce ne place. Impreuna nu eram o firma, eram un mic trib, pentru care vanatoarea era doar un pretext de a ne bucura de viata impreuna. Si pentru asta iti multumesc din toata inima.

Si chiar agnostic fiind, si stiind ca cel mai probabil all it’s over when it’s over, chiar si asa sper sa ne mai intalnim si sa o luam de la capat. Si chiar daca nu, ceea ce a fost va fi intotdeauna, pana la sfarsitul universului.

Multumesc, Emil

mici nimicuri

1. Mi-am adus aminte de Jurnalul Extim al lui Tournier. O cartulie foarte profunda, chiar daca ia forma unui jurnal de maruntisuri. Idea principala e descrierea lucrurilor cu care venim in contact, as opposed to “jurnal intim” – descrierea starilor interioare. Cumva mi se pare ca pe masura ce trece timpul peste noi ajungem sa apreciem mai mult exterioritatea, sa ajungem sa ne limitam cumva in exhibarea sufletelelor, poate pentru ca suntem mai uscati, poate mai fricosi, poate mai pudici sau poate mai intelepti. Ca la actori, mai greu sa spui o poveste coerenta despre lucruri decat despre tine insuti.

2. Am citit aseara Gorel and the Pot-Bellied God. Un scriitor foarte bun, Tidhar asta. Desi nuvela e scrisa intr-o cheie minora, un fel de tribut in gluma pentru sword-and-sorcery-ul clasic, are ceva din Neveryonul lui Delany sau din Earthsea lui LeGuin. Cu alte cuvinte nu e doar latura aia picaresc-burlesca (a la Moorcook), ci gasesti pe acolo si meditatii mai profunde asura conditiei umane, asupra inegalitatii, asupra limbajului sau sexualitatii. A nice read for evening, fara insa a ajunge la inaltimea Neveryonului, pe care recunosc ca eu l-am citit lent, doar primul volum pana acum, insa care vine cu alt tip de satisfactii. Si tot Gorel asta mi se pare ca aduce ca atmosfera, pe alocuri, un pic cu cea din Junkie sau Interzone-ul lui Burroughs – acelasi gen de melanj de droguri si destrabalare, un pic scabros, un pic senzual.