numere, litere si povesti

Mi-au placut intotdeauna numerele mari. Sau, mai bine spus, m-au fascinat. Pentru ca in egala masura le gasesc minunate si infricosatoare. (Si, de aici, in fascinatia pentru numerele mari a venit si afinitatea fata de Borges si pentru Leibnitz. Ca nota, cu totii ne definim “filiatia” spirituala prin colosi, dar mi se pare ca genul asta de chestii tin mai degraba de structuri de profunzime, decat de lecturi sau de capacitate intelectuala. Si la taverna din satul X sunt tarani nominalisti si tarani realisti care repeta in alta forma disputele scolastice, doar ca subiectul aparent e politica, fotbalul sau primarul.)

Cand eram mic, foarte mic, aveam teoria ca daca universul e infinit (cum credeam atunci) atunci practic orice iti inchipui exista in realitate undeva. Si asta ma facea sa vreau sa imi inchipui lucruri. Oricum, nici acum nu fac diferenta foarte mare intre a inventa si a descoperi (si d-aia mi se pare ca platonicienii de orice culoare ar fi ei au dreptate, lucrurile exista de la inceputul timpului, nimic nu e nou sub soare).

D-aia imi place de exemplu Gaiman, cu Sandman-ul lui, cu Cartea aia a Eternitatii, cu poteca birfurcata luata de la Borges. D-aia mi s-a parut fabuloasa imaginea aia din primul numar din noul Sandman (Sandman: Overture) in toti Sandmenii se aduna intr-un loc, cel uman si cel floare, cel abstract (cross intre Miro si Dali?), motanul cel mare si toti ceilalti. Trebuie sa pun neaparat o imagine ca sa explic despre ce e vorba, chiar daca e discutabil dpdv copyright.

sandman_overture

Si tot cand eram mic obisnuiam sa numar cand nu voiam sa dorm. Stiu momentul cand am ajuns pentru prima data la o mie. Il stiu, desi au trecut mai mult de 30 de ani, mai bine decat stiu lucruri care s-au intamplat in ultimii ani si care, cel putin obiectiv, vorbind sunt mai importante.

Si d-aia imi place interpretarea aia a lui Everett a mecanicii cuantice – cu lumile multiple. E o forma de consolare acolo – undeva continuam sa fim alaturi de oameni dragi, chiar daca aici au plecat. Si nu ma amagesc ca ar exista cea mai buna dintre lumi, ci doar cai alternative de a parcurge o bucata de timp mai mare sau mai mica. Desi poate uneori ma gandesc ca poate va fi si un Omega point in care vom fii cu totii iar. Dar agnosticul din mine il alunga pe gnosticul din mine, zicandu-i ca e irelevant, oricum tu nu iti mai stii gandurile de acum 15 ani, nu mai esti cel de acum 20 de ani si poate nici cel de acum 5 ani, cum ai putea sa fii atat de extins in timp si totusi sa fii tu. E complicat cu numerele astea mari si povestea cu eternitatea si nemurirea e o mare pacaleala culturala vestica 🙂

De fapt nici nu mai stiu ce voiam sa scriu. Voiam sa scriu despre o carte cu sute de mii de miliarde de poeme si totul doar in 10 pagini, si despre o povestire care mi-a placut mult acum cateva zile –  One Breath, One Stroke a lui Catherynne M. Valente – o repovestire a mitului lumilor din oglinda.

Dar pana la urma uite ca am scris despre altceva. Cel putin in lumea asta. Am citit candva undeva ca literele sunt de la Dumnezeu si numerele de la Diavol. Cred ca e ceva adevar (metaforic) in chestia asta. Cred ca percepem lumea prin numere si apoi ne aparam de ea, indulcim adevarul, prin cuvinte.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *