1000 de cocori (2)

… credeam marti, acum 2 zile, ca plec la o intalnire si apoi imi continui repede povestea peste cateva ore. Intre timp am fost plecat la vreo 7 sau 8 intalniri si am fost asa de ocupat incat orele s-au facut zile.

Si intre timp l-am visat pe Emil. Azi-noapte. Eram intr-o sala frumoasa, era un fel de receptie, eu cu Anca, el cu o fata frumoasa si mai ales zambitoare, surazatoare, debordand si el si ea de o fericire pe care o simteai de la distanta si eram fericit pentru el, eram fericit pentru ei, erau indragostiti pana in varful degetelor. Dansau si isi zambeau tot timpul. Si m-am trezit cu o stare de bine si cu visul uitat, dar cu o pofta de viata enorma care nu stiam de unde vine, pana cand venind la munca mi-am adus aminte visul si am inteles sursa bucuriei si m-am intristat. Dar poate si faptul ca l-am simtit aproape macar in vis inseamna ceva, macar un pic. Cumva am simtit prietenia aia a noastra.

Dar sa revin la cocorii nostri. Povestea e simpla: vreau sa scriu o mie de cocori. In Japonia se spune ca daca faci o mie de cocori de hartie zeii iti indeplinesc o dorinta. Eu sunt sceptic ca asa este, dar tot o sa scriu o mie de cocori. Candva, dupa Hiroshima, o fetita bolnava de leucemie din cauza radiatiilor a vrut sa faca o mie de cocori. Ca zeii sa ii indeplineasca dorinta. Si in Japonia imediat de dupa razboi nu prea era hartie. Oamenii au inceput sa trimisa cate un petic de hartie ca fetita sa poata face cocorii. A facut cam 600 pana sa moara, de boala. Prietenii ei au facut restul de cocori pana la o mie si au ingropat-o alaturi de ei.

Si eu vreau sa scriu o mie de cocori pentru Emil. O mie de discutii pe care le-as fi purtat cu el. Si de amintiri pe care le-am fi rememorat. Si de povesti despre care am fi povestit. De carti, de idei, de lucruri minutate, de conversatii dintre noi. Ca sa nu-i uit pe el, ca sa nu ma uit pe mine.

Si o sa mai scriu mia asta de cocori si pentru Daria. Cand va fi ea mare poate eu voi fi altcineva – mai obosit, mai uracios, mai putin dispus spre povesti. Oamenii se vestejesc. Stau si ma intreb uneori daca oamenii decad o data cu varsta, asta e pana la urma ideea crestina, occidentala, de la puritatea copiilor si virginitatea fetelor la baba-clontism, sau daca se innobileaza o data cu varsta, cum zic asiaticii, metafora persimon-ului (fructul ala care se gaseste in supermarket cu numele de kaki). Nu stiu care e adevarul. Dar stiu ca timpul trece, ca poate nu voi apuca sa vorbesc cu Daria asa cum am vorbit cu Emil, ca doi oameni maturi, si ca poate ar fi bine si pentru ea (ce evaziv sunt – de fapt e simplu – daca mor in mai putin de 15-16 ani, ar fi o chestie buna – Invataturile lui … catre fiica lui …)

In fine, vreau sa scriu o mie de cocori. Ca sa vorbesc cu un prieten pe care nu o sa-l mai vad niciodata, ca sa vorbesc cu o fiica care abia se coace, incet-incet, animalut-piersicuta… Nu-i asa simplu, ca lumea goneste pe langa noi si ne goneste din spate, 2-3 cocori pe saptamana inseamna 7-10 ani si totusi sa incercam… Ce avem altceva decat timp de amintiri si de ganduri?

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *