1000 de cocori (I)

Cu cateva zile inainte sa fi murit Emil (ce dureros e sa scrii cuvintele astea), terminasem O mie de cocori  de Yasunari Kawabata.

Lui Emil ii placeau japonezii. Era spiritual un japonez. O katana curata. Un om profund si discret, fara pic de stridenta. Si a urcat pe Fuji. Pastra foaia de ceapa cu care urcase acolo, la un teambuilding al unui client, si in zilele ploiase de primavara, cum ar fi fost cea de azi, venea cu ea la munca.

Emil tinea intr-un fel aparte la lucruri. Mono no aware, cum zic japonezii. Le semnifica. Le dadea un sens unora dintre lucrurile din jurul lui, nu mai erau simple posesiuni utile, erau altceva. Le simtea fragilitatea si in acelasi timp persistenta. Asa facea si cu cadourile. Nu-i placeau toate, insa cand ii placeau facea cumva sa se simta fara cuvinte. Ma bucuram cand il vedeam intr-un tricou de la Threadless cu Doctor Who, un tricou pe care il luasem eu, de fapt in numele firmei luasem cate unul pentru fiecare coleg. Dar doar de al lui imi aduc aminte. Ii placea si se simtea fara cuvinte.

Si wabi sabi, nu? Apropo de asta, eram o data la mine acasa si a deschis o cartulie Wabi Sabi. I-am zis sa o ia el. Nu a luat-o. Si acel moment e un moment wabi sabi pentru mine, de o frumusete pe care nu o poti prinde in cuvinte.

Mi-e dor de Emil. In fiecare zi… Acum insa trebuie sa plec la o intalnire. O sa termin postul asta mai incolo. O sa povestesc ceva ce vreau sa fac. Pentru el, pentru mine, pentru Daria…

One thought on “1000 de cocori (I)

  1. Pingback: 1000 de cocori (2) | Catastif

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *