o poveste prozaica cu birocratie si arta

Povestile de genul asta le stim cu totii: tipicul conflict intre birocratia care face lucrurile “asa cum trebuie facute”  (fara sa mai conteze ca la origine “trebuie” insemna vointa oamenilor) si arta – in aparenta fragila, in realitate avand aceasi robustete si tenacitate ca buruienile salbatice (pentru ca arta adevarata e o buruiana salbatica, nu o floare de sera/supermaket).  Nu exista final niciodata, exista doar batalii castigate de o parte si de alta. Si intre timp, viata trece si pentru artisti si pentru birocrati.

Asadar, chiar ieri, la Social Media Summit spuneam cuiva ca de fapt mie mi-ar placea sa locuiesc intr-un oras mai mic, de pilda la Sibiu. Intr-un loc unde oamenii sunt mai asezati, mai domoli, in care poti sa iti cunosti vecinii mai bine si sa te bucuri mai bine de lucrurile alea marunte care compun viata. Si mai ales in care poti sa iti cresti copiii mai frumos.

Si pentru ca lucrurile se leaga in moduri nebanuite, astazi un prieten mi-a povestit despre o chestie din Sibiu. Omul s-a mutat inapoi la Sibiu, dupa multi ani de stat in Bucuresti, tocmai pentru a trai o viata mai normala si pentru a-si creste copilul mai frumos.

Povestea e simpla, asa cum spuneam mai sus: in centrul istoric al Sibiului, la o aruncatura de bat de Piata Mare, se afla un Liceu de Arta. Cu  olimpici, cu seriozitatea de mica Viena, cu elevi mici si mari care invata muzica si artele plastice. Cladirea in care se afla respectivul liceu a fost revendicata si obtinuta in instanta de Biserica Evanghelica, anul trecut.

Partea buna e ca Biserica Evanghelica nu vrea sa scoata liceul din spatiu (legea prevede mentinerea destinatiei unui spatiu revendicat pe o perioada de 10 ani). Partea si mai buna e ca nici macar nu vrea chirie pentru urmatorii 3-4 ani, pana in 2018. Partea inca si mai buna e ca parintii celor 400 de copii ar fi oricum dispusi sa scoata niste bani din buzunar si sa plateasca chiria pentru acel spatiu, daca proprietarul ar dori act lucru.

Si aici povestea ar trebui sa se incheie, in esenta: exista un acord de vointa al partilor implicate si toata lumea e fericita.

Sau ar trebui sa fie.

Partea nasoala e ca in mod legal chiriasul nu este liceul in sine sau consiliul parintilor. E Consiliul Local. Iar Serviciul Scoli din Consiliul Local spune in esenta asa: putin ne intereseaza ca voi sunteti de acord sa o lasati asa, noi decidem sa nu mai incheiem contract de inchiriere cu proprietarul (Biserica Evanghelica) chiar daca aceasta ar fi pe o valoare pur nominala (1 leu/luna, sa spunem). Decidem in schimb sa mutam liceul din centru intr-o zona periferica. In spatiul unde exista alt liceu (care a fost comasat/mutat la un al treilea). Spatiu e intr-o zona industriala si detinut de Biserica Ortodoxa (chiar cred ca acest lucru e irelevant pentru situatie). Spatiul nou implica o chirie de 17000 lei/luna (in paranteza fie spus, nu e o suma deloc mare dar oricum in 4 ani inseamna circa 185K euro care ar putea fi economisiti).

Sincer vorbind, nu este o gaura in cer. In fiecare zi  vedem abuzuri mult mai grave. E doar un act caracteristic pentru birocratia romaneasca: nu doar ca nu ne batem capul sa gasim o solutie, dar chiar si atunci  cand partile implicate ti-o pun pe tava ne intoarcem cu spatele si fluieram un pic (mai afon asa, ca noi am fost la real/uman, nu la liceu de arta).

Si acum situatia e cam asa: Avem 800 de parinti, din care vreo 200 de parinti de elevi micuti, de 7-11 ani, pe care ii vezi pe strazi cu viorile alea mai mari decat ei si te bucuri ca exista. Si 400 de copii. 1200 de suflete care acum se intreaba ce schimbari le va aduce viata – sau mai exact ce schimbari le va aduce in viata o decizie birocratica a unui om din administratia locala. In teorie un om din slujba lor.

Sigur, nu vor muri. Se vor descurca cumva, cum se descurca oamenii in situatii mult mai grele. Intrebarea este de ce trebuie sa  descurce oamenii ceea ce incurca administratia publica. De ce trebuie sa platim ca cineva din administratia publica sa ne incurce vietile? Asta e toata intrebarea de fapt: de ce o parte din valoarea pe care o producem, din timpul pe care ni-l pierdem zi de zi la munca se duce pentru a plati salarii unora care ne pun bete in roate?

Cert este ca administratia unei capitale culturale europene nu intelege cum e cu arta asta. Cum trebuie sa stimulam creativitatea daca dorim ca textura oraselor noastre, calitatea locuirii, sa fie similara Vienei, nu Stalingradului (imediat dupa razboi).

 

 

3 thoughts on “o poveste prozaica cu birocratie si arta

  1. sushimade

    Multe intrebari, putine raspunsuri.

    Speculez ca cei de la Consiliul Local au alte interese in acest moment cu privire la acel spatiu. E mai in centru, a pus cineva ochii pe el etc. Poate ca Biserica Evanghelica (BE) zice public ca lasa Liceul de Arta inca 10 ani, dar poate ca, in privat, cineva are alte interese. Si atunci, ca sa nu pice BE de “rea”, declaram una pe ziare si alta avem in cap. Alta idee ar fi ca daca astia tot vor sa lase Liceul sa stea gratis, iar noi, Consiliul Local eram obisnuiti sa platim o chirie (e in buget!), mai bine o platim la altcineva (Biserica Ortodoxa). Si pot continua tot asa cu speculatiile. Dar nu asta e scopul interventiei mele.

    Raspunsul la multiplele tale intrebari este: pentru ca nu ne implicam mai mult de o petitie, un post pe blog, un interviu in ziar etc. Intr-o tara democratica cum este Romania, intr-un oras cu oameni dintr-o bucata, cum ma gandesc ca sunt la Sibiu, nu cred ca 1.200 de oameni/suflete nu pot face absolut nimic impotriva unui Consiliu de 30 de oameni.

    Ne-am obisnuit prea multi ani (cel putin 25) sa ne vedem de business-urile noastre si ei sa-si vada de administratia lor. Nu ne-am implicat in nici un fel, am stat pana la 7-8-10 seara la birou ca sa producem mai multi bani, mai multa fericire familiei noastre. Sa ne permitem o gradinita mai buna, o scoala, cursuri afterschool etc. Nu ne-am implicat deloc in viata cetatii, nu am stat cu ochii pe “ei” si sa-i sanctionam de fiecare data cand am observat ceva gresit. Nu, ne-am facut cruce, am scuipat in san si am redevenit concentrati pe jobul nostru. De aceea continuam sa ne punem intrebari cum faci si tu mai sus.

    In alte tari, oamenii s-ar fi legat cu lanturi de scoala aia ca sa nu se mute. Dupa 2-3 zile, dupa ce afla mai multa lume, nici un ale local nu mai poate sa continue sa o dea langa cu mutatul, desi nu e necesar.

    A trecut de mult vremea in care fiecare isi vede de jobul lui. Trebuie mult mai multa implicare, altfel maine te trezesti ca lucrezi juma de norma pentru salariile lor, dar tot la stadiul de pus intrebari ai ramas.

    Reply
  2. Pingback: Intelectual inseamna sa o freci pe net? | Continut textual explicit

  3. Catalin T Post author

    Complet de acord cu tine. Comoditatea noastra de a nu face aproape nimic pentru viata publica e cea mai nasoala chestie/radacina tuturor lucrurilor. Suntem abuzati pentru ca permitem sa fim abuzati.

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *