Category Archives: chestii

Transferuri externe din cont in cont (mult) mai ieftine

Tudor mi-a zis sa scriu despre cum a decurs utilizarea TransferWise.com, asa ca ma supun.

1. Trebuia sa transfer 230 euro in Grecia (avans cazare). Transferul trebuia sa fie intr-un cont bancar (nu mergea Paypal sau ceva similar). O simulare de transfer bancar EURO-EURO arata comisioane de 26 euro (asadar peste 10% din suma). Plus ca daca i-as fi cumparat din lei as fi primit un curs prost (ca la toate bancile mari).

2. In interesul optimizarii sistemului bancar (probabil 15% se percepea pe vremea cand Venetia era regina comertului, pe la 1200-1300, ca sa transferi o suma din Venetia in Crimeea in aur, prin furtuni si cu riscuri de a te intalni cu piratii) am zis sa fac un efort si sa gasesc o solutie rationala.

Stiam ca vazusem un startup pe tema asta lansat de oamenii de la Skype dar uitasem numele. Noroc cu Alexandru Zodieru care mi l-a amintit.

Pe scurt:

1. Facut cont.

2. Banii se transfera in lei in contul bancar Transferwise (in Romania au un cont la Raiffeisen), iar de acolo se convertesc in euro (probabil pe sistemul de licitatii valutare, la un curs bun pentru toata lumea), dupa care se platesc beneficiarului (probabil dintr-un cont in euro din Grecia). Ii poti transfera prin ebanking, normal.

3. Pentru a acoperi eventualele variatii de curs iti cer un depozit (default era 3% dar poti schimba limita) astfel incat transferul sa se faca in mod sigur (daca ai nevoie sa platesti o suma fixa). Iar daca nu sunt variatii, sau este in favoarea ta acea diferenta, se refundeaza in contul tau bancar dupa finalizarea transferului.

4. Mie mi-au cerut sa depun (prin ebanking) suma de 1068 lei dintre care 31.64 ron (6.9 euro estimativ) sunt acea rezerva, pentru a transfera 230 E. Suma includea comisioanele lor. EI listau comisioanele pe la vreo 11.5 lei.

5. Acum socotelile. Daca cumparam lei de la banca si apoi transferam in euro as fi dat pentru 256 euro (230 + 26 e comisioane) 1153 RON (la cursul de cumparare pe care il ofera banca azi – 4.5072)
Diferenta minimala (asumand ca nu mai recuperez nimic din acea rezerva pentru acoperirea variatiei) este de 85 lei (adica vreo 18-19 euro)
Diferenta maximala (asumand ca imi recuperez in intregime acea rezerva) este de 116 lei (adica vreo 25 euro)

So e vorba de o economie considerabila daca ne raportam la suma trimisa (8-12% din suma).
Sistemul zice ca banii vor ajunge miercuri la destinatar in cont ceea ce este absolut similar cu plata externa directa (din cont euro in cont euro)

Acum astept sa primesc mesjul ca plata s-a finalizat si sunt un client multumit.

Si un link de refferal care ofera comisioane 0 la primul tansfer:

 

numere, litere si povesti

Mi-au placut intotdeauna numerele mari. Sau, mai bine spus, m-au fascinat. Pentru ca in egala masura le gasesc minunate si infricosatoare. (Si, de aici, in fascinatia pentru numerele mari a venit si afinitatea fata de Borges si pentru Leibnitz. Ca nota, cu totii ne definim “filiatia” spirituala prin colosi, dar mi se pare ca genul asta de chestii tin mai degraba de structuri de profunzime, decat de lecturi sau de capacitate intelectuala. Si la taverna din satul X sunt tarani nominalisti si tarani realisti care repeta in alta forma disputele scolastice, doar ca subiectul aparent e politica, fotbalul sau primarul.)

Cand eram mic, foarte mic, aveam teoria ca daca universul e infinit (cum credeam atunci) atunci practic orice iti inchipui exista in realitate undeva. Si asta ma facea sa vreau sa imi inchipui lucruri. Oricum, nici acum nu fac diferenta foarte mare intre a inventa si a descoperi (si d-aia mi se pare ca platonicienii de orice culoare ar fi ei au dreptate, lucrurile exista de la inceputul timpului, nimic nu e nou sub soare).

D-aia imi place de exemplu Gaiman, cu Sandman-ul lui, cu Cartea aia a Eternitatii, cu poteca birfurcata luata de la Borges. D-aia mi s-a parut fabuloasa imaginea aia din primul numar din noul Sandman (Sandman: Overture) in toti Sandmenii se aduna intr-un loc, cel uman si cel floare, cel abstract (cross intre Miro si Dali?), motanul cel mare si toti ceilalti. Trebuie sa pun neaparat o imagine ca sa explic despre ce e vorba, chiar daca e discutabil dpdv copyright.

sandman_overture

Si tot cand eram mic obisnuiam sa numar cand nu voiam sa dorm. Stiu momentul cand am ajuns pentru prima data la o mie. Il stiu, desi au trecut mai mult de 30 de ani, mai bine decat stiu lucruri care s-au intamplat in ultimii ani si care, cel putin obiectiv, vorbind sunt mai importante.

Si d-aia imi place interpretarea aia a lui Everett a mecanicii cuantice – cu lumile multiple. E o forma de consolare acolo – undeva continuam sa fim alaturi de oameni dragi, chiar daca aici au plecat. Si nu ma amagesc ca ar exista cea mai buna dintre lumi, ci doar cai alternative de a parcurge o bucata de timp mai mare sau mai mica. Desi poate uneori ma gandesc ca poate va fi si un Omega point in care vom fii cu totii iar. Dar agnosticul din mine il alunga pe gnosticul din mine, zicandu-i ca e irelevant, oricum tu nu iti mai stii gandurile de acum 15 ani, nu mai esti cel de acum 20 de ani si poate nici cel de acum 5 ani, cum ai putea sa fii atat de extins in timp si totusi sa fii tu. E complicat cu numerele astea mari si povestea cu eternitatea si nemurirea e o mare pacaleala culturala vestica ūüôā

De fapt nici nu mai stiu ce voiam sa scriu. Voiam sa scriu despre o carte cu sute de mii de miliarde de poeme si totul doar in 10 pagini, si despre o povestire care mi-a placut mult acum cateva zile Р One Breath, One Stroke a lui Catherynne M. Valente Рo repovestire a mitului lumilor din oglinda.

Dar pana la urma uite ca am scris despre altceva. Cel putin in lumea asta. Am citit candva undeva ca literele sunt de la Dumnezeu si numerele de la Diavol. Cred ca e ceva adevar (metaforic) in chestia asta. Cred ca percepem lumea prin numere si apoi ne aparam de ea, indulcim adevarul, prin cuvinte.

o poveste prozaica cu birocratie si arta

Povestile de genul asta le stim cu totii: tipicul conflict intre birocratia care face lucrurile “asa cum trebuie facute” ¬†(fara sa mai conteze ca la origine “trebuie” insemna vointa oamenilor) si arta – in aparenta fragila, in realitate avand aceasi robustete si tenacitate ca buruienile salbatice (pentru ca arta adevarata e o buruiana salbatica, nu o floare de sera/supermaket). ¬†Nu exista final niciodata, exista doar batalii castigate de o parte si de alta. Si intre timp, viata trece si pentru artisti si pentru birocrati.

Asadar, chiar ieri, la Social Media Summit spuneam cuiva ca de fapt mie mi-ar placea sa locuiesc intr-un oras mai mic, de pilda la Sibiu. Intr-un loc unde oamenii sunt mai asezati, mai domoli, in care poti sa iti cunosti vecinii mai bine si sa te bucuri mai bine de lucrurile alea marunte care compun viata. Si mai ales in care poti sa iti cresti copiii mai frumos.

Si pentru ca lucrurile se leaga in moduri nebanuite, astazi un prieten mi-a povestit despre o chestie din Sibiu. Omul s-a mutat inapoi la Sibiu, dupa multi ani de stat in Bucuresti, tocmai pentru a trai o viata mai normala si pentru a-si creste copilul mai frumos.

Povestea e simpla, asa cum spuneam mai sus: in centrul istoric al Sibiului, la o aruncatura de bat de Piata Mare, se afla un Liceu de Arta. Cu  olimpici, cu seriozitatea de mica Viena, cu elevi mici si mari care invata muzica si artele plastice. Cladirea in care se afla respectivul liceu a fost revendicata si obtinuta in instanta de Biserica Evanghelica, anul trecut.

Partea buna e ca Biserica Evanghelica nu vrea sa scoata liceul din spatiu (legea prevede mentinerea destinatiei unui spatiu revendicat pe o perioada de 10 ani). Partea si mai buna e ca nici macar nu vrea chirie pentru urmatorii 3-4 ani, pana in 2018. Partea inca si mai buna e ca parintii celor 400 de copii ar fi oricum dispusi sa scoata niste bani din buzunar si sa plateasca chiria pentru acel spatiu, daca proprietarul ar dori act lucru.

Si aici povestea ar trebui sa se incheie, in esenta: exista un acord de vointa al partilor implicate si toata lumea e fericita.

Sau ar trebui sa fie.

Partea nasoala e ca in mod legal chiriasul nu este liceul in sine sau consiliul parintilor. E Consiliul Local. Iar Serviciul Scoli din Consiliul Local spune in esenta asa: putin ne intereseaza ca voi sunteti de acord sa o lasati asa, noi decidem sa nu mai incheiem contract de inchiriere cu proprietarul (Biserica Evanghelica) chiar daca aceasta ar fi pe o valoare pur nominala (1 leu/luna, sa spunem). Decidem in schimb sa mutam liceul din centru intr-o zona periferica. In spatiul unde exista alt liceu (care a fost comasat/mutat la un al treilea). Spatiu e intr-o zona industriala si detinut de Biserica Ortodoxa (chiar cred ca acest lucru e irelevant pentru situatie). Spatiul nou implica o chirie de 17000 lei/luna (in paranteza fie spus, nu e o suma deloc mare dar oricum in 4 ani inseamna circa 185K euro care ar putea fi economisiti).

Sincer vorbind, nu este o gaura in cer. In fiecare zi  vedem abuzuri mult mai grave. E doar un act caracteristic pentru birocratia romaneasca: nu doar ca nu ne batem capul sa gasim o solutie, dar chiar si atunci  cand partile implicate ti-o pun pe tava ne intoarcem cu spatele si fluieram un pic (mai afon asa, ca noi am fost la real/uman, nu la liceu de arta).

Si acum situatia e cam asa: Avem 800 de parinti, din care vreo 200 de parinti de elevi micuti, de 7-11 ani, pe care ii vezi pe strazi cu viorile alea mai mari decat ei si te bucuri ca exista. Si 400 de copii. 1200 de suflete care acum se intreaba ce schimbari le va aduce viata – sau mai exact ce schimbari le va aduce in viata o decizie birocratica a unui om din administratia locala. In teorie un om din slujba lor.

Sigur, nu vor muri. Se vor descurca cumva, cum se descurca oamenii in situatii mult mai grele. Intrebarea este de ce trebuie sa  descurce oamenii ceea ce incurca administratia publica. De ce trebuie sa platim ca cineva din administratia publica sa ne incurce vietile? Asta e toata intrebarea de fapt: de ce o parte din valoarea pe care o producem, din timpul pe care ni-l pierdem zi de zi la munca se duce pentru a plati salarii unora care ne pun bete in roate?

Cert este ca administratia unei capitale culturale europene nu intelege cum e cu arta asta. Cum trebuie sa stimulam creativitatea daca dorim ca textura oraselor noastre, calitatea locuirii, sa fie similara Vienei, nu Stalingradului (imediat dupa razboi).

 

 

we were young

Fix acum 12 ani, pe 28 ianuarie 2002, cu Emil si Ionut, am inceput sa vorbim si apoi sa lucram la ceea ce urma sa fie Treeworks. Lucram seara sau in weekend, de la mine de acasa, ca sa strangem niste banuti ca apoi sa ne dedicam full time. Ne intelegeam atat de bine, de fapt tot timpul ne-am inteles atat de bine, incat 99% dintre decizii se luau atat de usor, fara discutii interminabile, aproape telepatic.

Am pus fiecare cate 85 de dolari pe un card (RIB) pentru a plati hostingul si pentru alte cheltuieli ce urmau sa apara. Mai il am si acum in portofel. Desi nu l-am mai folosit de 10 ani il reinnoiesc de fiecare data la 3 ani (tocmai m-au sunat zilele astea sa-l reinnoiesc a treia oara). E un talisman. Sau poate ceva din viata anterioara sau din viata altui Catalin (mai bun) pe care il mostenesc cu numele.

Am plecat de la joburile nostre undeva prin martie, dupa ce am reusit sa strangem 1700 usd din ce am lucrat. De fapt stiu exact ziua, am inceput cu o zi inainte de ziua lui Emil, 31 martie, ne-a facut cinste la Papa-bun cu masa de pranz dupa ce am luat cele trebuincioase pentru a incepe o firma – mai exact niste oale, cutite, fund si alte chestii din Obor, pentru ca fondatorii trebuie sa stea cat mai mult timp la munca si sa manance ieftin, cat mai ieftin – in primele luni veneam cu mancare de acasa, faceau mamele pe rand). In vinerea dinainte am platit cred ca 600 usd pentru chirie (3 luni + garantie), pentru doua camere pe Avrig.

Poate o sa povestesc mai multe candva, poate o sa strang totul intr-o cartulie, despre toti ani astia si mai ales despre Emil.

Mi-e dor de el, mi-e dor de mine de atunci, de Ionut de atunci, de vise, de povesti, de prospetime, de eficienta aia de inceput. Si mi-e dor de Emil care a crescut cu mine, de zambetul lui de copil serios, din fiecare zi.

trenduri 2014 (si dupa)

Mihai mi-a dat o leapsa pe tema din titlu. Asadar sa raspundem (cu observatia ca orice vanare de trenduri reflecta mai mult obsesiile/interesele/personalitatea emitatorului si mai putin capacitatile lui de predictie).

1. Avem o lume in care vom spune din ce in ce mai mult povesti asiatice. In presa de business, in brandurile pe care le folosim, in povestile pe care le spunem copiilor. Abia in anii urmatori lumea se va aplatiza cu adevarat.

Intermezzo-ul europocentric va cam lua sfarsit. Cumva nu-i nici de mirare. La 1800 China avea PIB-ul per capita cel mai mare, ceea ce privim noi ca o dominatie eterna a Europei e o poveste de vreo doua secole.

Partea mai putin placuta din perspectiva mea e ca civilizatiile asiatice nu au internalizat foarte bine idea de drepturi ale omului, de respectare a individului. Si cum apa curge intotdeauna la vale, cam asa se va intampla si cu nivelul drepturilor omului. Deja NSA-Snowden thing arata asta. Asa cum globalizarea presupune niste reconfigurari ale lantului de productie, tot ea va presupune si niste abdicari (sau macar niste redimensionari) de la nivelul actual al drepturilor omului configurate dupa mijlocul secolului al XX-lea (nici astea n-au fost vesnice). Intrebarea e daca aceste diminuari se vor referi doar la drepturile sociale (garantia locului de munca, ajutoare sociale etc) , o chestie care e din punctul meu de vedere acceptabila, sau vom ajunge si la nivelul drepturilor civile si politice (dreptul la o viata privata, siguranta persoanei, egalitate, securitatea corespondentei etc).

36-x24--World-Map-Poster-With-Pacific-Centered_20090752731

 

2. Cocooningul tehnologic

Partea mai putin buna cu tehnologia asta e ca ne face tematori. Cumva copii nostri nu vor mai avea acelasi grad de libertate pe care l-am avut noi. Obsesiile noastre de a stii in orice moment ce se intampla cu ei, cuplate cu mijloacele tehnologice aflate la indemana, vor produce in ce in ce mai multe gadgeturi legate de siguranta personala, monitorizarea sanatarii, supravegherea domiciliului. Marketing de tipul play on fear. Si tot de acolo (temerea de ceea ce este in eexterior) vom vedea si corelativul: the all-mighty internet of things: gadgeturi care ne vor face cuibul din ce in ce mai automatizat. Si daca va uitati pe site-urile alea de crowdsourcing printre cele mai apreciate proiecte sunt cele legate de automatizarea casei.

3. Trezirea unei generatii in Romania

Cred ca miscarea pro Rosia Montana a fost inceputul unei catalizari a constintei publice (la nivelul celor de 25-40 de ani). Cred ca e prima data de la Piata Universitatii cand o generatie intelege ca are responsabilitate asupra modului in care is traieste viata in tara asta. Si, spre deosebire de miscarea de acum aproape 25 de ani, acum au oamenii si mijloacele: know-how dobandit in corporatii si antreprenoriat, mijloace alternative de comunicare, oameni cu viziune si capacitate de a articula un discurs pragmatic. Feelingul meu este ca vom vedea schimbari majore pe scena publica in maxim 2-3 ani.

Ar fi multe de spus dar acum trebuie sa intru intr-o intalnire asa ca poate continui mai incolo sau poate nu (tertium non datur :))) )