Posts filed under 'Carti'
Jeff Vandermeer - Transformarea lui Martin Lake
Daca nu ma insel prima utopie populara (as opposed to utopiile filosofice de tipul Republica, Civitas Dei, etc) e un cantec irlandez despre un sat de pe partea cealalta a unui lac, unde oamenii au ce manca tot timpul anului, toate femeile sunt frumoase si dragastoase si nimeni nu trebuie sa munceasca. E o chestie de prin Evul Mediu, dar nefiind un specialist (si fiind si lenes la ora asta, pentru ca nu despre asta vreau sa scriu) nu pot da numele.
Apoi s-a practicat utopia de tip natiune/stat. Gulliver calatoreste si descopera state complet diferite de tipicul european. Obiectul fascinatiei era statul. Spiritul Legilor al lui Montesquieu e un alt exemplu.
Iar mai apoi pe la inceputul secolului douazeci, statul s-a transformat in planeta, logic. Planeta SF (ca la Asimov and co.) si planeta mitica (ca la Tolkien and co.)
Acum parca lucrurile se schimba iar: toposul tinde sa devina orasul. Megalopolisul de preferinta. Si chestia asta e valabila si in zona mainstream: ce sunt Seinfeld sau Sex and the City decat niste fresce new yorkeze.
Si in zona asta fantastica lupii tineri si revolutionari incep sa se razboiasca cu conservatorii agrarieni - fii lui Tolkien. Diagrama metroului inlocuieste harta tinuturilor. Orasul vs. country-side cu castel pe el. Tehno-rave vs. folk. Servicii si post-industrial vs. agrar/manufacturier. Valori individuale vs. valori de specie . (Apropo de asta, mi-a placut tare declaratia lui China Mieville care explica ca la Tolkien - patriarhul conservator prin excelenta - persoanjele sunt determinate de rasa in care se nasc. Un elf va fi intotdeauna frumos si bun pana la sacrificiu suprem, iar un orc va fi incapabil sa isi schimbe natura lui ticaloasa care este scrisa in codul genetic). So: bun/rau absolut vs. relativism moral.
Apropo de Mieville, individul este un socialist militant recunoscut. A scris si o lista cu cartile SF&F pe care un socialist ar trebui sa le citeasca. Si tot el e cel mai cunoscut autor care a utilizat megalopolisul fantastic ca fundal pentru lucrarile sale.
Inca o chestie despre orase si termin. Cred ca orasul devine noul decor in tot mai multe productii culturale (mai mult sau mai putin de consum) pentru ca:
1. orasele tind sa concentreze din ce in ce mai multa putere economica si politica (se zice ca guvernatorul de Tokyo este cel mai puternic om din Japonia - mai tare ca prim-ministru, in Arizona peste 80% din populatie se afla in zona Phoenix si procentul o sa creasca la peste 90% in urmatorii 10 ani)
2. astia urbanii incep sa faca regulile (sau macar sa taie o bucata zdravana din pizza consumeristica) - deja exista procente mari de tot in marile orase de oameni care petrec mai mult timp in oras decat acasa, care nu au genul de consum familial traditional, care au alt cos zilnic, care practica alt entertainment si utilizeaza alte canale de informare decat familia patriarhala)
3. avangarda e urbana prin definitie (urbana, artistica, tehnologica)
Din pacate bag seama ca iar am luat-o razna in papusoi si am uitat sa scriu despre nuvela lui Vandermeer, luandu-ma cu introducerea la orasul Ambergris pe fundalul caruia se desfasoara povestea. Asa ca o sa scriu un post separat (zero introducere).
August 20th, 2006
In weekendul asta am avut chef sa citesc prin zona asta de fantezie contemporana. Nu ca ar fi mai facila decat zona literaturii clasice, de fapt acum zona de top a ei se confunda cu proza serioasa suprarealist-postmodernista. Asa ca m-am apucat de “Transformarea lui Martin Lake si alte povestiri” scoase de editura Tritonic.
Mi se pare okay abordarea lor de marketing, in conditiile in care va deveni o chestie continua. Ma refer la publicarea unor antologii cu povestiri/nuvele ale unor autori pe care urmeaza sa ii scoata in volume separate - romane sau colectii de povestiri. E o idee buna pentru reducerea reticientei cititorilor la autori necunoscuti prin: 1. prezentarea unor proze scurte pentru stimularea vanzarii romanelor ; 2. legarea numelui antologiilor de un cunoscator - volumul se numeste “Horia Nicola Ursu prezinta Transformarea lui Martin Lake si alte povestiri”.
Fireste la inceput o parte semnificativa din cititori se vor intreba cine este si Horia Nicola Ursu (un editor si cunoscator foarte bun al literaturii din zona asta de speculative fiction, contemporary fantasy etc), dar apoi, la aparitiile urmatoare ale acestor colectii de povestiri, increderea in selectia lui va creste.
Repet, asta presupune o anumita constanta/repetitivitate pentru crearea unui brand personal. Brand inseamna demostrarea aceleiasi promisiuni pe o bucata substantiala de timp. Si, apropo de branduri personale in lumea editorilor, mi se pare mai buna abordarea decat in cazul colectiei “Raftul Denisei” - abordarea “X-nume-intreg prezinta” parca nu se baga asa de mult in in sufletul omului. Oricum, in ambele cazuri, e bine ca editurile incearca sa scoata in fata cunoscatorii, sa isi intareasca in felul asta autoritatea in fata publicului. Desi e evident ca sunt riscuri.
Inital, am vrut sa scriu despre cele patru nuvele din cartulie in acelasi post, dar mi-am dat seama acum ca s-ar transforma fie intr-un post mult prea lung (si cred ca cei mai multi oameni nu citest posturi lungi - eu, recunosc, nu o fac in 75% din cazuri) sau ar trebui sa telegrafiez in 3 cuvinte. Ceea ce nu e bine pentru ca autorii astia sunt chiar densi, si ludicitatea lor literara duce cu gandul la multe asociatii de idei, paralele si asa mai departe.
Asa ca o sa scriu cate un post pentru fiecare, in masura in care voi gasi timp. (BTW, ce expresie ciudata - “a gasi timp”; cautam timpul ca pe ceva pierdut printre lucrurile aruncate alandala, sau il cautam cum se cauta o chestie rara prin cine stie ce magazine specializate, sau il gasim, fara sa il cautam, asa ca pe ceva complet intamplator - seripendity ?)
August 20th, 2006
Lucrurile incep sa se miste in zona asta de comunicare online. Fireste, suntem inca la nivelul de secta prin catacombe 
Mai e pana blogomania sa detroneze televiziunea ca religie de stat.
1. Cei de la Editura Tritonic (mai precis Michael Haulica care este coordonatorul colectiei Fiction) au decis sa introduca in mixul lor de comunicare, pe langa revistele si emisiunile literare, si blogurile care au continut literar. Asa ca ieri dupa-amiaza, impreuna cu Jen - Mostly Harmless si Iulian - Poiana lui Mayuma , am stat la o sueta relaxata cu Michael Haulica si Bogdan Hrib - directorul editurii. Dan si Lucia n-au putut sa ajunga, insa nu-i bai ca vor mai fi si altele. Asadar am discutat despre profesionalismul scriitorilor, despre ce inseamna sa promovezi un scriitor, despre colectia Fiction si urmatoarele aparitii editoriale, despre relatia cu distribuitorii si despre alte o sumedenie de lucruri.
Felicitari pentru initiativa. Sunt convins ca este prima initiativa de acest gen a unei edituri romanesti. Si sper ca si celelalte edituri sa priceapa cam la ce or fi bune si blogurile astea. Michael zicea ca in ultima vreme aude mai des “Am cumparat cartea X ca am citit despre pe blogul cutare” decat “Am cumparat cartea X pentru ca am citit in revista cutate”.
Iar daca e asa, are o logica. Si prin faza asta colectia Fiction are o atitudine foarte curajoasa - la fel ca si prin promovarea unor scriitori netestati pentru cititorii romani (care sunt mai degraba obisnuiti cu dihotomia Isaac Asimov / Saul Bellow, decat cu mixturi fantaste, suprarealiste, ambigue ca taxonomie, precum promoveaza ei. Pe de alta parte, trebuie sa credem ca valoarea se impune prin ea insasi, chiar si in conditii neideale.
So, to make it short, voi scrie mai des despre cartile din colectia Fiction pentru ca oamenii fac treaba super buna acolo. Si pentru ca o sa creasca si ritmul aparitiilor. Si pentru ca azi dimineata am descoperit un autor demential - Jeff Vandermeer
2. A doua chestie misto a fost intalnirea pentru tricoul de blogger. Jos palaria pentru efortul depus de Cristi Manafu si de Dorin Boerescu si Luiza de la Speed Promotion. Chiar arata super misto si peste vremuri or sa se vanda la preturi fabuloase la licitatie, trag eu nadejdea.
Iarasi oameni super-tari (mi-a facut placere sa ii cunosc pe Dorin si pe Richard - Jobsessive ), iarasi discutii inteligente, haioase si intelectuale, iarasi bere. Si l-am cunoscut in persoana pe Florin Dumitrescu - tipul care a compus versurile meseriase de la Sarmalele Reci (Mama ce tari erau acum vreo 10-12 ani cand eram eu la liceu. Ce versuri!!! BTW, au concert saptamana viitoare in Utopia, vineri 25 august). Si inca un pont, ca ma simt generos azi. Bloggerul care isi face primul un bar si organizeaza diverse intalniri and stuff are un bussines garantat. Acum se merge La Motoare pentru ca e mult spatiu si e mai usor de reperat, dar cine vine cu o oferta mai buna a luat piata. Ceva cam ca Cheers, cum zicea si Tudor.
Sa vedem ce ne va aduce toamna 
August 19th, 2006
Via Raluca - LibriVox: un site care ofera opere literare al caror copyright a expirat, in format audibook (mp3 sau ogg vobis). Nu-s foarte multe (cam vreo doua sute de titluri) insa cred ca se vor inmulti destul de repede (mai ales ca oricine se poate inscrie ca voluntar).
Eu mi-am downloadat Waste Land - Elliot, Leaves of Grass - Whitman si A Modest Proposal - Swift, deocamdata. Voi updata postul asta dupa ce le ascult, eventual.
August 14th, 2006
Pentru ca Liviu ma intreba daca am citit ultimul numar si observa ca Dilemateca s-a imbunatatit de la numar la numar, scriu si eu postul asta.
Da, are dreptate. Imbunatatiri pe toata linia. Mult mai multa consistenta, intr-adevar. Plus recenzii foarte bune, in marea majoritate.
Ce mi mi-a atras atentia din continut:
- Continuarea articolului/ancheta despre tabieturile la scriitorii romani (Tabieturile are so nineties, se pare: cam toti scriitorii au renuntat la tabieturi de cand cu aparitia calculatoarelor si a intensificarii ritmului cotidian)
- O nota despre Stalin si lecturile lui (era un mare cititor cu o biblioteca de peste 20.000 de volume.)
- Un interviu extins cu Andrei Codrescu. (Parerea mea este ca unele intrebari sunt lipsite de pertinenta, insa Codrescu se descurca elegant cu ele)
- Un material de Liiceanu despre “fostii baieti de viitor” - acei intelectuali tineri (si aristocrati in acelasi timp) carora venirea comunismului le-a deturnat existentele - si rezistenta prin cultura
- articole despre literatura de vacanta, literatura de consum si arta traducerii
- recenzii felurite, unele foarte bune
Acum criticile mele:
- materialul ancora este insuficient de ancora. In cazul nostru e interviul cu Codrescu pentru ca el apare pe coperta. Insa ar trebui sa fie insotit de un dosar extins cu relatari ale altora despre el, cu pasaje serioase din opera etc, pentru ca treaba sa fie facuta nemteste
- o anumita diversitate suparatoare: adica nu cred ca trebuie sa se vorbeasca despre tot soiul de carti (inclusiv business si how to) doar pentru ca sunt paralelipipede de hartie. E mult mai normal sa se aleaga criteriul continutului si se se circumscrie continutul la literatura generala (beletristica, memorialistica, eseistica, filosofie, istorie)
- prea multa auto-referentialitate: prea mult punct biografic al scriitorului, si prea putina voce a cititorului. Eu de pilda as face un interviu cu un cititor celebru (de exemplu, un om de cultura) in care as vorbi de lecturile favorite
- o mare lipsa la continut: proza scurta. Revista se cumpara in primul rand ca sa descoperi scriitori. Ori cea mai buna forma de descoperire este sa incerci produsul insusi. Mult mai eficient decat orice recenzie sau recomandari ale editorilor (mai mult sau mai putin interesanti sa isi vanda marfa). Cateva proze scurte sau extrase de roman ar fi cea mai buna promovare a autorilor recent aparuti. Fireste e cam greu in doar 100 de pagini pe luna.
- pozitionare neclara: nu cred ca redactia si-a definit foarte clar daca Dilemateca este o revista a cartilor sau o revista de cultural lifestyle. In prima ipoteza as scoate din lucrurile existente (cele care nu au legatura efectiva cu cartile) si as adauga continut substantial (proza, cum ziceam mai sus). In a doua, as adauga informatii despre alte produse culturale: DVD-uri, CD-uri multimedia, piese de teatru, concerte, etc.
- revista nu mi se pare suficient de vie. Parca ar simti nevoia unui ton mai vioi sau unei mai mari coerente. Nu mi-e clar nici mie ce vreau sa spun. Asta poate sa fie doar o impresie a mea.
E o revista foarte buna, per ansamblu. Si ceea cea este imbucurator e punctualitatea: trei numere scoase exact pe intai ale lunii. Aa, si marketingul: am vazut de exemplu in numarul asta, o reclama la numarul viitor ce suna cam asa: “Plesu, Manolescu si Dinescu iti pregatesc ceva in nr. 4″. D-abia astept sa vad ce anume.
August 13th, 2006
Aseara cautam o carte si tot cotrobaind prin diverse sertare si rafturi mi-am gasit o cartulie draga pe care nu o mai vazusem de vreo opt-nou ani, probabil. Am spus vazusem voit - nu citisem sau rasfoisem. Uneori am impresia ca simpla vedere a unei carti pe care ai citit-o candva te face sa iti reactualizezi continutul. Sa creasca o data cu tine. Asta insa se desprinsese de mine.
Ezra Pound - Cantos se numeste cartulia. Un volumas mic, cu o coperta dintr-un carton subtire, urat, scoasa in 1983 la Junimea. (O sa o iau la munca sa fac un scan si sa-l pun aici.) Cred ca am cumparat-o in primul an de facultate de la vreun anticariat, desi nu vad nici o stampila de spate. Un volumas din 1983 care contine si ideograme chinezesti pictate. Pentru cei care nu stiu, Pound baga in poeziile lui si semne chinezesti sau grecesti. Incepe extraordinar, mitic-fabulos (argonautii):
Apoi ne-am intreptat spre corabie,
Am impins-o in valuri, despicand cereasca mare,
Am inaltat catargul si-am intins panza,
Am transportat pe puntea acestui negru vas
Oile si propriile nostre trupuri ingreuiate de plans,
Iar vantul umfla panzele manandu-le inainte…
Nu o sa scriu acum o exegeza despre Pound. Nu sunt in masura, in primul rand. Si in al doilea rand deja se gasesc suficiente materiale pe Internet. Daca aveti chef, incepeti cu articolul din wikipedia si apoi mergeti pe linkuri upsteam. Nici nu o sa vorbesc despre aspectele biografice mai inedite - in esenta, anti-semitismul lui fervent, colaborarea lui cu regimul lui Mussolini si apoi internarea intr-un lagar aliat. Pentru mine Pound este numai poetul.
Tin minte cand am citit prima data o poezie de el. Scrisoare din Exil. Cred ca aveam vreo 17 ani si am fost profund impresionat. Era intr-o antologie Nobel contra Nobel. Am cautat-o astazi insa n-am dat repede peste ea, asa ca la sfarsitul postului voi trece versiunea in engleza. Cred ca e mai bine asa, de fapt. O traducere este intotdeauna imperfecta. E o epopee in optzeci de versuri. Cat de lirica si cat de ferma in acelasi timp, cat de supla si cat de laconica. M-am sculat de dimineata cu feelingul ei in cap. Cu ideea de prietenie adevarata, peste timp si vicisitudini. Si cu sentimentul ca, intr-un fel, cu totii suntem niste functionari chinezi torturati de micile presiuni cotidiene si nemaiavand de multe ori energia sa ne intalnim cu bunii si dragii prieteni decat prea rar. Dar poate asa este viata, nu? Iata cum se termina:
And once again we met, later, at the South Bridge head.
And then the crowd broke up—you went north to San palace.
And if you ask how I regret that parting?
It is like the flowers falling at spring’s end,
confused, whirled in a tangle.
What is the use of talking! And there is no end of talking—
There is no end of things in the heart.
Am pus toata poezia in postul acesta. Sunt convins ca multi dintre cei care au ajuns pana aici o vor sari. Pentru ca din pacate societatea, scoala, sistemul nu ne invata sa citim poezii. Din contra, ni se spune prea des in prea multe forme ca poezia este o chestie simandicoasa, elitarda, patetica si lipsita de utilitate. Pentru cei care au insa o farama de timp o sa spun doar atat (desi nu sunt convins ca eu am dreptul sa spun cuiva ceva): Sunt 80 de randuri. Ati citit mai multe cuvinte (mosty junk) pe blogul asta in postul de fata. Post care nu are decat scopul sa prezinte poezia. Post care e doar ambalajul. Poezia e adevarul continut. So go for the real thing. Poezia vorbeste sufletului daca o cititi cu atentie, si nu ca pe un articol din Libertatea. E frumoasa. Si daca macar o persoana o va citi si isi va aminti de ea peste ceva timp, inseamna ca lumea e un pic mai buna (mai departata de instinctual si de imperativele animalice ale supravietuirii, si mai apropiata de idealurile de libertate pe care doar creatiile spirituale de prim rang le pot concretiza; libertatea umana nu se castiga prin vizite la hipermarket sau mall).
Continue Reading August 9th, 2006
Scarile Levantului - Amin Maalouf
As fi vrut sa scriu super-entuziast despre Scarile Levantului, dar din pacate nu pot. Poate ca trec eu printr-o etapa mai sceptica, insa cred ce se datoreaza mai ales faptului ca romanul nu se ridica la nivelul altora ale scriitorului (Stanca lui Tanios sau Leon Africanul sau Gradinile Luminii, de exemplu).
E un roman care vehiculeaza temele predilecte ale lui Maalouf - tema iubirii mai mult sau mai putin tragice, tema paternitatii si cea a exilatului, tema Orientului arab ca pol de civilizatie. Din pacate, cred ca Scarile Levantului pierde foarte mult la nivelul microconstructiei - Maalouf este in viziunea mea un foarte bun miniaturist: in interiorul unor constructii corecte, dar care nu sunt magnifice nici prin dimensiuni, nici prin inventivitate, el creaza mici opere de sine statatoare - cateva cuvinte de duh, un mic episod plin de candoare, o cugetare profunda, o descriere plina de intuitii. Din pacate insa, in Scarile Levantului acest nivel nu este foarte abundent. Ceea ce imi lasa un pic o senzatie de neterminat. Pe de alta parte astept cu interes Samarkand, singurul roman al lui Maalouf care a mai ramas de tradus in romana. Am impresia el se pricepe mult mai bine la romane din istoria ceva mai indepartata, decat la relatari aproape contemporane, cum este cea din Scarile Levantului - povestea fiului unui print turc, prins intr-o succesiune de conflicte - al doilea razboi mondial, primul razboi israeliano-arab, razboiul civil din Liban.
As fi vrut sa scriu o recezie mult mai laudativa si pentru ca Maalouf asta este o persoana rara: un arab umanist (de religie crestina, care insa a crescut in acea sinteza de religii si etnii care este Libanul). Pentru ca prin ceea ce a scris a adus lumea araba mai aproape de occident, fara insa a o face intr-un mod ideologizat. Si mai ales pentru ca per total este un scriitor bun (fara a fi deosebit de mare). Pentru ca i-am cumparat si citit fiecare carte care a aparut la noi (sase carti citite in mai putin de un an). Si asta pentru ca scrie foarte placut. Cu ideile foarte cursive si foarte la suprafata, fara a fi insa superficial.
Off-topic: No, acum sa nu credeti ca Maalouf asta este un baiat de aur, un fel de inger al scriitorilor. Are si el dusmanii lui. Pe langa cele sapte romane a scris si un lung eseu numit “Cruciadele vazute prin ochii arabilor”, in care schimba un pic optica vestica asupra respectivelor evenimentel. Ei bine una, dintre chestiile mai socante este ca la un moment-dat in drumul lor spre Ierusalim cruciatii au practicat si rafinata arta culinara a canibalismului. Eat this, you western guys!, cum s-ar zice.
Pentru cei interesati, pe wikipedia exista un articol despre cucerirea cetatii Ma’arrat al-Numan (pun totusi fraza asta extrasa de acolo pentru ca mi se pare teribila - “In Ma’arra our troops boiled pagan adults alive in cooking-pots; they impaled children on spits and devoured them grilled.” - Radulph of Caen )
August 8th, 2006
Mi-au placut intotdeauna istoriile alternative (ucronii) , chiar de dinainte sa stiu ca asa le zice. Tin minte cat m-a fascinat Un yankeu la curtea regelui Arthur in copilarie; eram receptiv mai putin la umorul cartii (cred ca Twain o dedicase unui grup de varsta mai mare decat mine, care aveam vreo opt ani), si mult mai mult la partea de entreprenorship a protagonistului. Apopo de entrepreneurship, ca o paranteza, la fel de tare mi s-a parut si Insula Misterioasa a lui Verne. Oamenii aia chiar faceau chestii meseriase, desi soarta ii facuse sa naufragieze pe insula aia, fara nici o unealta.
Apoi in adolescenta stiu ca mi-a placut enorm Omul din castelul inalt a lui Phillip K. Dick . O lume in care Japonia si Germania castiga WWII si isi impart America . O poveste foarte subtila literar si extraordinar de ambigua ontologic. Cam ca tot ce a scris drogatul de Dick. (Pentru cei care nu stiu prea multe de zona asta, a SF-ului, Dick asta era un fel de William Burroughs sau de Timothy Leary - un LSDist cu tot felul de obsesii si iluzii, care credea ca e persecutat de guvernul SUA intr-o conspiratie cu extraterestrii.)
Turtledove, un fel de tatic contemporan al ucroniilor, nu mi-a placut. Poate ca si pentru ca l-am descoperit prea tarziu, cand deja nu mai aveam nici timpul, nici dispozitia sa citesc cicluri de peste 5000 de pagini, foarte precise istoric, dar fara prea multa personalitate - un fel de pomelnice lungi in care personaje reale sunt puse in diferite situatii ucronice, insa de cele mai multe ori fara miza estetica sau morala.
Dintre scriitorii grei, Philip Roth a scris o ucronie foarte buna - Complotul impotriva Americii. Excelenta prin detalii. Am scris un post despre ea aici.
Un articol foarte bun despre ucronii se gaseste in Wikipedia. (Deja e ceva comun ca Wikipedia sa ofere cel mai bun continut.)
Dar de ce imi plac istoriile alternative? Cred ca dincolo de caracterul ludic si de antrenamentul inteligentei care il presupun intelegerea punctelor de infexiune ale istoriei, e si ceva un pic mai profund, in sensul psihologic - tine daca vreti de structura mea agnostica. Daca Dumnezeu nu este implicat direct in istorie, acesta este pana la urma curgere determinata de cauze rationale (explicatii economice, materiale, geopolitice, culturale), rolul covarsitor al unor mari personalitati (fara Napoleon, nu vad cum Franta revolutionara ar fi plecat sa cucereasca Egiptul si apoi Rusia) si hazard pur. Imi plac ucroniile, tocmai pentru ca in forum meu interior cred ca istoria reala nu este cu nimic diferita de istoriile alternative - decat prin faptul ca a existat, quiditatem cum s-ar spune. D-asta tin si cu intepretarea aia a lumilor multiple a lui Everett in privinta mecanicii cuantice. (Desi: 1. a tine e un verb hilar in privinta asta; 2. daca o sa va uitati pe pagina aia din wikipedia o sa vedeti tot soiul de ecuatii pe care nu le inteleg si nici nu le voi intelege vreodata - tin inseamna aici mi-ar placea sa fie asa cum zice el, din motive morale, sa spunem; desi Borges as spune ca multiplicarea la infinit a fiintelor este infama, eu cred ca fiecare posibila instanta a unui individ ar fi frumos [democratic, polliticaly correct?] sa existe).
Inca o chestie si inchei postul asta excesiv de lung (Si apropo de asta, desi nu imi place sa fac posturi despre arta postarii, despre blogging and stuff cum am vazut ca a inceput sa fie la moda. Deci: 1. Scriu pentru mine si pentru oamenii destepti cu care as putea sa stau la bere si povesti o noapte intreaga. Scriu pentru ca imi place, nu am nici o hidden agenda. Singura chestie pe care mi-o doresc este sa intalnesc persoane facute din acelasi material ca si mine, online si offline. 2. Stiu ca uneori scriu prea lung, dar pe de alta parte nu stiu cum sa scriu pe scurt si sa mai fiu si explicit. Le multumesc celor care stau sa citeasca genul asta de posturi lungi. Iar daca imi scapa litere sau dezacorduri, dati-mi un email si le rezolv 3. Le multumesc inca si mai mult celor care isi ofera un pic din timpul lor, punand cate un comentariu. 4. Gata, ca mi-e frica de patetic )
Din cand in cand ma uit pe forumul AlternativeHistory.com, unde gasesti tot felul de eforturi colaborative. Unele dintre ele superdocumentate, unele fantasmagorice. Am vazut si cateva cu Romania, apropo. Alexandru cel Mare moare la batranete, Imperiul Roman supravietuieste pana in zilele noastre, comunismul se intinde in toata lumea, Brazilia e puterea dominanta a Americilor, Cartagina bate Roma, Tesla inventeaza tranzistorul la 1895, Isus sau Mohamed nu se nasc, un razboi anglo-american la inceputul secolului al XX-lea etc.
August 5th, 2006
Acum cateva zile mi s-a facut pofta sa recitesc Gog de Giovanni Papini. O regasisem intr-un anticariat cu vreo luna inainte, sau poate chiar mai mult. Ca pe un vechi prieten, un pic ponosit, un pic indepartat de trecerea timpului, dar cu atat mai drag. Am citit-o prima data cand eram prin liceu. Si m-a fascinat. Cred ca a fost printre cele mai importante carti din acea perioada. E fictivul jurnal de calatorii ale unui salbatic inteligent dar nu intelectualizat, amoral si avand rezerve cvasinelimitate de bani. O individ care doreste sa cunoasca si sa se bucure de roadele lumii. In cateva cuvinte un monstru egoist care isi cheltuieste banii pe cele mai bizare fantasmagorii, fara a-i pasa de demnitate umana.
Sau cel putin asa a vrut autorul. Care era catolic fervent (desi nu chiar canonic) si total antimodern. Si care a vrut sa scrie o satira a modernismului. Din pacate insa, tabara lui - cea a conservatorilor, traditionalistilor, patriarhalilor - a pierdut razboiul. Si ceea ce atunci, in 1931, parea absurd, ultragiant, sau imposibil pur si simplu, este acum de multe ori o realitate curenta. Cu alte cuvinte, multe dintre episoadele satirei au ajuns de fapt profetii realizate. Iau de pilda capitolul cu “pedocratia” in care Papini vorbeste de virarea societatii catre comportamentele copiilor: distractia egalizata cu placerea ludica (acum sunt atat de sinonime, incat fraza asta imi pare o tautologie), idealul modern al femeilor care este efebul, virarea puterii de cumparare catre varste din ce in ce mai fragede, etc.
Acum insa am impresia ca poate fiecare dintre noi este un Gog mai mare sau mai mic, fiecare dupa puterile financiare si ambitiile sale de putere. Sau poate ma insel, desi cand ma uit la televizor si vad milardarii nostri grobieni care fara nici cea mai mica jena isi pot exprima parerile in domeniile cele mai inalte ale spiritului, considerand ca puterea financiara le confera statutul de aristocrati ai inteligentei. Traim intr-o lume mult mai individualista, asta este clar. Fireste asta nu este un neaparat un lucru rau. Este efectul colateral al liberalizarii societatii. Si este normal sa fie asa. BTW, Papini cel care satiriza modernitatea a ajuns in cele din urma un adept al fascismului si apropiat al lui Mussolini.
Pe de alta parte, Gog ramane o carte fascinanta tocmai ca suprinde/prezice din inceputurile (post)modernitatii - simptomele (maladiile, cum ar zice Lorenz) ce aveau sa apara cu vreo patruzeci de ani mai incolo. Iar pe de alta episoadele descrise, dialogurile, situatiile, cruzimea naiva a personajului, hiperrationaliatea vecina cu irationalitatea, tulburarea valorilor sunt chestii care pur si simplu te rup. E o carte care a beneficiat de trecerea timpului. Citind-o cu un ochi catre realitatea noastra nu poti sa nu te intrebi daca punctul de vedere al lui Papini nu are validitatea lui. Personal, cred mai mult in viitor, decat in trecut (*), insa nu despre asta e vorba. Gog este o chestie care se sustine estetic fara proptele ideologice. E literatura adevarata.
PS O mica marturisire, ieri mi-am dat seama ca lumea asta ma face in ultima vreme sa fiu prea transant. Prea extremist in ceea ce sustin. E si asta una dintre maladiile profetite de Gog, nu?
————
* Apropo de asta, uite un citat dragut din Amin Maalouf - Scarile Levantului: “La urma urmei, din ce este tesut viitorul, daca nu din nostalgiile noastre?” Sper sa scriu o recenzie si la Scarile Levantului in urmatoarele zile
August 3rd, 2006
Fireste nu e chiar asa. Au batut cuie la cosciugul albumelor conceptuale si MTV-ul si contemporary radio. Dar iTunes a finalizat procesul.
Concept album e extensia fireasca a vreo opt sute de ani de muzica occidentala. Incepand cu messele de la finalul Evului Mediu, cu oratoriile, cu operele baroce, concertele si simfoniile, operele romantice si asa mai departe.
Pretuirea la bucata nu este insa compatibila prea mult cu conceptele care traverseaza mai multe piese, cu albumele in care exista o legatura subterana sau vizibila intre piese. Sa nu ma intelegeti gresit - exista albume foarte bune si acum - de exemplu ultimul RHCP mi se pare super - numai ca sunt doar compilatii. Din contra, m-as hazarda sa spun ca albumele actuale au o variatie mult mai mare, si nu o tema comuna, tocmai pentru a vinde mai mult. Si a ochii un public mai larg.
Fireste, vina e si a audientei. De fapt, in primul rand a audientei. Prea putini oameni au chef sa asculte piese de 20 de minute, legate intre ele. Cu introduceri gradate de cinci minute. So we go for fast-food music.
Beethoven e mort si la fel si toti urmasii sai. Mai sunt vreo doi trei ascunsi in cotloane, aratandu-su unii altora chestii geniale, but “nobody listen to techno or concept rock”. Presedintii danseaza in campanii electorale pe Shakira si Macarena.
Si vine acus si randul romanelor. La ce bun 900 de pagini cand putem sumariza intr-un post scurt, consumabil intre doua reprize de WOW (sau putem sa punem acel post direct in WOW, intr-un pergament magic cu maxim 250 de rune).
BTW E interesant totusi ca exista si tendinta contrarie, more value for the money: ex jocurile din ce in ce mai complexe si o anumita parte a literaturii de consum - cu cartii de peste sase de paginii sau cicluri de peste patru mii de pagini.
August 3rd, 2006
Tocmai ma gadeam ca citesc cam putin in ultima vreme si postez inca si mai putin despre carti (sper sa mai scriu si eu despre vreo 2-3 saptamana asta).
Dupa care am descoperit blogul asta: Terorism de cititoare
Super bun. Despre literatura, mostly. Un amestec foarte misto de cultura (urbana?) romaneasca, autori internationali mainstream, poezie, fantasy & SF. L-am trecut la Bloglines.
July 27th, 2006
Muzele pentru postul asta au fost Irene cu Lucruri, intamplari, persoane care nu au fost sa fie ale mele , Radu cu Flashback si Igu cu Banane pe ziare . (BTW, poate o sa scriu si eu despre zana bananelor. BTW2, daca este sa existe o blogosfera, ea e in primul rand o comunitate de constiinta si de potential activism social, nu neaparat o chestie profesionala sau de info sharing. Citeam postul lui Radu si m-a apucat si pe mine nostalgia copilariei.Se ia ca o epidemie de stranutat).
Asadar:
1. Omul fara umbra - nu stiu autorul. Treceam clasa a II-a si am plecat cu ai mei in Ardeal. Si tin minte si acum ca am intrat in Sibiu si eu (the smart and unplesant one in my family, sis 
) am insistat sa intram in libraria aia de langa Muzeul Bruckenthal. O mai tin minte si acum: o incapere lunga, cu zona din spate structurata pe doua nivele, plina cu carti de toate culorile. Inchid ochii si o vad. Pe mine nu ma vad totusi. Imi este greu sa ma vad copil pentru ca am impresia ca nu m-am schimbat deloc de atunci. Dar divaghez. I-am tras pe ai mei in librarie cu forta si probabil i-am tinut acolo o parte semnificativa dintr-o ora. Cartea de care imi aduc aminte ca mi-am luat-o a fost Omul fara umbra. Scrisa de un roman. Coperta alba pe care se afla un boier fara umbra. Culegere de povestiri pentru copii. (Asta si Cuore cred ca au fost primele carti de povestiri pe care le-am citit. Cuore mi-a placut atunci, dar stiam ca e patetica. Am avut intotdeauna jena de patetic si penibil. Ceea ce nu este in mod necesar bine. O suspendare a simtului pateticului si penibilului este foarte importanta in viata, cred eu acum. Ajuta sa comunici mai bine, sa fii mai expresiv. Daca te chestionezi prea mult asupra penibilului intri intr-o bucla si apoi nu mai poti sa iti joci convingator rolul pregatit. Dar iar divaghez.) Asadar Omul fara umbra avea ca leading story o poveste despre un taran sarac care isi vinde umbra (si nu un picior, ochi sau alte organe cum i s-a propus) pentru a deveni bogat. Bogat fiind, isi vrea umbra inapoi. Kind of Faust pentru copii. Cu o tusa de Borges. Celelalte povestiri nu mai le stiu, dar cartea a fost memorabila. Cred ca de la ea imi plac povestirile cu talc.
2. Fantastica intalnire din zori - Antologie . Asta a fost o carte cu povestiri gotice, fantastice si SF pe care am citit-o in clasa a II-a. Doar pe jumatate, caci am pierdut-o. Acum vreo 6-7 ani am vazut-o la un anticariat. Nu am luat-o. E mai bine ca unele lucruri sa ramana neterminate. (Apropo, de ce toate anticariatele si librariile devin magazine de termopane sau de constructii si farmacii? De ce nu devin si ele macar cafenele, ceainarii, magazine de delicatesuri si alte chestii d-astea estetice. )
3. Testamentul Incasului - Karl May Citita tot pana la jumate. Pierduta la ora de traforaj la scoala. Tin minte clar unde am lasat-o. Tin minte si unde am ramas (personajul principal intra intr-o grota unde erau stocate arme de catre contrabandisti). Am vazut-o la acelasi anticariat ca la punctul 2. Nu am luat-o.
4. Pesteri scufundate - Nu stiu autorul Am vazut-o cu o zi inainte de Mos Nicolae la librarie. Am cerut-o mosului. Mama mi-a spus ca mosul are deja lista facuta. A doua zi era in ghete totusi. Era o chestie de oameni mari dar cu poze. Speologie si scufundari. Nu, nu am devenit pasionat de speologie mai apoi.
5. Carte fara nume - Autor necunoscut La asta am ezitat intre “fara nume” si “imaginara”. Si acum cred ca ea exista. Am visat-o in preajma Craciunului. Cred ca avem cam cinci ani, dar stiam unde ascund ai mei cadourile. Am visat cartea respectiva ascunsa in dulap. De Craciun am avut alte cadouri. Dar nu Cartea fara nume. Bun, dar unde e cartea, ii intrebam eu? Care carte? Aia rosie, mare, cu un pic de auriu si un castel pe ea. Cartonata si groasa. Care carte, Catalin? Aia pe care ati ascuns-o in dulap. Nu exista nici o carte de tipul asta. Nu cred, ma duc sa o caut. Am avut obsesia cartii asteia saptamani in sir. Plus prima mea teorie a conspiratiei. Cartea exista, dar ei nu voiam ca eu sa o am.
6. Aventurile lui Habarnam Prietenii mei vorbesc de aceasta carte. Citeaza din ea. Se amuza cu povestile acestui domn Habarnam. Eu nu am citit-o. 
Uneori cand vine vorba despre asta tac, alteori incerc sa ma bag in seama si sa mimez ca am citit-o, iar alteori imi recunosc ignoranta. Mama, ce-as fi vrut sa o fi citit. Pare geniala. Dar e prea tarziu. Si da, bai prieteni, m-ati prins, nu am citit-o, recunosc. Dar am citit Joyce si Hegel si Habermas, bai! Way more fun than Habarnam!
July 11th, 2006
Un citat foarte misto din interviul cu Ioana Parvulescu din Dilematica nr. 2 (numar care este net peste primul, dar despre asta voi scrie mai incolo):
Asa ca eu m-am indragostit de Winnetou, nu de Karl May care, dinspre partea mea, ar fi putut sa nici nu existe, cata vreme il aveam pe Winnetou si pe Old Shatterhand. Poate sa ti se para caraghios, dar cred ca ce e mai bun in mine e din romanele astea, care te formeaza intr-un anumit fel: sa fii la locul tau, sa nu ti se suie la cap, sa nu dispretuiesti alteritatea, sa nu te supere decat rautatea, falsitatea si prostia ingamfata, si “apa de foc” care-ti ia mintile, apoi sa lasi de la tine, sa fii gata sa intinzi mana primul. (…)
Toti copiii de atunci, care ne jucam la Brasov de-a Winnetou si Old Shatterhand (eu trebuia sa fiu sora lui Winnetou, rol care nu-mi convenea deloc , cei cativa pe care ii mai stiu, au ramas cu un anume fel de a privi lucrurile care e de acolo si chiar cu un anume spirit de aventura.
Un interviu bun, cu informatii biografice si cateva poezii inedite.
July 3rd, 2006
Mi-am apucat sa citesc Kadis pentru copilul nenascut - Imre Kertesz. De fapt, citisem cateva pagini acum vreo luna, insa mi se paruse genul de scriitor arid, abscons si elitist care nu imi place. Am gresit. Poate nu avem starea.
In fine, faza este ca acum m-a spart in cioburi mici si gri. O carte discursiv-intelectualizata despre nimicnicia intelectualizarii. Despre noi, astia un pic mai rasariti, care ne privim unii pe altii ca niste oglinzi in oglinzi si nu stim ce vedem si poate nici nu ne intereseaza si poate proiectam si poate jonglam cu cuvintele si avem deja-vuuri de discutii din trecut si uitam ce esential sau mimam ca uitam sau mimam ca am regasit si apoi iarasi ne privim pe noi insine si facem lucruri, grandomanii, fara insa sa avem clar definit scopul, doar ca asa trebuie, ca e bine sa fii tare, apreciat, plin de proiecte, vital, dar asta e vitalitatea oare, si gata. Nu pot sa suport genul asta de carti care se apropie prea de sufletul tau si apoi ii trag doua-trei suturi sanatoase cu bocancii. Saramago mai face faze d-astea.
Hai sa pun si un citat:
“Dar, se vede treaba, nu te poti feri din calea explicatiilor, nu le poti evita, explicam si ne explicam fara incetare, o explicatie ne pretinde insasi viata, acest inexplicabil complex de fenomene si perceptii, explicatii ne pretinde anturajul si pana la urma ne pretindem si noi, noua insine, explicatii, pana ce izbutim in cele din urma sa distrugem in jurul nostru totul si sa ne autodistrugem, e un exces adica de explicatii - ii explic eu filosofului, intr-unul din acele accese logoreice, atat de urate mie dar irepresbile, care ma apuca ori de cate ori n-am nimica de spus si care, ma tem, e de aceasi extractie cu bacsisurile grase pe care le dau prin restaurante, taxiuri sau cu ocazia mituirii unor persoane oficiale, respectiv semioficiale etc. , precum si cu politetea mea exagerata, mergand pana la abandonul de sine, de parca m=as ruga fara incetare sa mi se ingaduie sa exist, pentru existenta asta a mea”
June 24th, 2006
Complotul impotriva Americii -Philip Roth
Ne place sa credem ca suntem buni. Frumosi, deosebiti. Si ca lucrurile nasoale se intampla numai la altii. Ca macelurile, pogromurile, holocausturile, purificarile etnice, violurile in grup, caderea in anarhie sunt aberatii istorice care nu ne pot atinge. Poate si de asta se intampla aceste lucrurile acestea atat de des. Cine ar fi crezut de pilda in 1984, in timpul olimpiadei de iarna de la Sarajevo, ca peste numai cativa ani orasul va fi sfartecat, iar cetatenii sai se vor uri de moarte, se vor ucide fara remuscari. Similar, cine ar fi crezut la inceptuul secolului al XX-lea, in la Belle Epoque, ca in numai cativa zeci de ani lucrurile se vor schimba iremediabil, ca vor exista cosurile lagarelor pe care vor iesi fumul si cenusa a milioane de nevinovati. Ca oamenii for fi triati in functie de potentialul lor economic: cei neputinciosi - in camerele mortii, cei inca apti de munca - in lagarele de munca, storsi de orice vlaga. Si cine ar fi crezut ca executantii vor vedea acesta ca un lucru normal. Pentru ca cel mai cumplit lucru ca victimele erau lipsite de orice umanitate in ochii calailor, mai putin importante decat bacteriile. Practic crima nu era crima, ci un simplu act de dezinsectie sociala.
Pana la urma cum se apara o societate, asta este o intrebare. Cat de selectivi sau neselectivi sunt anticorpii generati. Reusesc acesti anticorpi sa devina maligni si nediscriminatorii, distrugand principiile de responsabilitate personala, si facandu-ne sa revenim la culpabilizarea de grup? Cazuri de genul acesta au fost nenumarate in istorie. Nu mai departe de evenimentele de dupa 11 septembrie 2001, cand populatia araba a riscat cat pe ce sa fie considerata aliat spiritual al teroristilor. Sau mai imi vine minte cazul populatiei de origine japoneza din vestul Americii, care in cel de-al doilea razboi mondial a fost internata in lagare, considerandu-se ca ar putea sa-i ajute pe compatriotii sai in eventualitatea unei invazii.
Cam asta e premiza esentiala de la care porneste Roth in Complotul impotriva Americii. Pentru cei care nu stiu, Phillip Roth este unul dintre cei mai apreciati scriitori americani in viata (in zona high-end a literaturii) castigand cam toate premiile majore americane de gen (chiar de mai multe ori). Ca fapt interesant, intr-o ancheta facuta anul acesta printre critici, editori etc. cu privire la cele mai bune romane ale ultimilor 25 de ani, din lista de 22 de volume 5 i-au apartinut lui Roth.
Ce este cu romanul asta, Complotul impotriva Americii? El s-ar putea inscrie foarte usor intr-un gen al SF-ului, ucronia (adica povestile de tipul “ce ar fi fost daca Napoleon ar fi invadat Anglia”). De fapt si de drept, chiar a castigat SideWise Award in 2005, premiul care se acorda pentru cea mai buna ucronie a anului.
Punctul de cotitura la Roth este castigarea alegerilor din 1940 de catre Charles Lindbergh, si nu de Roosevelt, cum s-a intamplat in realitate. Lindbergh, erou pentru multi americani, se pare ca a fost un simpatizant al miscarii naziste si al lui Hitler. Asadar in romanul nostru, el respinge intrarea Americii in razboi de partea aliatilor, si semneaza un pact de neutralitate cu Japonia si Germania. Dupa care, administratia devine din ce in ce mai opresiva cu populatia de origine evreasca, ajungandu-se pana la deportari si pogromuri.
Pe fundalul acesta se desfasoara povestea lui Philip si a familiei sale - Philip find alterego-ul lui Roth (acelasi background evresc, aceasi varsta, acelasi oras). Phillip, pustiul de noua-zece ani la inceptul romanului, creste in aceasta lume care trece incet-incet de la linistea anilor treizeci la opresiune regimului totalitar. Isi traieste copilaria, observa lucruri, se maturizeaza. Intr-un fel aduce aminte de kurnalul Annei Frank. O carte subtila despre populatia evreasca de pe coasta de est in anii patruzeci, plina de amanunte interesante, de tablouri excelent realizate. Si o carte despre angoasele minoritarului. Si despre angoasele copilariei. Pentru ca, pare a spune Roth, cele doua posturi se suprapun in fata fortei opresiunii statale. O carte despre alegeri si despre libertate.
Foarte cursiva, foarte usor de parcurs. Ajunsa best-seller in America. Considerata de democrati drept un atac fatis la adresa administratiei Bush. Considerata de simpatizantii lui Bush ca o forma de sustinere a politicii sale pro-razboi. Contestata de catolici - pe motivul descrierii acestora ca potentiali participanti la un pogrom ucronic. Ne place sa credem ca suntem buni. Frumosi, deosebiti, nu-i asa?
June 21st, 2006
Cititi asta si zgariati-va ochii. Mai tare, fara jena. Desfigurati-va ;)
When I presented Harlan with the SFWA Grand Master award, I made the point that the reason Harlan was getting the award was because of the stories he’d written, not because of the stories about him or any of the side-issues and brouhahas. The Essential Ellison is a terrific place to start.
Din blogul lui Neil Gaiman, de unde altundeva.
Cei cativa care mai citesc blogul meu (mii de multumiri, btw, dar daca aveti ceva mai bun de facut, I will survive) deja intuiesc ca este inca un post vitriolat la adresa acestui incredbil-de-talentat-enervant-de-cool-dezgustator-de-celebru-obscen-de-complex scriitoras pe nume Neil Gaiman. Partial corect. Pentru ca voi mai introduce un subiect al urei mele: Harlan Ellison.
Care e cel putin la fel de cool ca Gaiman. Care a intrat o data intr-o banda de criminali doar ca sa scrie un roman. Care era pitic dar putea sa tina pe umeri douazeci de giganti. In timp ce facea demostratii de scrima si vrajea un cor de calugarite. Care cred ca a publicat o duzina de povestiri in Playboy si juca septic cu H. Heffner (deci s-ar putea sa fie vorba si de alte jocuri, afirma gurile rele).
Si acum sa va zic cand l-am urat din tot sufletul pe Harlan Ellison asta. Prin 1995 cand am imprumutat de la Biblioteca Americana un volum de Best American Short Stories in 1994 (asa cred ca ii zicea). E o serie clasica la americani unde apar numai povestirile d-alea seci din reviste literare snoabe. Povesti d-alea in care practic nu se intampa mare branza. Dar care sunt bune, fara indoiala. Si printre toate snobismele astea aclamate de critici era si Ellison. Cu “The man who rowed ashore Christopher Columbus”. Aparuta in Omni. (Omni asta era o revista glossy din anii ‘90, ante Internet, cu un tiraj la vreo 3 milioane, cred. Kind of PlayBoy meets Analog and Wired.) Deci l-am urat pe Ellison atunci cand mi-am dat seama ca desi era cel mai non-conformist scriitor din epoca, urma sa ramana si in istorie, pupat in fund de toti criticii cu cravate innodate regulamentar.
Si nici nu am inceput sa-mi strig ura in inima lumii. Sa vorbesc despre Dangerous Visions, de exemplu. Din pacate ma voi opri aici pentru moment. Nu, nu m-am sufocat de ura. M-au apucat accesele de constiinta vizavi de munca.
Nota mentala: De fapt postul asta se dorea a fi despre Anasi Boys. O recenzie. Asta cu ura era doar introducerea. Dar lasa ca revin in partea a doua. Si, daca ma gandesc bine as putea sa fac si un serial bloggistic numit “Oameni pe care trebuie sa ii uram pentru ca sunt prea buni si ne fac pe noi, simplii muritori, sa aratam ca niste verze. Murate” Un candidat ar fi Oliver Stone. Asta apropo de filme care imi plac. Am uitat de Oliver Stone ieri, intr-o discutie foarte misto. (Atentie, titlul serialului meu intentionat este copiraitat ca asa spun eu acum. Cine mi-l fura o sa aibe zece ani de ghinion. )
June 15th, 2006
An unclear space of time later, he was relieving himself in a scarred porcelain urinal that reeked as if it hadn’t been cleaned in a week. Yellowed plaster walls crowded round him. Sullen, gouged graffiti ranged from brutal to incomprehensible and back.
PLAISTOW GANGWITS IN YER SOUP
YOUR RAGS SUIT THEM
FUCK OFF MARKEY CUNT
MONEY MAKES THE WORLD GO BROWN
EMMA SUCKED MY PRICK HERE
U SUCKED IT USELF
ZEK TIV SHIT BRING THE OMBUDSMEN
FUCK THE U.N.
PISS ON YOU TOO
MEAT THE RICH
It wasn’t always clear where one message ended and the other began. Either that or he was very drunk.
He was very drunk.
————————-
Cititorii de cyberpunk, noir urban near-future powerful stuff sa noteze numele asta: Richard K. Morgan. De fapt fac pariu ca o parte considerabila deja il cunosc. Altered Carbon, Broken Angels, Woken Furies, Market Forces. Morgan asta scrie fenomenal de bine. Un supersimt al actiunii rar intalnit. Si foarte cinematografic. Iar cei mai lenesi/timizi cand e vorba de citit, or sa aiba si ei parte de Morgan, partial, cand vor aparea filmele (si sunt convins ca or sa fie superhituri).
Uitasem, extrasul este din Market Forces
June 11th, 2006
Am ascultat dimineata niste pastilute realizate de Simon Singh pentru BBC. Excelente ca informatie si ca realizare. Este fenomenal cum se pricep unii (BBC, National Geographic, Discovery) sa realizeze chestii ubercool din subiecte aride.
Cinci episoade de vreo 15 minute fiecare.
1. Despre numarul 23 miliarde. Adica cat s-a obtinut la licitatiile 3G din UK prin folosirea unul model de licitatie care sa maximizeze pretul oferit, model bazat pe teoria jocurilor a lui John Nash. (Angajati matematicieni, domnul Tariceanu! O sa maximizati veniturile la buget. Sau or sa mascheze treburile asa de bine de nu o sa se prinda nici cel mai destept ziarist.)
2. Despre un numar prim titanic de mare, din familia numerelor merseniene (2 la puterea Y minus 1 este prim). Aparent este si un program gen SETI numit GIMPS care computeaza distribuit in cautarea acestor numere, oferind si un premiu de 100 K.
3. Despre 74%, maximul de randamen care se poate obtine la organizarea unor sfere de aceasi dimensiune intr-un cub (organizare gen fagure - cea cubica da sub 55%). Problema se numeste conjectura lui Kepler , a fost pe lista lui Hilbert la inceputul secolului trecut, si a fost demostrata abia acum cativa ani.
4. Despre 7 - numarul de amestecari ale unui pachet de carti de joc pentru a genera o ordonare complet aleatoare. Povesti interesante despre cazinouri. Una care mi-a placut, cea despre niste matematicieni care bateau casa la ruleta prin calcularea zonei une urma sa se opreasca bila prin analiza computerizata a vitezelor bilei si rotirii ruletei (totul in timp real, in mediu de joc, cu niste computere ascunse in pantofi si pocnituri din degete).
5. Despre 4 si problema colorarii hartilor (patru culori sunt suficiente), care si ea a fost enuntata in secolul al XIX-lea dar s-a demostrat abia de curand prin reducerea cazurilor de analizat la un numar finit dar destul de mare si analizarea lor cu ajutorul computerelor.
Inca o data, cinste BBC pentru calitatea emisiunilor. Cum spunea si Friedman in editorialul de pe ultima pagina din Business Magazinul de ieri, secolul XXI va fi castigat de tara care produce prima energie nepoluanta. Si probabil aceasta tara va fii aceea care va investi cel mai mult in educatie (dar nu in mismasuri guvernamentare cum se intampla in Romania, ci investii care sa ajunga la beneficiari: copii, studenti, doctoranzi and so on) . Dar asta e alta poveste, nu ?
June 8th, 2006
Catre Edith Gorgenyi
Pacific Palisade, Califrnia 1550
San Remo Drive
14 ianuarie 1950
Draga Domnisoara,
Scrisoare Dvs. este delicios de confuza si intr-adevar prea putin “concreta”. E greu sa raspunzi la ea, dar fiindca asteptati un raspuns, nu as vrea ca asteptarea sa va fie zadarnica si va multumesc pentru increderea, desigur cam vaga, pe care mi-o aratati mie, unui om batran, si care merge atat de departe, incat ma tutuiti. As vrea s-o fac si eu, mai ales fiindca imi scrieti ca sunteti frumoasa, dar sunt prea timid pentru aceasta. Cat despre mine, eu nu sunt deloc frumos si nu-mi place sa fiu fotografiat. Ma “zariti” mai usor, citind una dintre cartile mele - dar nu vreau sa afirm cu aceasta ca ele ar fi frumoase.
Aflu cu interes ca vreti sa deveniti actrita. Fireste, n-am nici cea mai mica posibilitate sa-mi dau cu parerea, daca aveti sau nu talentul necesar. Frumusetea singura nu este suficienta, chiar daca ea este un mare avantaj. Dar din scrisoarea Dvs. vorbeste o anumita vocatie constitutiva pentru teatru, un temperament indraznet, care ma face sa cred in talentul Dvs.
Mult noroc! Mult succes! - Sunteti de parere ca probabil primesc foarte multe exemplare de “asa ceva” ca scrisoare Dvs. Foarte multe primesc intr-adevar. Dar “asa ceva” mai rar.
Al Dvs,
Thomas Mann
——–
Scrisoare este adevarata. Am cules-o dintr-un Secolul XX vechi, din 1965. (BTW, oare au aparut scrisorile lui Thomas Mann intr-un volum in limba romana?)
Sa ni-l inchipuim pe Thomas Mann batran, avand 75 de ani in 1950, facandu-si corespondenta intr-o zi insorita in California, si dand peste scrisoarea unei tinere prostute care i se adresa probabil cu “Draga Thomas”. Sa ne inchipuim amuzamentul lui, dar si sentimentul magulitor de masculinitate care il cuprinde. Si sa zambim Are si celebritatea avantajele sale, desi in cazul acesta mult prea tarzii.
Scena se lasa, al nostru Thomas revine in Elvetia, unde si moare in 1955.
Despre Edith Gorgenyi nu am gasit nimic in motoarele de cautare. Ramane in istorie cu aceasta scrisoare. Poate acum a si uitat ca i-a scris candva lui Thomas Mann. Sa speram ca trait o viata frumoasa (in America sau in Ungaria, habar nu am), ca acum este bunica si inca mai citeste din marii scriitori ai lumii.
June 7th, 2006
Criz de la cultura-vura posteaza despre o noua colectie de literatura contemporana straina ce va aparea la Humanitas, denumita “Raftul Denisei” .
Si eu cred ca o e idee de marketing complet neinspirata:
1. Denisa Comanescu este o editoare buna (exemplul cel mai clar fiind ce a facut la Polirom) insa in nici un caz nu este un personal brand (nici macar printre cei avizati)
2. Brandurile personale (mai ales cele feminine, fara a fi misogin) functioneaza foarte bine la produse generaliste dedicate unui public feminin de regula nu foarte educat/pretentios (ex: Oprah, Martha Stewart etc). Pana si parfumurile cu personal brands (alea cu nume de actrite, cantarete, tenismene) sunt in categoria entry-level, in nici un caz luxury goods. Cu cateva exceptii. Pe de alta parte, cartiile sunt niste chestii relativ elitiste - cel putin cele promovate de Humanitas (mult mai aproape de parfumuri de lux, decat de detergenti). Insa chestia asta cu “Raftul Denisei” nici nu va creste brand equity-ul (nu e raftul lui Marquez, Rushdie sau Borges, sa zicem) si nici nu va atrage alte categorii de public (mai bine ii ziceau raftul Andreei Marin, daca asta voiau).
3. In general o autoritate intr-un domeniu se denumeste prin numele de familie (o colectie de filosofie denumita “Raftul lui Immanuel” ar fi hilara). Faptul ca s-a apelat la prenume denota ca nici macar oamenii de la Humanitas nu aveau incredere in potentialul de brand personal al Denisei Comanescu si atunci au ales varianta asta mai soft si mai putin implicativa.
4. Este evident ca Denisa Comanescu nu va putea alege toate cartile care i-au placut pentru a le pune in colectia sa. Unele au copyrightul la alte edituri, altele au fost publicate recent. Deci nu poate sa fie cu adevarat o selectie personala. Doar un stunt de marketing. Neinspirat.
May 29th, 2006
Asadar a aparut Dilemateca, o revista culturala scoasa de cei de la Dilema. Format glossy, frecventa lunara, 80 de pagini, 5 RON, contine si o carte de Tzvetan Todorov despre gandirea umanista in Franta (Gradina nedesavarsita)
Foarte frumoasa ca aspect si cu un continut interesant. Mi-a placut foarte mult interviul cu Dan C. Mihaiescu (mai ales partea cu muzicile). In plus o scrisoare inedita de la Steinhardt catre Noica (m-a uimit ce termeni anglosaxoni folosea Steinhardt). Un articol despre bloguri culturale destul de putin inspirat. O analiza a pietei de carte dupa 1990.
Per total o revista buna, insa care nu ajunge la nivelul de calitate impus de Secolele XX de dinainte de revolutie. Intrucatva lipsita de substanta adevarata. Prea tabloidala. Pe de alta parte este de remarcat in peisajul revistelor de cultura - cred ca va avea o distributie mult mai buna decat restul. Sa asteptam numerele urmatoare.
Later Update: Plimbandu-ma prin oras am remarcat ca a Dilemateca vine la pachet si cu alte carti: una de Rorty, alta de la All cu istoria filosofiei. Deci un fel de tombola.
May 26th, 2006
De De Quincey am aflat prin intermediul lui Borges, care il diviniza. Si dat fiind acest fapt(desi am pagina cu biografia lui De Quincey in fata), intotdeauna m-am intrebat daca De Quincey a existat sau este doar o inventie borgesiana. Chiar si dupa am citit Confesiunile unui opioman.
Si tot din acest cauza am efectuat o lectura oarecum paranoida pe volumasul despre moartea lui Kant. In esenta, povestirea este relatata din punctul de vedere al unui prieten al lui Kant, care il vegheaza in ultimele zile ale vietii. Dar oare este acest prieten adevarat? Si daca a fost real, este si povestirea reala la randul ei? Si, a fost Kant real? In fine, cam asta se intampla cand il citesti de prea mute ori pe Borges.
Sa revenim la cartea lui De Quincey. Povestea reala a unei persoane magnifice intelectual la sfarsitul vietii sale. Cand toate stradaniile lui de a avea o viata ordonata se naruiesc. Cand uita ce a spus acum cateva minute. Cand, el cel care dormea intotdeauna intr-un intuneric si o tacere deplina, este nevoit sa doarma cu lampa de veghe si cu un ceas care sa produca sunete regulate. Cand apar fantome si obsesii si fobii si comportamente senile.
Nu este o carte despre Kant. Pentru ca nu acesta a fost Kant. Este o carte despre umbra firava a unui om. Despre luptele acestui om cu uitarea si timpul. Existentialism avant la lettre. Sincer sa fiu nu este o lectura fundamentala. E o carte indiscreta despre cel mai intim aspect al vietii unui om, moartea.
May 24th, 2006
Asa dintr-o data mi-am adus aminte de Pablo Neruda. Unul dintre cei mai tari poeti ai secolului trecut. Cu unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste, ever. Cantecele Capitanului, se numeste unul dintre volumele lui. Despre un camarad comunist care lupta si iubeste si lupta din nou. Che Guevara meets Lord Byron.
Deci mi-am adus aminte de el si am cautat un text de-al lui. Le-am gasit pe acesta.
Cine moare?
Moare cate putin cine se transforma in sclavul
obisnuintei, urmand in fiecare zi aceleasi
traiectorii; cine nu-si schimba existenta; cine nu
risca sa construiasca ceva nou; cine nu vorbeste cu
oamenii pe care nu-i cunoaste. (…)
Moare cate putin cine-si distruge dragostea; cine nu se lasa ajutat
Moare cate putin cine-si petrece zilele plangandu-si de mila si
detestand ploaia care nu mai inceteaza. Moare cate putin cine
abandoneaza un proiect inainte de a-l fi inceput; cine nu intreaba
de frica sa nu se faca de ras si cine nu raspunde chiar daca
cunoaste intrebarea. Evitam moartea cate putin, amintindu-ne
intotdeauna ca “a fi viu” cere un efort mult mai mare decat simplul
fapt de a respira. Doar rabdarea cuminte ne va face sa cucerim o
fericire splendida. Totul depinde de cum o traim… Daca va fi sa te
infierbanti, infierbanta-te la soare Daca va fi sa inseli,
inseala-ti stomacul. Daca va fi sa plangi, plange de bucurie. Daca va
fi sa minti, minte in privinta varstei tale. Daca va fi sa furi, fura
o sarutare. Daca va fi sa pierzi, pierde-ti frica. Daca va fi sa simti
foame, simte foame de iubire. Daca va fi sa doresti sa fii fericit,
doreste-ti in fiecare zi...
Frumos, nu ?
Mai multe poeme aici (in engleza)
Si cateva chestii interesante din Wikipedia:
Pablo Neruda was cited in The Simpsons episode “Bart Sells His Soul”.
Lisa: Hmm. Pablo Neruda said, “Laughter is the language of the soul.”
Bart: I am familiar with the works of Pablo Neruda.
Neruda always wrote in green ink because it was the color of Esperanza (hope).
May 20th, 2006
Anul negru • Concurs de frumusete masculina la Stincile Blestemate - Ismail Kadare
Kadare asta chiar e bun. L-am descoperit anul trecut prin toamna si de atunci am citit cam tot ce a aparut la noi. E genul de scriitor care reuseste sa impuna o cultura. Sa o prezinte lumii si sa-i gaseasca o nisa intr-o lume din ce in ce mai omogena. Poate d-asta este el un scriitor mai mare (nu neaparat mai bun) decat scriitorii romani contemporani. Pentru ca a reusit sa-si genereze un public global caruia sa-i povesteasca despre Albania pe o voce unica. Si sa o transforme dintr-un colt nefericit al Europei intr-un taram exotic, cu eroi, legi ciudate si povesti magice.
Plus ca omul asta chiar este original. Nu este doar al o sutalea scriitor de realism magic. Sau realismul lui magic nu e deloc sud-american. Si nu are retete. Un roman este mai fantastic, altul mai psihologic, unul mai parabolic, altul mai istoric. Are simtul riscului.
Despre cartulie acum. Am citit-o duminica trecuta. Contine un roman de vreo 170 de pagini si o nuvela de vreo 50. Romanul (Anul negru) este o poveste don quijoteasca despre un grup de cativa tarani albanezi care pleaca sa salveze noul regat al Albaniei. Se petrece pe la inceputul secolului al XX-lea (in jur de 1912-1914). Taranii nostri isi fac armata si incep o ratacire prin spatiul mic al Albaniei pentru a se lupta cu cei care pun in pericol noul stat. Ca stil mi-a adus aminte de “Razboiul sfarsitului lumii” a lui Llosa sau de “Un veac de singuratare” a lui Marquez. Aceasi tip de tratare imprecisa, cu margini fantastice efemere, a istoriei care se lichefiaza in forme imprecise, a la Dali. Si mai mi-a adus aminte de “Aventurile soldatului Svejk”. (BTW, de ce nu se mai reediteaza cartea asta geniala.) Aceleasi personaje incantator de naive, ratacite prin viata. Si orarecum aceasi viziune despre razboi.
Nu mi-a placut (dar absolut deloc) faptul ca romanul are doar 170 de pagini. E genul de subiect care necesita proportii epopeice. Planuri paralele, rememorari ale vietii personajelor, povesti in povesti si asa mai departe, pentru a contura un tablou inteligibil (si realist). In 170 de pagini d-abia te incalzesti putin. Si apoi, pac! - povestea s-a terminat, cortina s-a tras.
Nuvela (”Concurs de frumusete masculina la Stincile Blestemate”) e in alt registru: psihologico-istoric. Se organizeaza un concurs de frumusete masculina, un tanar nevoit sa stea in recluziune ca urmare a aplicarii kanun-ului (dreptul cutumiar) castiga, apoi este omorat. M-a facut sa ma gandesc la diferitele moduri de gandire masculina. La alpha males si beta males, la strategii reproductive si alte chestii d-astea.
Per total o carte buna. Desi preferata mea ramane “Fiica lui Agamemnon • Succesorul” . Doua cuvinte despre traducator: Marius Dobrescu, care a tradus toate cartile lui Kadare in romana, este extraordinar: nici nu aplatizeaza textul, nici nu il exoticizeaza.
May 17th, 2006
Strigarea lotului 49 - Thomas Pynchon
De ce titlul asta? Al postului meu, adica. Pentru ca la un moment-dat, pe la jumatatea romanului, mi-a trecut prin cap, complet neghidat rational, ”Pe aici prin paginile astea trebuie sa fie ingropate o gramada de BMF-uri”. Semnele alea pe care le cere Samuel Jackson in fiecare film in care joaca. BMF pe portofelul din Pulp Fiction, BMF pe manerul sabiei Jedi din din Star Wars, si asa mai departe. BMF vine de la Bad MotherFucker, normal. Iar Pynchon asta este un BMF de top
TCL49 e genul de roman pe care poti sa-l citesti de 50 de ori, de fiecare data altfel. Dupa mine, doar Pynchon si Borges au calitatea asta: aceea ca romanul sau povestirea sa se faca uitata si sa fie redescoperita ca ceva complet nou la o lectura ulterioara. Pentru ca Pynchon e super dens in referinte culturale, in povesti in povesti in povesti, in pasaje de 30 de cuvinte care fac la alti scriitori cat o nuvela, in jocuri dezlantuite, in ironii si poante. Haladui prin toata literatura, de fapt prin toata istoria civilizatiei, in fata si in spate. Si o faci cu zambetul pe buze.
Acum, fiecare persoana care il citeste poate sa aiba propria viziune asupra plotului. Personal, mi s-a parut ca opozitia Thurn & Taxis vs Tristero poate fi citita si ca opozitia intre crestinism si gnosticism (BTW, nu cred ca am scris asta aici, dar daca nu as fi agnostic, as fi gnostic. Mi se pare foarte frumoasa estetic si probabila epistemologic ideea de recrearea a lui Dumnezeu de catre oameni la sfarsitul timpului). Sau ca opozitia intre constrangerile societatii structurate si nevoia de evadare a fiecaruia. In fine, aici fiecare poate sa vada altceva. Ce e tare, si aici vine BMFitudinea lui Pynchon asta, ca putem sa vedem fiecare ce avem chef.
Nu o sa scriu despre plot (atat pentru ca sunt oameni carora nu le plac spoilere, cat si pentru ca nu am facut-o niciodata - nu vad rostul, cand exista situri ca Amazon sau Wikipedia unde poti sa afli ce contine efectiv un roman). O sa spun doar ca este vorba de o conspiratie, sau de paranoia. Sau de ambele. Pentru ca oamenii inventeaza conspiratii pentru a structura realitati eterogene. Dar daca unii autori ca Pynchon sau Eco fac din chestia asta un pretext pentru literatura, alte persoane vad doar filonul pecuniar (aka Dan Brown , Pavel Corut and so on).
Acum problema nu este chiar atat de mare, cinstit vorbind. Adica, fiecare este liber sa citeasca, sa asculte, se distreze asa cum vrea. Si sa valorizeze cum vrea. Partea mai nasoala este ca “literatura” proasta o scoate de pe piata pe cea buna, ca sa parafrazez citatul ala cu banii. Pentru ca are retete de marketing mai bune si marketshare potential mai mare.
Later update: O parte dintre bloggerii romani fac parte din Trystero. Trebuie doar sa-i identificam. Semnele sunt acolo
May 13th, 2006
Next Posts
Previous Posts
