Category Archives: emil

we were young

Fix acum 12 ani, pe 28 ianuarie 2002, cu Emil si Ionut, am inceput sa vorbim si apoi sa lucram la ceea ce urma sa fie Treeworks. Lucram seara sau in weekend, de la mine de acasa, ca sa strangem niste banuti ca apoi sa ne dedicam full time. Ne intelegeam atat de bine, de fapt tot timpul ne-am inteles atat de bine, incat 99% dintre decizii se luau atat de usor, fara discutii interminabile, aproape telepatic.

Am pus fiecare cate 85 de dolari pe un card (RIB) pentru a plati hostingul si pentru alte cheltuieli ce urmau sa apara. Mai il am si acum in portofel. Desi nu l-am mai folosit de 10 ani il reinnoiesc de fiecare data la 3 ani (tocmai m-au sunat zilele astea sa-l reinnoiesc a treia oara). E un talisman. Sau poate ceva din viata anterioara sau din viata altui Catalin (mai bun) pe care il mostenesc cu numele.

Am plecat de la joburile nostre undeva prin martie, dupa ce am reusit sa strangem 1700 usd din ce am lucrat. De fapt stiu exact ziua, am inceput cu o zi inainte de ziua lui Emil, 31 martie, ne-a facut cinste la Papa-bun cu masa de pranz dupa ce am luat cele trebuincioase pentru a incepe o firma – mai exact niste oale, cutite, fund si alte chestii din Obor, pentru ca fondatorii trebuie sa stea cat mai mult timp la munca si sa manance ieftin, cat mai ieftin – in primele luni veneam cu mancare de acasa, faceau mamele pe rand). In vinerea dinainte am platit cred ca 600 usd pentru chirie (3 luni + garantie), pentru doua camere pe Avrig.

Poate o sa povestesc mai multe candva, poate o sa strang totul intr-o cartulie, despre toti ani astia si mai ales despre Emil.

Mi-e dor de el, mi-e dor de mine de atunci, de Ionut de atunci, de vise, de povesti, de prospetime, de eficienta aia de inceput. Si mi-e dor de Emil care a crescut cu mine, de zambetul lui de copil serios, din fiecare zi.

2 cuvinte

1452303_369007513235091_1599024300_n

 

Am vazut-o aici, si am stiut in 5 secunde ce as scrie: “Botez duminica” (si stiu ca poate s-ar interpreta pe dos, si ca daca ar iesi bine ar ramane un mister toata viata ce vrea sa insemne, dar asta as scrie, ar fi macar o sansa).

1000 de cocori (2)

… credeam marti, acum 2 zile, ca plec la o intalnire si apoi imi continui repede povestea peste cateva ore. Intre timp am fost plecat la vreo 7 sau 8 intalniri si am fost asa de ocupat incat orele s-au facut zile.

Si intre timp l-am visat pe Emil. Azi-noapte. Eram intr-o sala frumoasa, era un fel de receptie, eu cu Anca, el cu o fata frumoasa si mai ales zambitoare, surazatoare, debordand si el si ea de o fericire pe care o simteai de la distanta si eram fericit pentru el, eram fericit pentru ei, erau indragostiti pana in varful degetelor. Dansau si isi zambeau tot timpul. Si m-am trezit cu o stare de bine si cu visul uitat, dar cu o pofta de viata enorma care nu stiam de unde vine, pana cand venind la munca mi-am adus aminte visul si am inteles sursa bucuriei si m-am intristat. Dar poate si faptul ca l-am simtit aproape macar in vis inseamna ceva, macar un pic. Cumva am simtit prietenia aia a noastra.

Dar sa revin la cocorii nostri. Povestea e simpla: vreau sa scriu o mie de cocori. In Japonia se spune ca daca faci o mie de cocori de hartie zeii iti indeplinesc o dorinta. Eu sunt sceptic ca asa este, dar tot o sa scriu o mie de cocori. Candva, dupa Hiroshima, o fetita bolnava de leucemie din cauza radiatiilor a vrut sa faca o mie de cocori. Ca zeii sa ii indeplineasca dorinta. Si in Japonia imediat de dupa razboi nu prea era hartie. Oamenii au inceput sa trimisa cate un petic de hartie ca fetita sa poata face cocorii. A facut cam 600 pana sa moara, de boala. Prietenii ei au facut restul de cocori pana la o mie si au ingropat-o alaturi de ei.

Si eu vreau sa scriu o mie de cocori pentru Emil. O mie de discutii pe care le-as fi purtat cu el. Si de amintiri pe care le-am fi rememorat. Si de povesti despre care am fi povestit. De carti, de idei, de lucruri minutate, de conversatii dintre noi. Ca sa nu-i uit pe el, ca sa nu ma uit pe mine.

Si o sa mai scriu mia asta de cocori si pentru Daria. Cand va fi ea mare poate eu voi fi altcineva – mai obosit, mai uracios, mai putin dispus spre povesti. Oamenii se vestejesc. Stau si ma intreb uneori daca oamenii decad o data cu varsta, asta e pana la urma ideea crestina, occidentala, de la puritatea copiilor si virginitatea fetelor la baba-clontism, sau daca se innobileaza o data cu varsta, cum zic asiaticii, metafora persimon-ului (fructul ala care se gaseste in supermarket cu numele de kaki). Nu stiu care e adevarul. Dar stiu ca timpul trece, ca poate nu voi apuca sa vorbesc cu Daria asa cum am vorbit cu Emil, ca doi oameni maturi, si ca poate ar fi bine si pentru ea (ce evaziv sunt – de fapt e simplu – daca mor in mai putin de 15-16 ani, ar fi o chestie buna – Invataturile lui … catre fiica lui …)

In fine, vreau sa scriu o mie de cocori. Ca sa vorbesc cu un prieten pe care nu o sa-l mai vad niciodata, ca sa vorbesc cu o fiica care abia se coace, incet-incet, animalut-piersicuta… Nu-i asa simplu, ca lumea goneste pe langa noi si ne goneste din spate, 2-3 cocori pe saptamana inseamna 7-10 ani si totusi sa incercam… Ce avem altceva decat timp de amintiri si de ganduri?

1000 de cocori (I)

Cu cateva zile inainte sa fi murit Emil (ce dureros e sa scrii cuvintele astea), terminasem O mie de cocori  de Yasunari Kawabata.

Lui Emil ii placeau japonezii. Era spiritual un japonez. O katana curata. Un om profund si discret, fara pic de stridenta. Si a urcat pe Fuji. Pastra foaia de ceapa cu care urcase acolo, la un teambuilding al unui client, si in zilele ploiase de primavara, cum ar fi fost cea de azi, venea cu ea la munca.

Emil tinea intr-un fel aparte la lucruri. Mono no aware, cum zic japonezii. Le semnifica. Le dadea un sens unora dintre lucrurile din jurul lui, nu mai erau simple posesiuni utile, erau altceva. Le simtea fragilitatea si in acelasi timp persistenta. Asa facea si cu cadourile. Nu-i placeau toate, insa cand ii placeau facea cumva sa se simta fara cuvinte. Ma bucuram cand il vedeam intr-un tricou de la Threadless cu Doctor Who, un tricou pe care il luasem eu, de fapt in numele firmei luasem cate unul pentru fiecare coleg. Dar doar de al lui imi aduc aminte. Ii placea si se simtea fara cuvinte.

Si wabi sabi, nu? Apropo de asta, eram o data la mine acasa si a deschis o cartulie Wabi Sabi. I-am zis sa o ia el. Nu a luat-o. Si acel moment e un moment wabi sabi pentru mine, de o frumusete pe care nu o poti prinde in cuvinte.

Mi-e dor de Emil. In fiecare zi… Acum insa trebuie sa plec la o intalnire. O sa termin postul asta mai incolo. O sa povestesc ceva ce vreau sa fac. Pentru el, pentru mine, pentru Daria…

un an

A trecut un an fara tine, Emil. Si mi-e dor de tine, de felul nostru de a fi, de prietenia noastra, de tine-de-Ionut-si-de-mine, si de toti care eram cand eram, de povestile noastre, de Papa-bun, de berile calde, de sprijinirea gardurilor pe care luam toate deciziile mici sau mari, de felul tau de om bun, de echilibrul ala pe care il ofereai, de bunatatea aia complet lipsita de parada sau ifose, de felul nostru de a vedea lucrurile, de momentele cand eram copii si visam, de tachinarile noastre prietenesti, mi-e dor de toate asta cum mi-e dor de copilarie, de gutui si de fluturii care se adunau in spatele casei, la tataia, cand facea tuica. Si  nimic nu va mai aduce inapoi nici macar una din clipele alea.

Cumva atunci a murit si copilul din mine, exuberanta lingvistica, curajul de a crede ca morile de vant sunt uriasi, ca lumea e mai multa decat se vede, mai buna, mai poetica, dracu’ sa o ia de lume. Cumva m-am rupt si eu in doua, atunci – am ramas un pic din cel care eram, care rade cu Daria si uita de toate si nu-i pasa de nimic, dar in majoritatea timpului sunt doar un om intre doua varste, un gras temator, fricos chiar, care isi da seama ca niciodata nu va mai fi la fel.

Uneori, cand vorbesc cu tine, imi spun ca ma inveti multe chiar si acum dupa moarte (si cat ma doare sufletul cand scriu moarte si ma gandesc la tine). Asta iarna, dupa Craciun, cand am vazut mii si mii de coronite de brad, cate una pe fiecare mormant, mi-am spus ca asta m-a invatat ceva despre iubire. Era acolo atata iubire cata nu vei gasi nicaieri – fiecare mormant un locas de iubire dureroasa, concentrata intr-o coronita. Mi-am dat seama ca oamenii cred cel mai mult in Dumnezeu-si-viata-de-apoi, nu din frica egoista pentru ei, ci mai degraba din iubire pentru cei pierduti.

Astazi insa ma simt gol, disperat, neinspirat, pierdut. Mi-e dor de tine, mai. De zambet, de discutii, de glume si intepaturi, de prietenia aia adevarata. In zilele bune imi spun ca macar acei 34 de ani (din care noi ne-am cunoscut aproape 20) inseamna mai mult decat nimic. Si ca i-ai trait frumos si ca ai facut cam ce ti-ai dorit. Astazi nu sunt intr-una din zilele bune. Astazi imi este pur si simplu dor. Si nu am chef de rationalizari. Si doar as vrea sa mai fii aici. Si imi vine sa ma revolt, dar nu stiu cum si impotriva cui, si la ce bun… Si doar mi-e dor de zilele alea, de pana anul trecut, pe vremea asta…