Posts filed under 'Carti'
Aer de Geoff Ryman
Sigur, e posibil sa ma aleg cu ceva injuraturi din cauza acestei asocieri, sau, si mai rau, sa nu ma aleg cu nici o injuratura, dar sa o dau complet in bara.
So: In Borat, apare la un moment dat violatorul satului - individul care avea functia asta cvasioficial. In Aer o avem pe Chung Mae care este specialista in moda a satului. Ambele sate sunt in Asia Centrala: Kazahstan si, respectiv, un fictional Karzistan. In Borat, avem la final un vecin care isi trasese ipod. In Aer, la final toti taranii urmau sa primeasca un fel de Internet mental.
Cum functioneaza saracia si ignoranta in contact cu tehnologia inalta ? - cam asta e intrebarea pe care si-o pune Ryman. Teoria clasica, de sorginte iluminista, este ca, in toate cazurile, cunosterea alunga saracia, ca progresul curata frumos toate mlastinile intunecate si fetide si le reda oamenilor demnitatea. Pe de alta parte, contactul cu o civilizatie avansata nu a fost intotdeauna plin de succes. Vezi, de exemplu, cazul indienilor americani. La fel, un contact/transfer de civilizatie ratat s-a produs in ultimul secol in raport cu orientul islamic, sau cel putin aceasta este impresia mea, poate nu prea corecta politic.
Iar faza nasoala este ca diferentialele astea de acumulare a cunoasterii cresc din ce in ce mai mult. Zidurile intre culturi sunt din ce in ce mai inalte. Iar cand barierele se rup si globalizarea da peste cei ce nu au, tehnologia nu functioneaza de multe ori ca the great equalizer.
Digital divide. De fapt e aceasi prapastie a cunoasterii care a existat intotdeauna. Numai ca din ce in ce mai multe dintre activitatile noastre se bazeaza pe cunoasterea digitala. Si atunci cum pot sa intre in joc si cei mai putin fericiti de soarta? Cum pot sa produca ei biti hi-end, nu atomi low-end? Cum pot sa realizeze ei microprocesoare in conditii complet igenice, nu hrana organica hranita cu balegar?
La un moment-dat, taranii nostri din carte vorbesc despre o familie care este murdara. Si cineva spune “Pentru occidentali, noi toti suntem murdari”. Si asta ma duce cu gandul la toate stereotipurile de gandire occidentala impotriva esticilor. Da, intr-un fel si noi astia din Romania suntem la fel de murdari sau aproape ca cei din Karzistan. Consumul de sapun, praful de pe strazi, hainele si mirosurile din tramvaie o dovedesc. Si mentalul uman, din pacate, de foarte multe ori. Cum se sar etapele? Asta ne intrebam noi, despre asta e vorba si in Aer.
Fireste, ce aleg eu sa scriu aici este doar un punct de vedere. In realitate, cartea e altceva. Despre framantarile unei femei de 40-50 de ani, care capata din senin o inteligenta inalta si un apetit sexual nestapanit. Si care vrea sa faca lucruri pentru ea si pentru satul ei. O carte un pic didacticista, un pic cam gogonata pe alocuri. A la Jules Verne.
Pe de alta parte am citit-o pe nerasuflate si nu e tocmai mica (cred ca vreo 400 de pagini). Foarte funny pe alocuri. Si cu foarte multe insight-uri: cum gandeste o femeie de 40, care sunt raporturile dintre etnii intr-un sat mic si tot asa. Dar nu imi place sa povestesc actiunea. Apare acolo si o bad girl supermisto realizata. Per total o carte foarte interesanta. Si care spune despre modul in care cei satui ii vad pe cei infometati (foamea ca viciu moral), si despre resursele de inventivitate si de inteligenta si de viclenie animala pusa in slujba supravietuirii pe care le au de multe ori cei care nu au altceva.
November 27th, 2006
Padurea Norvegiana - Haruki Murakami
Imi aduc aminte uneori de vremea cand eram mic si ma pieptana tatal meu. Desi sunt convins ca o facea cu atentie aveam impresia ca ma inteapa cu un arici. (Uite asa se nasc sentimentele oedipiene. 
) Sau de momentele cand mancam ceva prea fierbinte. Mama, ce ma ustura. Acum poti sa ma piepteni cat vrei, poti sa ma hranesti si cu supa ferbinte si totul e bine. Si ma gandesc la batranii aia care isi rup picioarele si nu prea simt mare durere. Am impresia ca ne transformam din fiinte ultrasensibile si fara memorie in fiinte cu prea multa memorie si prea putina sensibilitate. Fireste, asta e regula generala, nu se aplica chiar la toti. Sunt si unii care raman bebelusi toata viata. Care simt. Si asta ar fi misto, daca societatea ar fi misto. Faza este ca societatea nu e tocmai misto. Si hipersensibilii nostri nu-s prea bine vazuti. Si unii mor. Asa merg lucrurile. Sometimes you die, sometimes you don’t, cum citeam pe un blog candva.
Daca as fi scris despre cartea asta de dimineata ar fi fost altfel de post. Poate mai cu suflet. Acum sunt dupa 13 ore de munca si, sincer vorbind, sunt un pic cam obosit. O sa ma duc sa citesc dintr-un autor turc pe care mi l-am luat astazi. Cel care a luat Nobelul anul asta. Ceva cu “rosu” in titlu. E o carte buna dupa primele 30 de pagini, chiar am notat un pasaj pe care o sa-l pun aici dupa ce termin cu postul asta, dar acum am uitat si cum se numeste autorul si care e titlul. Ceva cu rosu. Dar sa revenim.
A fost primul meu roman de Murakami. Mai citisem inainte doar vreo doua nuvele. M-am ferit pana acum de respectivul autor pentru ca e prea in voga. Si eu urasc voga. Sunt un antisnob snob, nu-i asa? Asta este, nu cred ca ma mai pot schimba acum. Cartea mi-a confirmat opinia mea despre Murakami (de parca ar fi putut sa o infirme): supertalent, foarte accesibil, foarte general, cheie minora.
O poveste simpla: triunghiuri de dragoste la iesirea din adolescenta: baiat mort - fata vie - baiat viu, baiat viu - fata moarta - fata viet, fetita - fata - femeie, viata-dragoste-moarte. Ca si cum ai arunca pietricele intr-un lac de munte si undele s-ar propaga in triunghiuri in loc de cercuri. Ca o gradina japoneza cu unde de nisip in forma de triunghiuri intrepatrunse. Borderline. Sinucidere. Beatles.
Simpla. Sfasietor de simpla. Cruda. Despre viata unor pusti de 17-20 de ani, fara fandoseli. Despre momentele alea cand inca simtim. Nu ca daca trecem de 25 de ani nu mai simtim. Doar ca trecem chestiile astea pe plan secund. Chiar ne este rusine de ele. Pentru ca acum feelingul se transforma in ceva mai profund si mai plin de vointa, ce naiba?
November 20th, 2006
De data aceasta de la Florin Textier : 5 carti pe care le-as lua pe o insula pustie, cu motivatie.
1. Peripeţiile soldatului Svejk - Jaroslav Hasek: pentru ca pe o insula pustie trebuie sa iti pastrezi umorul
2. Povestiri - Borges: pentru ca sunt filigranate si au valoare de recitire mare, ceea ce este esential cand ai o cantitate limitata de carti
3. City of Saints and Madmen - Jeff Vandermeer: un pic in orb - am citit doar o nuvela din respectivul volum, arata foarte misto cu vignete si harti and stuff, deci o exploarare in explorare, cu riscurile de rigoare
4. Povestiri - Thomas Mann: aceasi valoare de recitire mare, ca la Borges, plus o anumita civicitate, sobrietate hanseatica, naiba stie, care sa reprezinte o contrapondere a existentei dezorganizate pe insula
5. Omul fara insusiri - Robert Musil: daca l-am luat pe tata socru Mann, hai sa il luam si pe ginere. Mai ales ca respectiva carte e in 5 volume, complicata, burleasca, labarata, tocmai buna pentru serile tropicale de pe insula.
Dupa cum se vede am ales carti de povestiri sau cu o structura poveste in poveste, ca pe astea le poti reciti mai mult. As fi mai avut cativa candidati dar am zis sa ma iau si dupa grosime.
Pe cine taguiesc:
- Irene
- Criz
- Vlad
November 8th, 2006
Abia acum am bagat de seama ca Dan mi-a dat o leapsa acum vreo doua trei saptamani. (Scuze, Dan, ca n-am aobservat pana azi - de fapt pana ieri seara.)
Asadar idea e simpla: doua carti pe care le-ai alege sa le citeasca cat mai multa lume. Tot globul daca se poate.
Alegerile mele sunt simple:
Arhipelagul Gulag - Alexandr Soljeniţîn
O carte zguduitoare. Care vorbeste despre modul in care este posibil raul. Asta imi aduce aminte despre spusele cuiva despre schimbarea de paradigme. Despre faptul ca o paradigma trebuie sa fie extraordinar de puternica ca sa inlature una veche din mentalul colectiv. Pana la Dante nu a existat infern cu adevarat. Iar dupa, Infernul este in aproape toate mintile acela din Divina Comedie. Cu cercuri si bolgii si damnati. Pana in secolul nostru. Cand, cred eu, infernul a devenit cel al Gulagului si al Auschwitz-ului. Daca pui back-to-back Arhipelagul Gulag si Divina Comedie iti dai seama de asta cu usurinta. Plus ca patimile suferite de victime sunt reale. Si or cat s-ar chinui un scriitor, nu poate sa reproduca in fictiune textura realitatii.
Povestea fara sfirsit - Michael Ende
Exista cartile alea putine la numar, nepretentioase, poate chiar prostute pe alocuri, care iti dau forta. Care spun despre tine. Care vorbesc copilutului ala din tine. Adolescentului care promitea ca va intoarce lumea, ca va fi altfel. Ca nu se va lasa aruncat in mundanul cotidian. Cartile despre acum. Pe care le citesti pentru tine si pentru placerea ta. Intelepte. (Si apropo de asta, exista cineva care poate sa scrie o carte d-asta: Irene)
Ei bine, “Povestea fara sfarsit” este una dintre dovezile alea ca viata e totusi buna, in ciuda tuturor macelurilor, rautatilor si idioteniilor - ca maimutele umane o sa se transforme in elfi, incet-incet 
A doua e ciocolata foarte amaruie. Biblia nu pomeneste (decat in versiunea secreta pentru initati) dar cartile mistodetot si ciocolata f. amaruie au fost printre chestiile pe care le-a facut Dumnezeu in a doua saptamana, dupa ce si-a facut mana in prima si a petrecut un weekend de huzureala.
No, acum e momentul pasarii leapsei. Greu aici, pentru ca blogosfera asta e plina de oameni interesanti. Ia sa vedem totusi cu ce carti ne-ar impuia capul, daca ar fi dictatori culturali, inegalabila Boo, nordicul Horia, si-mai-nordica-aproape-polara Andressa, cool ol’ Jen si meseriasul de The Tudor. Plus cei care nu au au blog. (Sau cei care au avut si l-au sters, dar care citesc nene, nu gluma ;) ) Sunt cativa pe aici care chiar au comentarii mai misto decat posturile care le prilejuiesc. De exemplu, Paula. (Ceva imi zice ca ar baga un Ayn Rand ).
November 5th, 2006
Via Jen, am aflat de povestirile astea micro-minuscule. Wired e genial. Iar formatul de sase cuvinte e perfect pentru epoca asta de fast consumption, nu?
Cele mai tari trei, dupa mine.
“1940: Young Hitler! Such a cantor!”
- Michael Moorcock
“Dorothy: “Fuck it, I’ll stay here.”"
- Steven Meretzky
“It cost too much, staying human.”
- Bruce Sterling
Plus asta a lui Hemmingway care e geniala:
“For sale: baby shoes, never worn.”
November 2nd, 2006
Voiam sa scriu un post despre o carte pe care am terminat-o astazi - volumul de povestiri “Furnica electrica” de Phillip K. Dick. Si voiam de vorbesc despre simulacrele de viata la Dick, si viata inchipuita si despre chestionarea eului care vrea lucruri. Dick asta este mai cartezian decat Decartes - oare chiar exist cu adevarat daca am impresia ca gandesc?
Asadar voiam sa scriu despre Dick si mi-am adus aminte ca de alt individ maestru al simulacrelor - Jean Baudrillard. Un post-modernist fost-neomarxist extraordinar. Cu unul dintre cele mai tari vocabulare pe care le-a posedat vreodata vreun ganditor. Fascinant. A fost dragoste seductie instantanee cand am citit “Strategii fatale” - prin anul I sau II de facultate. Genial.
Acum ma gadeam sa pun un pasaj asa de proba, dar mai bine cititi articolul autorului din Wikipedia, sau cel despre Simulacre si Simulari sau chiar extrase serioase din volum aici.
Si acum o observatie scurta:
1.De dimineata ii povesteam cuiva despre paronoie si incertitudine la Philip K. Dick si chestionarea realitatii senzoriale. “Ca in Matrix”, a spus colega mea.
2. Simulacrele il obsedau si pe Baudrillard. Si chiar a fost considerat un inspirator al lui Matrix.
3. In Matrix, Neo deschide la un Moment dat o carte numita “Simulacre si Simulari“.
4. “Simulacre si Simulari” face referire la o povestire din Borges despre o harta care continea fiecare detaliu al unui imperiu si ajunge astfel sa inlocuiasca imperiul - un simulacru hiperreal al imperiului.
5. Borges credea ca de fapt toate a cartile au fost scrise de un singur autor - Autorul.
6. Asadar ce mai conteaza ca am ieri am scris despre Borges si astazi desi voiam sa scriu despre Dick am ajuns sa zic doua vorbe despre Baudrillard? E cam acelasi lucru.
October 16th, 2006
Cartea fiintelor imaginare - Jorge Luis Borges in colaborare cu Margarita Guerrero
Citind cartea asta mi-am adus aminte de un film pe care le-am vazut acum vreo zece ani. Muntele Lunii ii spunea si prezenta expeditia lui Burton in cautarea izvoarelelor Nilului. Pentru ne-borgesieni, o sa spun ca acest Burton este un personaj care l-a fascinat mult pe Borges - traducator al celor O mie si una de nopti, spadasin, poet, explorator. Intr-un fel, un opus al lui Borges, care era mai degraba omul bibliotecilor decat al expeditiilor.
In filmul asta, expedita lui Burton da la un moment-dat peste un trib al carei capetenie doreste sa ii invete intelepciunea. Si incepe sa le explice totul sub forma unor liste: un barbat trebuie sa fie viteaz, sa aiba o sulita cu varf de otel si sa omoare un leu; un copil trebuie sa culeaga fructe, sa alerge si sa cante cantece; o femeie trebuie sa faca asta si asta si asta. Si tot asa despre fiecare lucru. Scena asta mi-a ramas foarte bine in minte, desi nu mai stiu exact care erau actiunile cvasicontabile pe care trebuie sa le faca fiecare. Dar idea conteaza - existenta ca un catastif de chestii care trebuie bifate.
Cred ca pe langa mania mea combinatorica, am si o pasiune pentru liste. Pentru multimi. Adunaturi de lucruri de acelasi fel. Colectii.
Iar un bestiar de fiinte fantastice scris de Borges nu este o colectie oarecare. E o tratatie de exceptie. O intoarcere in copilarie, dar in acelasi timp si un prilej de delectare intelectuala subtila - e chiar misto sa observi temele recurente ale lui Borges: oglinzile, dragonii, capetele, fapturile care iau nastere in vis, Dante si Vergiliu, de Quincey, fascinatia lui pentru combinatorica, misticismul diferitelor religii, incertitudinea naratoriala.
Si mai e pura placere de de a citi despre cele mai ciudate dihanii pe care si le-au inchipuit oamenii. Si de a lectura notele subtile ale autorului. Citind respectivul bestiar, faci o excursie scurta in toata cultura - atat cea occidentala dar si cea orientala, cu predilectie cea chinezeasca.
Nu este, in mod sigur, cea mai buna carte a lui Borges. E mai degraba un divertisment literar intr-o cheie minora, care are insa aluzii misto catre restul operei.
Si mai este si un obiect frumos: o carte cartonata, cu foaia alba si ilustratii interesante. O lectura usoara, chiar cu tuse de umor, dar plina de istorie culturala. Mi-a placut capitolul despre zane - aparent denumirea spaniola “hada” are aceasi etimologie ca si “fata” din romana, vin ambele din latinul ”fatum”(soarta). Interesant mod de a privi lucrurile, nu?
Later update: Chiar daca este o opera minora, are aceasi caracteristica ca toate operele lui Borges. Infinitul. O poti citi de 100 de ori, de la coada la cap, sau pe sarite, si nu o sa te plictisesti niciodata. Mai gasesti cate ceva tot timpul, pentru ca este extraordinar de bogata in idei si referinte culturale.
October 15th, 2006
Am scris un post numit “Continutul e regele, pretul e imparat (si livrarea e zeita)” despre comenzile online de carti.
Pana la urma mi-am zis sa-l pun pe blogul firmei pentru ca era mai mult despre Internet si pentru ca l-am scris in timpul muncii.
Dar ma gandesc ca s-ar putea sa fie si pe aici cititori/comandori-online care sa fie interesati.
October 12th, 2006
“Zafar n-a trecut niciodata de primele trei capitole din Copii din miez de noapte, in ciuda dedicatiei cartii (”Pentru Zafar Rushdie, care, in ciuda tuturor asteptarilor, s-a nascut intr-o dupa-amiaza”). De fapt, in afara de Harun si Marea de Povesti si de Orient, Occident, n-a terminat de citit niciuna dintre cartile mele. Asa sunt adesea copii scriitorilor. Au nevoie de parinti care sa fie parinti, nu romancieri. Zafar are un set complet cu volumele mele si le etaleaza mereu cu mandrie in camera lui, dar de citit citeste Alex Garland si Bill Bryson, iar eu ma prefac ca nu imi pasa” - Salman Rushdie, Dincolo de limite.
Foarte interesanta relatia asta intre paternitatea operei si paternitatea umana. Poate ca fiecare chiar scrie doar pentru el. Sau poate ca ca toti copii tind sa isi deprecieze inconstient parintii. Sau poate acest Zafar pur si simplu nu putea sa treaca dincolo de pragul literaturii umoristice.
October 10th, 2006
Amélie Nothomb - Metafizica tuburilor
Eu am o problema. Nu imi place sa citesc autori la moda. Mi se pare o forma de snobism cultural sa citesti pe X, Y si Z pentru ca e trendy. Fireste si reciproca este valabila: poate fi o forma de snobism cultural sa nu citesti pe X, Y si Z doar pentru ca e trendy. Poate valoarea intrinseca se impune in timpul vietii si devine monetizabila. Sau poate nu. Depinde de la caz la caz, probabil.
In fine, cel mai ciudat este ca privesc cu o oarece suspiciune scriitorii astia trendy cand ma apuc in cele din urma de ei. I vanez. Abia astept sa ma plictiseasca sau sa vad ca debiteaza platitudini gaunoase. Trei sunt indivizii astia trendy care ii citesc oamenii cool, urbani and so: Murakami (Haruki, nu Ryu), Amelie Nothomb si Houellebecq. Un fel de pop staruri ale unei literaturi pop-urbane. Poate literatura epocii, naiba stie.
Azi de dimineata am citit “Metafizica Tuburilor“. N-a durat foarte mult - o cartulie subtirica si mai ales foarte placuta la citire. Despre cateva luni din viata bebelusului Amélie Nothomb. O forma de relatare “metafizica” (de fapt, termenul ar fi mai degraba fenomenologica, in sensul lui Huserl, si cartea ar trebui sa se numeasca “Fenomenologia Tuburilor” ) despre primele intuitii si experiente din viata sa, incepand cu iesirea din autism la varsta de doi ani.
Despre Japonia rurala (caci tatal ei era consul belgian in Japonia) descoperita prin ochii copilutului occidental.
O carte fermecatoare. Fascinanta. O sa comit o impolitete si o sa zic ca e genul de carte care seamana cu un blog bun. Scrisa in genul minor, fara sa te rupa cu ceva, insa care te face sa doresti sa cunosti persoana respectiva. Sa bei o bere cu ea. Sa stai la povesti. (Cu Borges, de exemplu, n-as fi iesit la o bere. Nici cu Tournier. Cu Rushie, da)
E genul de carte tributara epocii. Feminina, draguta, cu poante haioase si scriitura buna, cu doua-trei chestii de ars poetica aruncate pe acolo. O cartulie fabricata, cam nesincera cred eu (adica nu cred ca jumatate dintre trairile respective au fost ale copilului, dar pe de alta parte genul asta de autobiografie inventata este foarte favorizat in epoca noastra, asadar nu e un repros).
O carte care ma va face sa mai citesc si altele ale autoarei. Mi-a schimbat parerea despre ea ca autoare trendy? Nope.
Continui sa cred ca scrie intr-un registru minor, talentata, insa nu pentru perenitate - genul de artist misto, din epoca lui, placut, insa care nu va fi bagat in galeria greilor nemuritori. Dar pe de alta parte fiecarte dintre noi are nevoie de genul asta de delicii din cand in cand. De chestiile mici, fascinante si trecatoare. Ca ciocolata alba belgiana.
Uite si un mic pasaj care mi-a placut mult:
“-Am trei ani.
- De ce minti tot timpul?
- Nu mint. Am trei ani.
- O sa ai peste zece zile!
- Da. Am aproape trei ani.
- Aproape nu inseamana trei ani. Vezi ca minti tot timpul.
Trebuia sa ma obisnuiesc cu ideea: nu eram credibila. Nu era ceva grav. La urma urmei, mi-era totuna daca mi se dadea crezare sau nu. O sa inventez mai departe, pentru placerea mea.
Am inceput deci sa-mi spune povesti. Cel putin eu ma credeam.”
October 8th, 2006
Complexul lui Portnoy - Philip Roth
Pana acum asociam intotdeauna literatura evreiasca urbana cu Saul Below, iar pe cea rurala cu Isaac Bashevis-Levis (super tare “Gimpl netotul” - una dintre cele mai tari povestiri care s-au scris vreodata). Acum insa parca l-as pune pe Philip Roth la literatura urbana. Parca e mai particular. Iar asta da o nota mai mare de autenticitate.
Structural, cartea e un prelung monolog pe care Alex Portnoy - functionar municipal de 33 de ani, aparator al drepturilor celor asupriti, si in acelasi timp dotat co o voracitate sexuala peste medie - il tine pe canapeaua psihiatrului sau.
O adunatura de complexe de inferioritate si superioritate, de ambivalente odipiene fata de parinti, de frustrari transformate simbolic, asta e eroul nostru. Interesanta este joaca cu autobiografia a lui Roth. Cam acelasi fir de pornire ca si personajul principal din “Complotul impotriva Americii”, acelasi an de nastere, acelasi mediu etc - aceste elemente fiind reale. Fireste un mare autor nu poate sa scrie decat despre sine, desi niciodata in forma bruta.
E genul de carte pe care pudibonderia noastra nu ar recomanda-o adolescentilor. Care in niciun caz nu s-ar studia la scoala. Care abunda in cuvinte pe care le-am considera obscene intr-o lume mai curata si in scene socante candva. Nu in lumea noastra. Plus ca au un rol foarte important in structura romanului.
E genul de carte lalaita, care nu ajunge nicaieri si nici nu iti propune sa ajunga. Fara vreun pasaj catarctic, fara puncte de cotitura. O dezvaluire si un bildungsroman. Despre cum este sa cresti ca un copil evreu intr-o lume a albilor anglo-saxoni din anii ‘40-’50, intr-un oras de pe coasta de est (New Jersey). Despre un etnicitate, despre sentimentul de a fi american de categoria a doua. Si despre prejucidiile suferite si cele aplicate (cetatenilor de categoria a III-a - schwartze). Spumos ca limbaj - mai ales cand apar cuvinte din idish. Despre visuri culturale sublimate sexual. Despre parintii prea posesivi. Si despre imaginea idilica a altor familii. Despre dorinta de a fi altceva. Si a nu putea sa fi nici ceea ce cred ceilalti ca esti. Despre complexele evreului minoritar intr-o lume in care discriminarile sunt subtile, dar exista. Si despre diferitele strategii de aparare create.
Nu e o carte pe care cred ca o pot gusta toti. Licentioasa, cantonata in etnicitate, fara actiune, cu un umor ciudat. Foarte a la Woody Allen, pai nu trebuia sa il pun si pe el aici? Asadar o sa spun doar asa: mergeti la librarie si cititi primele 3-4 pagini. Si daca va plac si puteti sa cititi o chestie de 350 de pagini exact in acelasi stil, se merita sa o luati. Dar daca nu v-au placut de pilda Herzog - Saul Bellow sau Joyce sau Saramago sau alte carti in care nu se intampla ceva stralucitor, mai bine mergeti pe altceva.
PS Nu stiu daca s-a inteles, asa ca o mai spun o data: este delicioasa in porcosenia ei, si fascinanta in modul in care diseaca firul in patru. :)
October 2nd, 2006
Sa nu ma parasesti - Kazuo Ishiguro
Intai o mica paranteza: cand citesc o carte cu adevarat buna, profunda, imi vine sa nu mai scriu despre ea. Pentru in prima instanta nu stiu ce sa spun. Iar cand in sfarsit imi dau seama ce vreau sa spun, ma intreb daca interpretarea mea nu este cea purila. I mean autonomia operei, autonomia operei, dar nu as vrea sa fiu in pielea unui scriitor caruia i se interpreteaza flagrant opera. Sau caruia i se foloseste opera in scopuri propagandistice.
Povestea e simpla, iar Ishiguro o spune sfasietor. Trei tineri, doua fete si un baiat, care se maturizeaza intr-o zona rurala din Marea Britanie, de prin anii 80-90. Cu problemele specifice varstei. Numai ca tinerii nu au parinti: sunt clone si locuiesc intr-un soi de camin. Iar apoi, pe la douazeci de ani, devin donori de organe si ingrijitori ai altor donori de organe. Tehnic aceasta carte poate fi considerata un roman SF (de fapt a si fost nominalizata la Arthur C. Clarke Awards), insa doar motivul clonarii este SF.
O poveste despre domesticire, in primul rand. Despre modul in care aceste clone cresc. Si incearca sa isi explice lumea. Si incearca sa traiasca printre pricaturi - sa isi construiasca o identitate, sa produca arta din nimic (adica dintr-o lipsa aproape completa de experiente), sa mimeze relatii sociale desi stiu ca sunt condamnatii la o moarte inainte de 30 de ani, in principiu. In mod esential clonele noastre sunt introduse intr-un program complet de domesticire. Nu fac nimic ca sa isi schimbe conditia. Sa se elibereze. Inteleg ca vor muri, inteleg ca sunt doar saci de organe pentru oamenii normali, insa incearca niciodata o solutie periculoasa. Doar spera. Si se gandesc ca poate exista vreo cale legala de a obtine o dispensa de cativa ani.
Daca vreti sa ma credeti,pana in ulima clipa am sperat (din nou cuvantul blestemat, nu?) ca aceste clone sunt facute de exemplu dintr-un soi de ADN de animale. De exemplu din oi. Pentru ca, imi ziceam si inca imi zic, oamenii sunt diferiti. Oamenii stiu ce inseamna nesupunerea civila, vorba lui Thoreau. Oamenii instinctiv vor alege lupta cand inteleg ca nu exista alta sansa. Si in plus nu pot sa cred ca oamenii pot fi atat de ticalosi incat sa isi consume proprii semeni (chiar si clonati) pentru organe. Marea problema fiind distrugerea unor constiinte, fireste.
Din pacate clonele erau fabricate din ADN uman. Erau oameni in cel mai intreg si in acelasi timp cel mai stupid sens al cuvantului: fiinte care spera. In ciuda tuturor indiciilor rationale. Care se lasa domesticite - care isi rationalizeaza condita, acceptand-o asa cum este. Care se lasa macelariti, precum s-au lasat de atatea ori populatii intregii in istoria acestei lumi. Care se lasa calcate in picioare de o factiune care pune mana pe putere.
Apropo de domesticire, cand eram mic ma gandeam la soarta animalelor domestice pe care le mancam. Este evident ca fara noi, fara dorinta noastra de a manca carne de porc, de exemplu, acei porci nu ar exista. Sau acei pui. Insa oare faptul ca noi le dam existenta pentru a-i consuma, justifica macelul? Dar daca animalele noastre domestice ar avea o constiinta?
Si oare nu suntem si noi in felul nostru un soi bizar de animal domestic? Care opteaza sa isi sacrifice prea mult timp din prea scurta existenta pentru o multime de necesitati fabricate? (Pentru a obtine un status cat mai bun care in mod esential nu este decat o forma mascata si difuza de represiune sociala - sau in cazul cel mai optimist, un mod de eficientizare a mecanismului social).
Oare in zilele alea in care venim obositi de la munca, mult prea obositi, zicandu-ne totusi ca viata e foarte buna, ca daca ne comparam cu X si Y stam bine ca avem d-alea si de celealte, dar in acelasi timp nu mai avem timp sa ne gandim la noi (aproape ca ne repugna sa ne gandim la noi sau ne zicem ca astea sunt prosteli de adolescenti care nu inteleg adevarata viata), ei bine nu suntem si noi in zilele acelea niste clone domesticite? Fireste nu dezmembrate pana la 30 de ani, ci utilizate frumos si rational de furnicarul social pana la 65-75, dupa puteri.
September 24th, 2006
Raftul cu ultimele suflari - Aglaja Veteranyi
Mi-a placut “De ce fierbe copilul in mamaliga” si am zis sa citesc si cealalta carte a Aglajei Veteranyi. Ce urat suna “cealalta”, pe cuvant. Practic - doua carti micute, de cate o suta si cateva pagini, o viata de om. S-a sinucis imediat dupa ce a terminat “Raftul…”. Sunt autori la care trebuie sa te chinui multe luni ca sa le citesti opera. Sunt autori mari pe care nimeni nu i-a citit in intregime, poate doar specialistii: Dostoievski sau Shakespeare, de exemplu. Aglaja Veternanyi a scris doua cartulici dupa care s-a sinucis. Fiecare cu destinul lui.
( Marturisesc ca nu stiu sa scriu despre moarte. M-a speriat dintotdeauna. Cand am descoperit ca oamenii mor, cu totii, am fost deprimat un an. Si nici acum nu sunt sigur ca toti mor. Desi toate dovezile merg in directia asta )
“Raftul…” e o carte mica, despre viata si despre moarte. Mai ales despre moarte. Porneste de la moartea matusii. Si continua serpuit cu viata nepoatei, a mamei si a matusii. Pe langa care se perinda oameni si locuri. Si se intorce din nou la moarte. Zguduitoare prima parte despre spitale si moarte, si cruzimea cristalina, aseptica, obiectiva, profesionala a felului in care se vede moartea. Inspaimantatoare. Daca “De ce fierbe copilul…” avea multe pasaje spumoase, usurele, “Raftul…” e mult mai dark - toate tablourile colapseaza catre moarte. Liste lungi de obiecte, in loc de reverii suprarealiste. Putine planuri, multe pofte. Starea autoarei se simte in fiecare pagina. Si tinde sa te contamineze.
Dar nu prea am chef sa scriu prea mult despre cartea asta. E prea personala. Moartea e ceva intim. Destainuirile despre moarte se spun cel mult unei alte persoane. Moartea e obscena cand apare in procesiuni magnifice. (Desi marturisesc ca imi place obiceiul tiganesc de a-si duce mortii la groape cu o fanfara). Disecarea mortii e obscena. Dumnezeu colectioneaza ultimele suflari ale mortilor si le pune in biblioteca sa personala, spune autoarea pe undeva.
September 16th, 2006
M-am plimbat cu Dilemateca in ghiozdan mai mult de o saptamana, dar uite ca abia astazi izbutesc sa scriu ceva telegrafiat despre ea. Am impresia ca echipa Dilematecii devine din ce in ce mai tare de la numar la numar. Daca primul era relativ flimsy, numarul patru este chiar super dens.Inclusiv pe partea de materiale mai perene: un reportaj despre biblioteca penitenciarului Rahova si cateva fragmente de Constanta Vintila-Ghitulescu. Noutati din lumea literara romaneasca si internationala plus o tona de recenzii. Cel mai mult mi-au placut cea la Blazare-Petre Barbu a lui Florin Dumitrescu, precum si cea la “Sa nu ma parasesti”-Kazuo Ishiguro a lui Andrei Gorzo.
Plus materialul foarte bun al lui Mircea Vasilescu despre calatorii si literatura de calatorie. Plus un editorial foarte pertinent al aceluiasi, numit “Dreptul la replica”. Excelent, chiar.
Inca doua chestii din Dilemateca. In primul rand monumentul cartilor facut in Germania pentru promovarea spiritualitatii cu ocazia Campionatului Mondial de Fotbal.
Si mai ales randurile astea din raspunsul Norei Iuga la ancheta despre lectura:
“Ceea ce a fost candva prea putin vrea sa se intoarca si sa mai incerce o data. M-as intoarce mereu la Micul Print, la Vuietul muntilor, la Femeia nisipurilor, la Thais, la Pravaliile de scortisoara, dintr-o placere neterminata ca la o femeie pe care o intalneai la mari distante de timp si acum tot o mai doresti. N-am avut niciodata carti de zi, nici carti de noapte. Nici barbati de zi, nici barbati de noapte. Lipsa mea de imaginatie. Cartile vin la mine, nu ma duc eu la ele. Cand citesc carti mult laudate, dupa 10 pagini le inchid si le uit. Ador sa deschid o carte la intamplare si sa nu o mai las din mana. Cred ca nici atunci nu citesc, traiesc.”
September 15th, 2006
Acum cateva zile vorbeam de un roman istoric complet ratat. Acum o sa vorbesc despre un roman fantastic reusit.
Orasul Gravat - KJ Bishop (ed. Tritonic)
Cum scriam intr-un alt post, aparent KJ Bishop asta scrie foarte bine. Si avantajul este ca are doar vreo 32 de ani asa ca are sanse sa devina mult mai buna. (Bine, asa s-ar fi zis si despre Mozart cand avea 32 de ani, dar soarta a vrut altceva.)
O carte bizara, plasata intr-un oras decadent - un fel de Paris sau Londra a secolului al XIX-lea, dar si mai decadent si mai lugubru, plasat pe malul lui fluviu mare (Amazon?), intesat de crocodili si de jungle luxuriante. Povestea unui pistolar brutal, un criminal fara remuscari, insa cu un nivel intelectual relativ inalt - care face conversatii despre divinitate, care umbla ca un dandy foarte atent cu aspectul sau, care viziteaza galerii de arta si face jocuri de cuvinte. Si care in acelasi timp ucide oameni (inclusiv prieteni), isi tortuteaza victimele in feluri abominabile si cauta absolutul (sau macar iubirea absoluta). Un cavaler negru. Povestea unei doctorite fara patalama, care face binele desi nu il simte si care colectioneaza aberatii biologice. Povestea unei femei proteice care se cauta in arte. Povestea unui alt asasin care se indragosteste. Povestea unui preot preacurvar care face minuni fara noima si vrea sa-l auda din nou pe Dumnezeu.
Pana la urma toate povestile din carte sunt despre cautari. Dar nu sunt de fapt toate povestile adevarate din lume despre cautari?
E o carte ciudata intr-un stil care abia se naste. New Weird, ii zice. Adica un amestec suprarealist de fantastic, absurd, ludic, horror si SF. Cu personaje mai mult decat dubioase. Cu fundal de o complexitate baroca, insa in care principiul organizator nu este rationalitatea, ci mai degraba aberatia onirica. Cu mega-orasul arhetipal declinat prin diferite forme de cancerizare.
Mi-a placut, asta e sigur. Cel putin Gwyn pistolarul este foarte bine realizat. (Sau cel putin asa cred eu, ca nu am de unde sa stiu cum sunt cu adevarat pistolarii). Un amestec de Clint Eastwood, vampir decadent, si poet iubitor de absint. Foarte romantic, in sensul dark. Si textura cartii. Nu este tocmai realista - nici nu ar avea cum. Insa are ceva din benzile desenate (both manga and cartoons), amestecat cu romanelele populare de secol XIX-lea (Misterele Parisului, Rocambolle) si cu poeziile simboliste. Si cu Lovecraft.
Se vede insa ca este primul roman, totusi. Parerea mea este ca gradientul e prea mare: adica se incepe intr-un stil cvasirealist, cu personajele plasate intr-un decor desertic, se trece prin partea citadin-decadenta,ciudata ca decor, insa inteligibila din punct de vedere al actiunii, si se ajunge la final ca intregul discurs sa se pulverizeze in subiectiv,oniric, flux de constiinta. Totul cam prea repede pentru un roman de vreo 400 de pagini. I mean, este foarte delicat sa schimbi conventia scriiturii pe parcursul povestii, mai ales cand schimbarile sunt radicale (am aflat acum cateva saptamani ca asta e o problema si in muzica simfonica - trecerea de la o gama la alta prin niste poduri armonice, care fac tranzitia). De fapt aceasi impresia am avut-o si la Maldoror.
Iar al doilea lucru pe care l-am observat este finalul, care nu este cel mai tare. (Apropo de asta ma gandeam sa imi fac un blog in care sa colectionez cozi: cozi de roman, cozi de muzica, poze cu cozi ceausiste, poze cu cozi de rac, de fata, de cirese etc). Finalul e un pic cam fortat. De fapt cam toti scriitorii astia New Wierd tind sa au problema asta. In primul rand pentru ca actiunea nu este cea care conduce in principal romanul, ci mai degraba succesiunea de tablouri. Or cum opresti succesiunea asta, daca nu rezolvarea in sine a actiunii este importanta? Parerea mea este ca cea mai buna solutie este sa ai cel mai complesitor tablou la capat. Catarctic.
Acum cateva cuvinte despre versiunea in romana. Cinste celor de la Tritonic ca isi au organizat o lansare cu prezenta autoarei. Desi nu cred ca pe termen scurt plusul de vanzari acopera costurile respective, sunt convins ca pe termen lung chestia asta este foarte buna. Si cinste pentru viteza cu care s-au miscat pentru a scoate cartea. Au scos pentru respectiva lansare o minieditie in 100 de exemplare (tipar digital probabil) intr-un format un pic diferit. Fireste au fost cateva mici scapari in traducere din cauza aceasta (traducerea este de fapt buna, insa pentru ca s-a lucrat cu doi traducatori din cauza presiunii timpului -Mircea Pricajan si Mihai Samoila- exista anumite diferente de folosire a toponimelor si a celorlalte denumiri, intr-o parte fiind lasate in engleza, iar in cealalta fiind traduse in romana.)
PS Am uitat de asta, dar merita sa o pun. Cartea are un umor foarte subtil. Rautacios, dar elegant.
September 13th, 2006
Caligula - Maria Grazia Siliato
Asta este o carte pe care o s-o tin minte toata viata. Asa de proasta a fost.
[Si aici toata povestea s-ar putea termina. Nu are rost sa va pierdeti timpul cu recenzia unei carti atat de proaste (voiam sa scriu mediocra ca sa evit repetitia, insa ar fi un atribut fals). Decat ca sa nu va pacaliti si sa o cititi si voi. Bine, daca unii dintre voi doresc cu tot dinadinsul sa o citeasca ca sa isi faca o parere la prima mana, e foarte laudabil…]
Asadar, mie imi plac romanele istorice. Desi genul nu este cel mai profund dintre toate, desi poti ridica tot felul de argumente erudite despre modul in care e vazuta istoria din alta epoca, despre mentalitati si schimbari de paradigma, mie tot imi plac romanele istorice. Cele bune au o anumita textura autentica care este greu de imitat in operele ce pornesc de la zero (de exemplu, cele fantastice). Iar cele cu imparati romani mi se par foarte tari. Ma refer aici in primul rand la Memoriile lui Hadrian - Marguerite Yourcenar si la Iulian al lui Gore Vidal. Nu am citit Eu, Claudius Imparat pana acum. Anyway, subgenul asta al romanului istoric este relativ schematic: Data fiind puterea extraordinara ale imparatului si jocurile de putere din interiorul clasei conducatoare, cum isi defineste si isi dezvolta cineva personalitate/umanitatea situat fiind in varful absolut al piramidei? Ce alegeri face, fiind aproape dincolo de morala? Tocmai de aceea Hadrian sau Iulian nu sunt niste povesti istorice romantate, in primul rand. Sunt in primul rand opere literare (desi “Memoriile lui Hadrian” este intotdeauna pe lista lecturilor obligatorii la cursurile de istorie romana din SUA).
Cartea noastra (voiam sa ii zic cartulia noastra - dar la vreo 400 de pagini nu e tocmai mica, iar lipsa calitatii o face si mai greu de indurat) porneste de la aceeasi schema ca si celelalte de mai sus. Iulian a restaurat paganismul. Hadrian era homosexual - asta nu era o problema in epoca, ci faptul ca era chiar maniacal pentru Antinous - iubitul lui care nu avea nici o competenta politica si care a fost asasinat pentru a se evita sa fie inscaunat ca imparat (asa a fost doar zeificat). Caligula era scelerat, obsedat sexual, asasin. Bine, toti aveau personalitati mai complexe, dar istoria se scrie doar de invingatori. Asa ca se ia imparatul in dubiu, se analizeaza ce a facut si se descopera natura lui buna.
Chestia asta insa nu are nici o valoare estetica in sine. Hadrian sau Iulian nu sunt valoroase ca acte reparatorii in sine. Ci ca opere literare. Oricat s-ar chinui autoarea lui Caligula sa isi sprijine romanul cu un esafodaj de argumente arheologice (ea este arheolog de meserie, iar asta e primul ei roman) valoarea estetica nu apare din probe. Chiar daca acestea ar fi indiscutabile. In cartea aia mor oameni pe capete, dar totul este prezentat atat de tern de nu ai nici cel mai mic sentiment. Personajele sunt nule. Nu iti pasa de niciunul. Umorul este zero (pai Eco are umor, nu gluma, de ce se zice ca ar semana cu Numele trandafirului?). Detaliile interesante (a la Eco sau Pynchon) sunt zero. Chestii subtextuale zero. Zero suspans. Este exact genul de carte care ar fi scrisa de un inginer ca sa isi demostreze patentul pentru un aparat de capsat sifoane. In doua cuvine: Caligula era baiat sensibil care simpatiza cu cultura egipteana, ca si Cezar - Senatul nu a fost de acord. Nu functioneaza ca produs cultural. Ce e mai tragic este ca nu functioneaza nici macar ca produs de consum - pai Rome(serialul HBO), de exemplu, este incomparabil mai bun.
Cateva cuvinte despre responsabilitatea editorului acum. Borges spunea ca frumusetea in lume este mult mai comuna decat am crede la prima vedere. Sunt de aceasi parere. Sau cel putin asa ar trebui sa fie. Intr-o lume bazata pe alocarea rationala de resurse, o astfel de carte tinde sa nu se reproduca prea mult (in alte limbi sau editii subsecvente). Eu imi fac socoteala ca o carte aparuta in tara ei la o editura mare, care apoi este tradusa de o editura mare din Romania, trebuie sa abia valoare literara. Mai ales cand este pusa intr-o colectie “Biblioteca Polirom” cu tot soiul de grei ai literaturii universale. Si mai ales cand este scoasa in formatul ala trade-paperback, cand tipicul colectiei este formatul pocket. Si mai ales cand pe coperta scrie ca seamana cu Numele Trandafirului - Eco. La ce seamana, oameni buni? Amandoi autorii sunt italieni? Ambele carti vorbesc despre lucruri care au fost candva? La ce altceva mai seamana? Se pune si ca ambele carti sunt facute din hartie? Eu zic ca editorul are responsabilitatea integritatii colectiei aici. Acum am cumparat-o in orb, dar din cauza lipsei de calitate, nu se va mai intampla a doua oara.
Pentru a nu continua la infinit si a pierde si mai mult timp cu aceasta carte (BTW, eu citesc repede, dar asta mi-a luat mai mult de o saptamana, pentru ca de fiecare data cand puneam mana pe ea imi vedea sa fac altceva), o sa spun doar ca am citit-o pana la capat la inceput din speranta ca va deveni mai buna pe parcurs, iar apoi din dorinta de a vedea pana unde se poate ajunge (cam ca atunci cand ai chef sa vezi un film abisal de prost). Si o vorba buna: prezentarea este buna - coperta frumoasa, hartie alba, de calitate. Dar la ce folos? Daca se pastrau foile goale, macar as fi avut un caiet misto plus o saptamana in care sa fi citit doua carti bune.
September 11th, 2006
Azi sunt bucuros-materialist-estetic. Mi-au venit de la Amazon:
1. Modern Times (Deluxe Edition With Bonus DVD)
Packaging dragut, cu un DVD bonus avand vreo 4 clipuri (le vad diseara acasa). M-a suparat insa marea sigla FBI de pe CD si DVD sub care scrie ca pirateria e pedepsita de lege. WTF, eu parca eram client.Chiar arata urat asta…
2. The Bob Dylan Encyclopedia
O chestie mare de tot, ca o biblie profesionista (adica d-aia mare de predicator, serioasa). Incidental are copertile negre. Si tot incidental aveam un sacou negru astazi. Tineam cartoiul in mana (ca nu mai avea loc in ghiozdan) si la un moment-dat mi-am zis ca as putea sa fac o biserica - “Biserica Adevaratilor Adepti ai Apostolului Dylan” - BAAAD
Oricum, e buna. O sa scanez poze si o sa mai pun aici diverse povestioare care imi plac
3. City of Saints and Madmen - Jeff Vandermeer
Dupa cum scriam, mi-a placut nuvela “Transformarea lui Martin Lake” asa ca mi-am luat cartea din care era extrasa. Si chiar merita. Este impodobita cu tot felul de ilustratii, vignete, numerotari paralele, schite, anexe si glosare. Foarte baroca. Sper ca si editia romana sa fie la fel de frumoasa, cand va aparea.
Cred ca lui Borges i-ar fi placut. Da senzatia aia de alta lume. Dar o lume veridica. Nu am citit-o dar ca produs cultural este foarte meseriasa. Pacat ca nu am versiunea hard-cover. Dar poate o iau pe aia de la Amazon UK candva. In fine, asa ar trebui sa fie Ecyclopedia Orbis Tertius, daca ar exista. Bine, noi stim ca exista, dar trebuie sa pastram o doza de incertitudine pentru neinitiati…
4. Shriek: An Afterword - Jeff Vandermeer
Noua, nouta - d-aiba aparuta in SUA acum fix o luna - 8 August. Asta chiar e hardcover. Sora mai tanara a lui “City of Saints…” Sora mai cuminte, ca nu are asa multe poze si fitze in ea. Nu-i nimic, suflet bun sa aiba :)
September 8th, 2006
Maldoror in lumea larga - KJ Bishop
Nuvela care mi-a placut cel mai mult din volumul “Horia Nicola Ursu prezinta Transformarea lui Martin Lake si alte povestiri“. Cea mai bine realizata din punct de vedere estetic dupa mine. Bijuterie.
Dar inainte sa ma iau cu consideratiile despre nuvela, uite o veste interesanta:
KJ BISHOP in BUCURESTI! - Lansare eveniment
TRITONIC lanseaza volumul ORASUL GRAVAT de KJ Bishop: Bucuresti, libraria “Carturesti” Verona, 8 septembrie, 18:30, cu sesiune de autografe
Sper sa ajung si eu pe acolo. Pana acum nu am citit decat nuvela cu Maldoror asta, dar tipa scrie foarte bine, zau. E australianca, nascuta in 1974, lucreaza ca grafician si web-designer, are situl ei la kjbishop.net. A scris un singur roman, Etched City (Orasul gravat), care a fost foarte bine primit. Din ce imi dau eu seama pare a fi un dark-fantasy cam in genul lui Maldoror asta. Un amestec intre Vestul salbatic si Europa decadenta de secol al XIX-lea.
Dar sa revin la Maldoror. Eu am impresia ca sunt destul de moral. Si poate tocmai d-asta am o fascinatie teoretica pentru maleficul pur. Nu rautatea justificata social, nu crimele animalice, actele ticaloase facute pentru obtinerea foloaselelor materiale. Raul pur este cel nejustificat. De fapt chiar contraproductiv. Imi aduc aminte de cineva (Camus?) care vorbea de crima extentialista perfecta - fara motiv, X il ucide pe Y aruncandu-l din tren, dupa care uita.
Madoror asta este ucigasul existentialist perfect prin excelenta. Nuvela nu este propriu-zis o poveste, ci mai degraba o succesiune de tablouri. O rescriere a Les Chants de Maldoror, un poem de secol XIX-lea care a inspirat multe miscari avangardiste: simbolism, dadaism, suprarealism. Aparent chiar si Dali a ilustrat o editie a respectivului poem.
Malador, calatoreste, se automutileaza si omoara oameni; ba chiar si pe Dumnezeul in cauta pentru a-l ucide. In paranteza fie spus, nuvela are un ton nietzschean pe alocuri. Tablouri halucinante. Aduce aminte de Harlan Ellison si Gene Wolfe si William Buroghs si Jimi Hendrix si anime-urile japoneze si filmele noir. Greu de prins din prima - am citit-o de doua ori, dar mai trebuie o data. Cruzime. Extrema. Razor sharp. Inger al razbunarii. Cavaler al apocalipsei. Ucigas din mila. Dezumanizare. Aumanizare.
Uite cateva citate care mi s-au parut memorabile:
”Strainul se pregati sa vorbeasca. Cand limba i se misca, trei razboaie, doua molime si o foamete izbucnira in tari indepartate.
- Sunt pe urmele acestui criminal.
Scoase din interiorul hainei o cutie plata de plumb pe care o puse pe bar, o deschise si din ea scoase si despaturi o panza in ulei infastisandu-l pe Hristos pe Golgota, centrul atentiei pentru voyeuri si necrofili.”
“In momentul in care cizmele negre, crapate, ale strainului au trecut pragul, somnul pontifului din Roma a fost tulburat de un vis despre arcul infinit al unui sarpe ce-si musca propria coada, rotindu-se cu incetineala maiestuoasa in spatiul cosmic si, in acelasi timp, somnul rece al unei femele anaconda din Amazonia a fost tulburat de viziunea unei primate ghemuite pe un cuptor, tipand obscenitati.”
“Cainii fara stapan tanjesc dupa infinit.”
September 5th, 2006
De ce fierbe copilul in mamaliga - Aglaja Veteranyi
Faza nasoala nu este ca nu te poti scalda de doua ori in acelasi rau si nici ca nu poti sa te mai intorci acasa, cum ziceau doi distinsi domni, faza nasoala este cand nu ai apa sa te scalzi macar o data, sau cand nu ai casa de unde sa pleci, cu atat mai putin sa te intorci.
Romanul asta, sau mai degraba poem in proza, sau poate naiv flux de constiinta, e despre cei care nu stiu lumea cum o cunoastem noi. Care ne raportam in fiecare zi la un cateva puncte intre care parcurgem drumuri cotidiene sau saptamanale: acasa, la munca sau la scoala, la bere sau la supermarket, la rude sau la prieteni. Despre cei pentru care lumea are o altfel de topologie. O familie problematica de circari tigani fugiti din Romania, care cutreiera prin Europa. La periferia societatii si a moralei, caznindu-se sa supravietuiasca si sa se adapteze. Prinsi intre doua realitati, a doua fiind cea a Romaniei comuniste de care le amintesc mereu rudele ramase acasa.
O carte scrisa din perspectiva fetitei care se maturizeaza incet-incet, inventand povestea copilului care fierbe in mamaliga pentru a-si alunga din cap frica ca intr-o zi mama ei va cadea de sus, se unde sta agatata de par. Sa nu va inchipuiti ca fata e vreo Heidi sau vreo Alice in Tara Minunilor - e o carte plina de candoare, dar in acelasi timp si de cruzime, de lipsa de educatie, de duritate sufleteasca. Brutala chiar pe alocuri, aproape incestuasa. Alteori induiosatoare - cand intelegi naivitatea terifianta a unor suflete simple.
Cand citeam capitolul in care fetitele sunt lasate la un orfelinat mi-am adus aminte de un pasaj din Tournier (cred) care vorbeste despre ura sedentarului fata de nomad, despre ura lui Cain fata de Abel. Nu cred ca ura este cel mai bun cuvant, ci mai degraba ciocnire a unor viziuni total diferite asupra vietii: pentru sedentar (intruchipat aici de supraveghetoare) viata inseamna sa muncesti, sa ai o casa curata si sa ai intotdeauna ceva mai mult din care sa poti sa dai si altuia. Pentru nomad insa viata se defineste dupa alti parametri. Si mai mult chiar, un nomad nu va putea fi niciodata transformat in sedentar, oricat de mult s-ar chinuit (asa se termina si cartea, “Ne pare rau, dar aici nu suntem la circ.)
Poate ca aceasta este si povestea de dincolo de carte caci autoarea romanului (care este relativ autobiografic) s-a sinucis la putin timp dupa ce a predat al doilea roman, desi in fata i se deschidea o cariera stralucita, ca romanciera si dramaturga. O carte deosebita scrisa de una dintre putinele voci romanesti care au traversat granitele limbii. BTW, traducerea din germana este semnata de Nora Iuga, o fascinanta poeta.
September 4th, 2006
“Ma strecor in launtrul lui Frau Hitz.
Pe dinauntru, Frau Hitz are o multime de rafturi pe care stau ghemuiti niste politisti mici cu bloc-notesuri si creioane mici.
Ei sunt de meserie ascutitori de creione.
Cine isi consuma mai repede creionul poate sa urce cu un raft mai sus.
Cel mai harnic devine regele ascutitorilor si are voie sa-si arunce deseurile pe capetele celorlalti.”
Aglaja Veteranyi - De ce fierbe copilul in mamaliga
Sper sa reusesc astazi (sau maine) sa scriu un post despre aceasta carte deosebita.
August 29th, 2006
Pentru ca mi-a placut nuvela aia a lui Vandermeer despre care am scris intr-un post anterior, am zis sa citesc si Veniss Underground (Ed. Tritonic - traducator acelasi Mircea Pricajean).Volumul este compus un microroman de vreo 190 de pagini (Veniss Undergroud) si sapte povestiri/nuvele plasate in acelasi univers.
Imi dau seama ca in momentul cand spun “acelasi univers” i-am cam pierdut pe cititorii exclusivisti de mainstream, pentru care chestiile astea cu inventarea de universuri fictionale sunt o joaca adolescentina. Totusi, Vandermeer numai adolescentin nu este.
E genul de scriitor care nu ofera instant gratification, pe bune. Se citeste destul de greu - de regula eu citesc cam 50 de pagini pe ora, dar la cartea asta ritmul a fost mai degraba inspre 25. Are multe referinte culturale alambicate si un stil deloc facil (puncte de vedere multiple, distorsionate de subiectivism, naratiuni la persoana a doua, inserturi, atmosfera densa etc) Cel putin romanul asta e genul de carte care se preteaza mai bine la recitit decat la prima lectura. Tocmai d-asta voiam sa spun ca este un aquired taste. Din punctul asta de vedere (de fapt, si din multe altele) seamana un pic cu lucrarile lui Gene Wolfe, un alt autor de literatura fantastica erudita.
Romanul este o variatiune pe tema coborarii in Infern, a lui Orfeu si Euridice. Cu toate grazaviile organice dezumanizante si baroce pe care si le poate inchipui o minte care a trait secolul al XX-lea (Dante era mic copil, nu?) Nuvelele se centreaza pe acelasi teme ca si romanul: dragostea si pierderea ei, relatiile dintre stapani si servitori, relatiile dintre frati, cautarea inefabilului, umanitatea. Totul in acelasi decor suprarealist de sfarsit de lume.
E un volum foarte sincer. Si cand spun asta, o spun ca o mare lauda. Cred ca multi dintre scriitorii formelor escapiste de beletristica aleg aceste forme tocmai pentru a nu se pune pe ei prea mult in scris. Dar pe de alta parte marile opere literare se nasc din sufletul complet dezvelit al scriitorului. Asadar, in contextul asta, sincer inseamna mult mai mult decat bine scris, inteligent sau imaginativ. Simti obsesile scriitorului dupa temele sau imaginile recurente: de exemplu capul separat de trup (apropo de asta in “Martin Lake” - e vorba de o invitatie la decapitare) sau pierderea fiintei dragi.
So, Vandermeer asta nu e tocmai cel mai facil scriitor de citit. Mai degraba se citeste ca William Burroughs decat ca Dan Brown. A trebuit sa ma intorc de cateva ori ca sa inteleg exact cum merge firul povestii, si sunt convins ca mi-au scapat tot felul de subtilitati (poate o sa-l recitesc mai incolo). Merita insa daca vreti sa cititi ceva foarte original, ceva scris intr-o maniera foarte personala.
August 27th, 2006
Asadar a doua nuvela din antologia “Transformarea lui Martin Lake si alte povestiri“.
Intai un mic disclaimer: Ioana, buna mea colega Ioana, a pus pe frigiderul de la firma un magnet cu textul “Cine uraste pisicile a fost sobolan intr-o viata anterioara” (ea e mandra proprietara de felina). Daca rationamentul este corect, inseamna ca eu am fost intr-o alta viata maimuta de Amazon. Nu-mi plac jaguarii (cu celealte pisici mai mari sau mai mici nu am nimic). Mi se par falsi. Mi se par neinteresanti. Mi se par aroganti. Si din cauza asta nu empatizez deloc cu ei.
Am citit trei povesti excelente cu jaguari: Jaguar Hunter - Lucius Shepard, Batranul care citea romanele de dragoste - Sepulveda si acum Yaguara - Nicola Griffith. Intr-un fel toate trei spun aceasi poveste; despre oameni si jungla si jaguari. Si despre viata si moarte, normal. Ma intreb insa daca nu am pierdut ceva din poveste neavand empatia asta cu jaguarii. Nu voi fi sigur niciodata sigur.
Nicola Griffith prezinta pentru mine cam aceasi problema. Femeie, lesbiana, foarte activa si activista. Iar alteritatea merge si mai departe, la maniera de gandire. Imi pare ca are o scriitura si, implicit o gandire, foarte cristalina. Foarte simpla in aparenta, insa cu un nivel subteran incarcat de emotie (foarte bine temperata insa). O scriitura onesta pana la cruzime, intr-un fel.
Ma uitam la pozele de pe situl ei si ma gandeam cata determinare se citeste pe fata ei. De fapt sunt cateva amanunte biografice care tradeaza acest lucru: sufera de scleroza in placi dar continua sa scrie; a luptat cu tot sistemul de imigrari pentru a locui in America, a ajuns pe primele pagini ale ziarelor, a schimbat precedentul si a castigat. Genul asta de determinare izvorata din suferinta proprie (dar poate si discriminari de gen) transpar foarte clar.
O poveste despre patru femei: o jurnalista, o specialista in arheologie, o sefa de trib amazonian, o femela jaguar. Despre what make us tick. Despre cum functioneaza legaturile de prietenie si de familie. Despre diferite sacrificii. E o poveste simpla, dar pana la urma cele mai frumoasa opere sunt simple. Conteaza emotia starnita, nu?
Mi-a adus aminte de Moby Dick, intr-un fel. Si nu stiu cat de mare este ecartul de alteritate dintre mine si autoare. Si nu stiu daca interpretarea mea este prea partiala. Dar stiu ca e o nuvela buna: pentru te forteaza sa nu proiectezi, iti zice “hei tu esti tu si eu sunt eu - si fiecare om e o entitate inchisa”. Nu exista comunicare totala, exista insa experiente impartasite, traite. Si curaj si sacrificii. Sau poate asa mi se pare mie. Asta este; eu nu o sa fiu jaguar niciodata.
August 23rd, 2006
Am uitat sa pomenesc pana acum despre situl nou al Suplimentului de Cultura - saptamanalul scos la Iasi de cei de la Polirom. E chiar misto, tinand cont ca are tot continutul scris. Iar o parte dintre realizatori au bloguri proprii:
Jurnal intim de Florin Lazarescu
Maddish de Madalina Cocea
Plictiseli de Victor Jalba
corpuri romanesti de Razvan Tupa
August 21st, 2006
Pana acum nu mai citisem nimic de Jeff Vandermeer. Auzisem de el, insa nu mi-a picat nimic pe mana. Plus ca sunt atatea carti cu autori cunoscuti inca este foarte greu sa incerci ceva complet nou. Asa cum ziceam si intr-un post precedent (de fapt in doua, daca il pun si pe cel cu Dilemantica) , mi se pare o strategie buna bagarea unor autori mai putin cunoscuti la noi in antologii/reviste cu nuvele de 30-90 de pagini. Asa poti sa testezi noul fara sa iti manance prea mult timp.
Ei bine, am citit nuvela asta a lui Vandermeer de vreo 90 de pagini, si imediat dupa asta am inceput sa caut pe Amazon. O sa imi cumpar zilele viitoare doua volume de el (cu alte povestiri din acelasi oras Ambergris)
Fenomenala. Filonul1: Un pictor mediocru pana la acea data primeste o scrisoare anonima prin care este invitat la o executie particulara. Merge. Iese transfigurat. Filonul2: Un narator exterior descrie tablourile acestui pictor (ulterior celebru), intr-o lucrare de exegeza critica. Fara sa cunoasca detaliile biografice pe care noi le stiim. Interpretand diferit datorita informatiilor incomplete. Niste descrieri geniale ale tablourilor.
O scriitura textualista, luxurianta, baroca. Cu referiri mai mult sau mai putin explicite la Kafka, la Freud, la Borges, la Bosh si la Dali. Si la H.R. Giger - elevul lui Dali, daca ma gandesc la toate imaginile organic-macabre. Si la Piranesi. Si parca la Rimbaud. Si la mitologie egipteana, la istoria bizantina (partidele verzilor si rosilor create pe criterii de entertainment si razboiul civil dintre ele) si la Jung si psihologiile abisale. La arhetipuri. E acolo o bogatie de referinte culturale rar intalnita. Si de trimiteri ludice la alte bucati din acest ciclu de povestiri Ambergris (de fapt autorul zice ca este un roman mozaic, nu o colectie de povestiri).
O nuvela care se citeste la mai multe nivele. Cu mare-mare placere, nu cu dictionarul in mana. (Asta si pentru ca traducerea lui Mircea Pricajean este foarte buna).
Fireste, contactul cu universul angoasant, dar natural, cu miniaturile vizuale, cu stilul foarte cursiv, cu micile meditatii inteligente legate de conditia artistului, de arta, societate si politica, de relatiile intre tati si fii naturali sau spirituali, cu o forma de umor subtil, nu poate fi obtinut decat citind respectiva lucrare. Eu unul o trec la descoperirile literare relevante.
August 21st, 2006
Jeff Vandermeer - Transformarea lui Martin Lake
Daca nu ma insel prima utopie populara (as opposed to utopiile filosofice de tipul Republica, Civitas Dei, etc) e un cantec irlandez despre un sat de pe partea cealalta a unui lac, unde oamenii au ce manca tot timpul anului, toate femeile sunt frumoase si dragastoase si nimeni nu trebuie sa munceasca. E o chestie de prin Evul Mediu, dar nefiind un specialist (si fiind si lenes la ora asta, pentru ca nu despre asta vreau sa scriu) nu pot da numele.
Apoi s-a practicat utopia de tip natiune/stat. Gulliver calatoreste si descopera state complet diferite de tipicul european. Obiectul fascinatiei era statul. Spiritul Legilor al lui Montesquieu e un alt exemplu.
Iar mai apoi pe la inceputul secolului douazeci, statul s-a transformat in planeta, logic. Planeta SF (ca la Asimov and co.) si planeta mitica (ca la Tolkien and co.)
Acum parca lucrurile se schimba iar: toposul tinde sa devina orasul. Megalopolisul de preferinta. Si chestia asta e valabila si in zona mainstream: ce sunt Seinfeld sau Sex and the City decat niste fresce new yorkeze.
Si in zona asta fantastica lupii tineri si revolutionari incep sa se razboiasca cu conservatorii agrarieni - fii lui Tolkien. Diagrama metroului inlocuieste harta tinuturilor. Orasul vs. country-side cu castel pe el. Tehno-rave vs. folk. Servicii si post-industrial vs. agrar/manufacturier. Valori individuale vs. valori de specie . (Apropo de asta, mi-a placut tare declaratia lui China Mieville care explica ca la Tolkien - patriarhul conservator prin excelenta - persoanjele sunt determinate de rasa in care se nasc. Un elf va fi intotdeauna frumos si bun pana la sacrificiu suprem, iar un orc va fi incapabil sa isi schimbe natura lui ticaloasa care este scrisa in codul genetic). So: bun/rau absolut vs. relativism moral.
Apropo de Mieville, individul este un socialist militant recunoscut. A scris si o lista cu cartile SF&F pe care un socialist ar trebui sa le citeasca. Si tot el e cel mai cunoscut autor care a utilizat megalopolisul fantastic ca fundal pentru lucrarile sale.
Inca o chestie despre orase si termin. Cred ca orasul devine noul decor in tot mai multe productii culturale (mai mult sau mai putin de consum) pentru ca:
1. orasele tind sa concentreze din ce in ce mai multa putere economica si politica (se zice ca guvernatorul de Tokyo este cel mai puternic om din Japonia - mai tare ca prim-ministru, in Arizona peste 80% din populatie se afla in zona Phoenix si procentul o sa creasca la peste 90% in urmatorii 10 ani)
2. astia urbanii incep sa faca regulile (sau macar sa taie o bucata zdravana din pizza consumeristica) - deja exista procente mari de tot in marile orase de oameni care petrec mai mult timp in oras decat acasa, care nu au genul de consum familial traditional, care au alt cos zilnic, care practica alt entertainment si utilizeaza alte canale de informare decat familia patriarhala)
3. avangarda e urbana prin definitie (urbana, artistica, tehnologica)
Din pacate bag seama ca iar am luat-o razna in papusoi si am uitat sa scriu despre nuvela lui Vandermeer, luandu-ma cu introducerea la orasul Ambergris pe fundalul caruia se desfasoara povestea. Asa ca o sa scriu un post separat (zero introducere).
August 20th, 2006
Next Posts
Previous Posts
