Monthly Archives: May 2013

1000 de cocori (2)

… credeam marti, acum 2 zile, ca plec la o intalnire si apoi imi continui repede povestea peste cateva ore. Intre timp am fost plecat la vreo 7 sau 8 intalniri si am fost asa de ocupat incat orele s-au facut zile.

Si intre timp l-am visat pe Emil. Azi-noapte. Eram intr-o sala frumoasa, era un fel de receptie, eu cu Anca, el cu o fata frumoasa si mai ales zambitoare, surazatoare, debordand si el si ea de o fericire pe care o simteai de la distanta si eram fericit pentru el, eram fericit pentru ei, erau indragostiti pana in varful degetelor. Dansau si isi zambeau tot timpul. Si m-am trezit cu o stare de bine si cu visul uitat, dar cu o pofta de viata enorma care nu stiam de unde vine, pana cand venind la munca mi-am adus aminte visul si am inteles sursa bucuriei si m-am intristat. Dar poate si faptul ca l-am simtit aproape macar in vis inseamna ceva, macar un pic. Cumva am simtit prietenia aia a noastra.

Dar sa revin la cocorii nostri. Povestea e simpla: vreau sa scriu o mie de cocori. In Japonia se spune ca daca faci o mie de cocori de hartie zeii iti indeplinesc o dorinta. Eu sunt sceptic ca asa este, dar tot o sa scriu o mie de cocori. Candva, dupa Hiroshima, o fetita bolnava de leucemie din cauza radiatiilor a vrut sa faca o mie de cocori. Ca zeii sa ii indeplineasca dorinta. Si in Japonia imediat de dupa razboi nu prea era hartie. Oamenii au inceput sa trimisa cate un petic de hartie ca fetita sa poata face cocorii. A facut cam 600 pana sa moara, de boala. Prietenii ei au facut restul de cocori pana la o mie si au ingropat-o alaturi de ei.

Si eu vreau sa scriu o mie de cocori pentru Emil. O mie de discutii pe care le-as fi purtat cu el. Si de amintiri pe care le-am fi rememorat. Si de povesti despre care am fi povestit. De carti, de idei, de lucruri minutate, de conversatii dintre noi. Ca sa nu-i uit pe el, ca sa nu ma uit pe mine.

Si o sa mai scriu mia asta de cocori si pentru Daria. Cand va fi ea mare poate eu voi fi altcineva – mai obosit, mai uracios, mai putin dispus spre povesti. Oamenii se vestejesc. Stau si ma intreb uneori daca oamenii decad o data cu varsta, asta e pana la urma ideea crestina, occidentala, de la puritatea copiilor si virginitatea fetelor la baba-clontism, sau daca se innobileaza o data cu varsta, cum zic asiaticii, metafora persimon-ului (fructul ala care se gaseste in supermarket cu numele de kaki). Nu stiu care e adevarul. Dar stiu ca timpul trece, ca poate nu voi apuca sa vorbesc cu Daria asa cum am vorbit cu Emil, ca doi oameni maturi, si ca poate ar fi bine si pentru ea (ce evaziv sunt – de fapt e simplu – daca mor in mai putin de 15-16 ani, ar fi o chestie buna – Invataturile lui … catre fiica lui …)

In fine, vreau sa scriu o mie de cocori. Ca sa vorbesc cu un prieten pe care nu o sa-l mai vad niciodata, ca sa vorbesc cu o fiica care abia se coace, incet-incet, animalut-piersicuta… Nu-i asa simplu, ca lumea goneste pe langa noi si ne goneste din spate, 2-3 cocori pe saptamana inseamna 7-10 ani si totusi sa incercam… Ce avem altceva decat timp de amintiri si de ganduri?

1000 de cocori (I)

Cu cateva zile inainte sa fi murit Emil (ce dureros e sa scrii cuvintele astea), terminasem O mie de cocori  de Yasunari Kawabata.

Lui Emil ii placeau japonezii. Era spiritual un japonez. O katana curata. Un om profund si discret, fara pic de stridenta. Si a urcat pe Fuji. Pastra foaia de ceapa cu care urcase acolo, la un teambuilding al unui client, si in zilele ploiase de primavara, cum ar fi fost cea de azi, venea cu ea la munca.

Emil tinea intr-un fel aparte la lucruri. Mono no aware, cum zic japonezii. Le semnifica. Le dadea un sens unora dintre lucrurile din jurul lui, nu mai erau simple posesiuni utile, erau altceva. Le simtea fragilitatea si in acelasi timp persistenta. Asa facea si cu cadourile. Nu-i placeau toate, insa cand ii placeau facea cumva sa se simta fara cuvinte. Ma bucuram cand il vedeam intr-un tricou de la Threadless cu Doctor Who, un tricou pe care il luasem eu, de fapt in numele firmei luasem cate unul pentru fiecare coleg. Dar doar de al lui imi aduc aminte. Ii placea si se simtea fara cuvinte.

Si wabi sabi, nu? Apropo de asta, eram o data la mine acasa si a deschis o cartulie Wabi Sabi. I-am zis sa o ia el. Nu a luat-o. Si acel moment e un moment wabi sabi pentru mine, de o frumusete pe care nu o poti prinde in cuvinte.

Mi-e dor de Emil. In fiecare zi… Acum insa trebuie sa plec la o intalnire. O sa termin postul asta mai incolo. O sa povestesc ceva ce vreau sa fac. Pentru el, pentru mine, pentru Daria…

un cetatean al unui lagar despre locuitorii-sclavi ai altui lagar

 

Andrei_Lankov_The_Real_North_KoreaAndrei Lankov – The Real North Korea

Recunosc ca am o slabiciune pentru subiectul Coreea de Nord. Poate vine din copilaria mea, din anii de final ai comunismului, cand incet-incet ne apropiam de stilul nord-corean de existenta. Imi aduc aminte si acum de groaza pe care am simtit-o cand mama mi-a spus prin ’87-’88, suparata, obosita de lipsurile zilnice, ca in viitor toti vom fi imbracati la fel si toti vom manca la cantina, intr-unul dintre constructiile alea rotunde denumite circuri ale foamei. Sau “rationalizarea” – zaharul si uleiul si apoi si carnea si untul si ouale luate cu portia, dupa asteptat la cozi enorme in spatele alimentarei. Sau defilarile cu placute de 23 august, vizitele cu pionierii la lacasele de cult ale comunismului – inchisorile unde fusesera detinuti martirii comunisti si mai ales tovarasul, tatal bun si binevoitor al natiunii. Sau ascultatul Vocii Americii la radioul Pacific si explicatiile parintilor ca nu avem voie sa vorbim despre asta afara.

Pot sa relationez cu respectivul sistem, poate asta e explicatia fascinatiei. Pot sa inteleg mult mai bine tarsaiala de la zi la zi a oamenilor de acolo, decat oroarea lagarelor naziste sau a Gulagului. Si dincolo de aspectele morale, de drepturile omului, simt ca intr-o alta lume, nu foarte departata sau improbabila, poate si eu as fi trait toata viata intr-un astfel de sistem.

Imi aduc aminte de prima data cand am citit 1984, prin anii 2000. Cumva 1984 seamana cu Shining-ul lui Kubrik (si al lui King). Sunt doua opere a caror putere provine din faptul ca sunt foarte aproape de posibil. O lume ca cea din Brave New World nu este atat de aproape de real, desi unii spun contrariul, pentru ca presupune niste schimbari in dinamica sociala destul de mari (si complet negraduale) in vreme ce calea spre lumea totalitara din 1984 este o cale treptata, pornind de la societatile democratice. Si dovada e faptul ca o astfel de lume s-a si intamplat.

Dar sa revenim la cartea noastra. Pe surt:

a). Cred ca si la cartile pe un anumit subiect se aplica the law of diminishing returns. Cu alte cuvinte, prima carte despre Coreea de Nord – Nothing to Envy a Barbarei Demick – mi s-a parut extraordinar de puternica. Poate nu doar pentru ca era prima citita pe subiectul respectiv. Poate ca si partea de antopologie sociala, de descriere a obiceiurilor de zi cu zi ale oamenilor simpli, a avut un rol. Cartea lui Lankov e mai sintetica si mai politologica. Spune mai degraba cum s-a ajuns acolo si ce e de facut in momentul unui schimbari de regim, decat sa povesteasca de-a fir in par cum este societatea nord-coreana.

b). Pe subiectul respectiv am mai citit Acvariile din Phenian – povestea unui copil ai caror bunici erau nord-coreeni stabiliti in Japonia si care decid sa revina in tara pentru a ajuta la propasirea socialista a patriei, pentru a ajunge pana la urma in lagar (3 generatii), Escape from Camp 14 – o carte despre un “copil-lup” – un copil nascut intr-un lagar, care ajunge sa vada lumea complet diferit pentru ca educatia lui e de la cele mai mici varste complet diferita de ceea ce definim noi ca normal (iti toarna mama si fratele de frica ca evadarea acestuia din urma sa nu atraga moartea sa) si Under the Loving Care of the Fatherly Leader – o foarte lunga istorie a sistemului nord-korean. Mai am acasa si Korea’s Place in the Sun – dar nu am apucat inca sa o citesc. Si am vazut ca anul asta Pulizerul pentru literatura a fost luat de The Orphan Master’s Son  dar nici pe asta nu am citit-o inca.

c). Tezele din The Real North Korea, asta fiind o carte mai degraba de politologie, cred eu, decat de istorie ar fi cam urmatoarele:

– sistemul nord-korean s-a schimbat mult in anii ’90 o data cu foametea care a facut ca sistemul de alocare a hranei pe cartele (cu plata simbolica) sa dispara (sau cel putin sa fie foarte difunctional). Pentru ca pe piata neagra un kg de orez reprezinta cam a 4-5 parte din salariu oficial (de circa 2 dolari pe LUNA) veniturile sunt suplimentate de tranzactionare particulara. Barbatii la munca oficiala, femeile fac mic comert sau servicii in mod particular pentru ca familiile sa subziste. Si asa venitul unei familii nu e mai mare de 30-40 dolari/luna

– in plus, foametea din anii ’90 a adus si o anumita deschidere (sute de mii de DVD playere pe care se pot vedea programe din Koreea de Sud) si o domolire a represiunii (economicul a dus la diminuarea aparatului de supraveghere/represiune)

– nu exista o posibilitate de “management buyout” asa cum s-a intamplat in URSS si Europa de Est. Cu alte cuvinte existenta Koreei de Sud si potentiala unificare fac ca nomeclatura nord-koreana sa nu poata face o tranzitie la capitalism pentru ca nu au know-howul necesar si capitalul pentru a rivaliza cu concernele sud-koreene. Mai mult decat atat, nivelul de colaborationism si de abuzuri fac ca acestia sa fie tematori pentru viata si siguranta lor. Cu alte cuvinte securistii lor nu au motive sa creada ca pot prospera in capitalism, spre deosebire de ai nostri.

– in eventualitatea unei implozii a sistemului (care se va intampla mai devreme sau mai tarziu, spune autorul, desi e probabil sa mai treaca 10-15 ani pana atunci) este recomandata solutia temporara a unui stat korean conferat, pentru ca altminteri forta de munca ieftina din KN (nivel de trai intre 14 si 40 de ori mai jos decat KS – cea mai mare disparitate dintre 2 tari cu frontiera comuna) fa provoca megatulburari sociale, iar capitalistii super-agili din KS vor profita de naivitatea celor din nord (Caritasuri, cumparari de terenuri pe pret de nimic etc)

– China, singurul jucator international care are un ascendent asupra regimului din KN nu are interesul unei schimbari de regim atat din motive economice (acces la resurse minerale ieftine, porturi spre Pacific pe coasta de Est a Coreei,), din motive politice (minoritate koreana la granita si tendinte nationaliste referitoare la respectiva minoritate in KS) dar mai ales din motive strategice (un stat korean unit aliat cu SUA, chiar la granita).

E carte buna pentru cei interesati de subiect. Nu prima pe care as recomanda-o. Din acest punct de vedere Nothing to Envy e o introducere mult mai buna. Pe de alta parte The Real North Korea e scrisa de cineva care a trait comunismul pe pielea proprie si din acest motiv intelege mai bine subtilitatile sistemului.

PS Am zis “cetatean al lagarului”  pentru ca Lankov asta a fost fiu de diplomat detasat la Phenian. Adica nu tocmai the average Joe Ivan in URSS . Si asta se vede intr-o parte a cartii in care discuta (detasat, crede el) problema responsabilitatii morale si juridice dupa caderea regimului, lustratia cum ar zice est-europenii

 

un an

A trecut un an fara tine, Emil. Si mi-e dor de tine, de felul nostru de a fi, de prietenia noastra, de tine-de-Ionut-si-de-mine, si de toti care eram cand eram, de povestile noastre, de Papa-bun, de berile calde, de sprijinirea gardurilor pe care luam toate deciziile mici sau mari, de felul tau de om bun, de echilibrul ala pe care il ofereai, de bunatatea aia complet lipsita de parada sau ifose, de felul nostru de a vedea lucrurile, de momentele cand eram copii si visam, de tachinarile noastre prietenesti, mi-e dor de toate asta cum mi-e dor de copilarie, de gutui si de fluturii care se adunau in spatele casei, la tataia, cand facea tuica. Si  nimic nu va mai aduce inapoi nici macar una din clipele alea.

Cumva atunci a murit si copilul din mine, exuberanta lingvistica, curajul de a crede ca morile de vant sunt uriasi, ca lumea e mai multa decat se vede, mai buna, mai poetica, dracu’ sa o ia de lume. Cumva m-am rupt si eu in doua, atunci – am ramas un pic din cel care eram, care rade cu Daria si uita de toate si nu-i pasa de nimic, dar in majoritatea timpului sunt doar un om intre doua varste, un gras temator, fricos chiar, care isi da seama ca niciodata nu va mai fi la fel.

Uneori, cand vorbesc cu tine, imi spun ca ma inveti multe chiar si acum dupa moarte (si cat ma doare sufletul cand scriu moarte si ma gandesc la tine). Asta iarna, dupa Craciun, cand am vazut mii si mii de coronite de brad, cate una pe fiecare mormant, mi-am spus ca asta m-a invatat ceva despre iubire. Era acolo atata iubire cata nu vei gasi nicaieri – fiecare mormant un locas de iubire dureroasa, concentrata intr-o coronita. Mi-am dat seama ca oamenii cred cel mai mult in Dumnezeu-si-viata-de-apoi, nu din frica egoista pentru ei, ci mai degraba din iubire pentru cei pierduti.

Astazi insa ma simt gol, disperat, neinspirat, pierdut. Mi-e dor de tine, mai. De zambet, de discutii, de glume si intepaturi, de prietenia aia adevarata. In zilele bune imi spun ca macar acei 34 de ani (din care noi ne-am cunoscut aproape 20) inseamna mai mult decat nimic. Si ca i-ai trait frumos si ca ai facut cam ce ti-ai dorit. Astazi nu sunt intr-una din zilele bune. Astazi imi este pur si simplu dor. Si nu am chef de rationalizari. Si doar as vrea sa mai fii aici. Si imi vine sa ma revolt, dar nu stiu cum si impotriva cui, si la ce bun… Si doar mi-e dor de zilele alea, de pana anul trecut, pe vremea asta…