Category Archives: emil

multumesc

Numarul berilor pe care l-am baut impreuna nu poate sa-l stie nimeni. Stiu doar ca va fi intotdeauna mai mic decat numarul berilor pe care as mai fi vrut sa le bem impreuna.

Si cumva  e mai mic si decat numarul berilor pe care trebuia sa le fi baut impreuna pana acum. Cumva impreuna munceam prea mult si uneori poate in loc sa plecam la bere plecam acasa obositi, fiecare pe drumul lui. Insa plecam multumiti, pentru ca chiar faceam ce ne place. Impreuna nu eram o firma, eram un mic trib, pentru care vanatoarea era doar un pretext de a ne bucura de viata impreuna. Si pentru asta iti multumesc din toata inima.

Si chiar agnostic fiind, si stiind ca cel mai probabil all it’s over when it’s over, chiar si asa sper sa ne mai intalnim si sa o luam de la capat. Si chiar daca nu, ceea ce a fost va fi intotdeauna, pana la sfarsitul universului.

Multumesc, Emil

tod und leben

Voiam de mult sa scriu postul asta. Sau mai precis voiam sa scriu niste ganduri ilustrate cu pictura asta, pentru ca in alte vremuri as fi scris ceva diferit. Voiam sa scriu de cand s-a nascut Daria, cred. Voiam sa scriu despre continuitatea asta a vietii. Despre “Catalin Tenita, tata”, asa as fi numit postul, insa acum nu mai stiu care este esenta postului, asa cum stiam atunci, asa ca ii voi da probabil numele tabloului, in germana, nu in romana, si cu litere mici, pentru a nu se intelege ca vreau sa emit vreo cugetare profunda despre viata si moarte, nu ma pricep la cugetari profunde, doar la ganduri curgatoare (in sensul ala heraclitean, nepermanente, nu in sensul de cursive).

As fi vrut sa scriu despre minunea de a fi nascut si minunea de a naste, sau cel putin in cazul nostru, al barbatilor (ciudat, dar folosesc “nostru” doar ca un loc comun semantic, niciodata nu m-am simtit parte dintr-o confrerie a barbatilor, m-am simtit a avea afinitati cu alti oameni, barbati sau femei in egala masura, simtiri comune sau proiecte comune, insa deloc parte a unei comuniuni mistice a “barbatismului”, asa cum nu prea ma simt infuzat de “romanism”), asadar cel putin in cazul barbatilor despre miracolul de a fi tata, categoric mai marunt decat nasterea.

Voiam sa povestesc despre curgere, despre raul linistit din miezul vietii, despre asumare, despre cum nu mai sunt baiatul din bratele mamei (nu mai sunt doar, pentru ca intotdeauna ramane in noi baietelul sau fetita, dupa caz, si intodeauna mama ramane cu imaginea aceea mentala a pruncului ei dragut, laptos, si de aceea e atat de cumplita pierderea unui fiu sau a unei fiice), despre cum simt ca am devenit omul ala din centrul tabloului, caruia nu-i vezi chipul dar care focalizeaza privirea, cumva obosit, cumva increzator, care incearca sa sprijine pe ceilalti (nu Altas, niciodata nu am avut vocatia asta), macar un pic, pentru ca stie ca important e in viata asta sa poti duce greul, sa oferi reciprocitate mai ales de genul pay-it-forward. Si voiam sa povestesc despre ipostazele feminitatii, despre femeile din viata mea, mama, sora, sotie, fiica.

As fi vrut sa spun cateva cuvinte despre fluviul asta numit viata. Si da, eram si acum 4-5 luni constient ca exista moarte, insa ca ceva exterior vietii, care doar o pandeste, o ameninta, o sfarseste, sau poate ii da sens prin finalitatea ei, in genul ala existentialist (sau poate ar trebui sa spun heideggerian, ca sa fiu mai precis?). Acum, dupa moartea lui Emil, stiu, sau poate doar cred/simt, ca moartea are un rol mai ciudat, ca nu e doar calau, e si tortionar si asta e cel mai cumplit, ca dintr-un moment care se poate intampla oricand – tine de norocul fiecaruia – dormim in pat cu ea, ca dintr-un moment ajungem sa practicam acea dubla gandire, ca o stim acolo si nu o mai ignoram ca pe ceva mostruos, ci o integram in cumva in viata, totusi schizoid, ca cimitirele nu mai sunt locuri utilitare la care mergem din cand in cand, ci parti din tesatura existentei.

Ma uit la Daria cum incearca sa mearga in doua picioare, sa-si tina echilibrul si mi se pare ca moartea si gravitatia au un fel de esenta comuna. Si in acelasi timp stiu ca exista flori, dar si cruci, si ca in ciuda a ceea ce zice Ecleziastul, nu e vreme pentru ras si vreme pentru plans, din pacate nu avem acest lux al compartimentarii, e acelasi timp care le contine pe ambele, in acelasi moment si in aceasi minte.

13 saptamani, 2 zile, 22 de ore si 4 minute…

… de cand am plecat de la munca, intr-o vineri, cu gandul ca maine urma sa fie botezul Dariei, cu capul la ce mai trebuie facut. L-am salutat pe Emil, de fapt pe toti, sau poate pe niciunul, depinde de zi, de graba, oricum urma sa ne vedem a doua zi, sa stam la povesti si sa radem. Si am stat si apoi gata.

Vinerea aceea care a fost ultima lui zi de munca.

Si de atunci am picat intr-o alta lume. Si mi-e dor de el si daca ar fi vreo cale sa cred ca exista alte forme de existenta decat cea de aici, as fi mai usurat.

Din pacate doar ii vad imaginea in lista de messenger la “_team”, cu iconita dezactivata, si fata lui de barbos zambitor si destept la pop-up. Mie asa de dor de el, de felul nostru asezat de a fi prieteni, camarazi, oameni care stiu sa faca lucruri impreuna, incat poate de multe ori sunt neatent cu ceilalti colegi…

muzici

Ne placea Nightwish la amandoi, si mie si lui Emil. Ionut se amuza, zicand ca-s melodii cu viteazul satului, cavalerii in zale si domnite planse. Sau cam asa ceva. Si mai punea un Pulp sau un Masive  Attack, sa ne aduca in prezent. Dupa care cadeam la pace pe un Parazitii – cel putin cata vreme am fost doar noi trei in firma, in doua camere de pe Avrig cu zugraveala veche, pana sa vina primele colege.

time of our lives

A trecut o luna fara Emil. Fiecare zi si fiecare ora fara Emil, dar cu el in gand. Sunt in luna trecuta 2 zile, una dupa alta, pe care le voi tine minte toata viata. De sambata dimineata, pe 5 mai, cand am luat tortul pentru botezul Dariei, pana duminica la ora 11 noaptea cand plangeam langa Ionut si Ioana si Dragos si Raluca, langa Barcanesti.

Nu stiu cuvinte despre moarte, desi pana acum o luna as fi crezut ca ma pricep la chestiile asta. Eram copil. Moartea e un gol. Nu accepta cuvinte decat pentru ca noi trebuie sa le spunem, asa imprecise, de fapt lipsite de noima, ca sa ne aratam cumva ca totusi exista si viata. Si ca nu exista zadarnicie in viata, a noastra sau cea pierduta. Dar de fapt nu exista cuvinte despre moarte.

Stiu doar ca Emil o sa-mi ramana intotdeauna tanar in minte. Noi ne vom rablagi mai mult sau mai putin, ne vom zbarci daca timpul ne va vrea aici, insa el o sa mearga intotdeauna in inimile noastre tanar. De la imaginea de baiat frumos, gen Banica in Liceenii, de la inceputul clasei a IX-a (cu hainele aranjate sau cu treningul ala de un albastru ingrozitor de urat) pana la omul linistit, super inteligent, ponderat si chibzuit cu care am pornit la drum, impreuna cu Ionut, in cei zece ani de Treeworks. Era un om misto si anii astia pe care ni i-am oferit unii altora, cu generozitatea care poate exista doar intre prieteni adevarati care se cunosc in clipele alea in care au incetat sa fie copii dar nu s-au copt suficient incat sa li se atrofieze organul naivitatii si al imbratisarii, intre frati de sange, au fost cel mai frumos cadou care poate exista, in lumea asta. Am putut sa fim liberi, sa aratam cat putem sa facem. Si chiar daca nu am ajuns acolo unde credeam ca trebuie sa ajungem cand am inceput, am ajuns undeva mult mai important – am invatat viata impreuna.

Ieri la Rock FM ascultam Manowar si mi-am dat seama ca asta fusese ultimul concert la care am mers impreuna, acum 2 ani. Ne placea amandorura de Manowar, la modul relaxat, ca o chestie draga din adolescenta, pe care puneam pret pentru ca spunea ceva despre cum fusesem mai mult decat despre ce eram sau voiam sa fim. Dar nu ne placea neaparat sa ne rockarim la modul hard, eu imi luam doua pahare de bere, el doar unul, si ascultam muzica, nu chiar din primele randuri. Era bine asa, fara excese. Multumesc, Emil. Am sa iti multumesc toata viata, pentru acesti douazeci de ani de prietenie, de fraternitate.