Posts filed under 'Firimituri'
Cand am luat premiu in clasa I am primit patru cartulii numite “Iepurila - Varza Dulce”. Dupa ce primisem Neghinita, de 1 iunie. Acum, descoper in TimeOut ca as fi putut primi “Tatuaj cu sange de monstru” - daca as avea varsta scolii generale.
Impresia mea e ca lumea merge in directia tuselor cat mai groase: trebuie sa fie ceva complet iesit din comun ca se ne zgarie scoartza desensibilizata. De la cartii de copii, la prima pagina din tabloid si stirile de la ora 5, de la dorinta indusa de a epata pana la incapacitatea de a fi tu insuti, micut, simplu, fara cuvinte bombastice.
May 15th, 2008
Ascult Brahms si am impresia ca respectivul concert este scris pentru mine. Si imi dau seama ca asta este esenta lucrurilor mari - se diferentiaza de celealte prin faptul ca multi pot spune “chiar e scris pentru mine”.
May 10th, 2008
Ieri mi-a placut fraza asta din E.A. Poe:
I longed, yet dared not
to employ my vision. I dreaded the first glance at objects around
me. It was not that I feared to look upon things horrible, but that
I grew aghast lest there should be nothing to see.
May 8th, 2008
S-au adunat multe despre care as putea vorbi, insa am impresia ca vorbele se spun cel mai bine la un pahar de vin, sau pe o banca, sau pe o canapea, si mai putin pe internet. Am impresia ca e prea mult exhibitionism pe internet - uita-te ma mine, I’m cool, fac chestii, stiu lucruri. D-aia mediul asta o sa mearga mai mult la “artisti”, si mai putin la scriitori adevarati. Pentru ca cuvintele relevante se nasc mai greu decat galgaiala. Asa ca nu prea am chef de galgait aici, deocamdata. O sa raspund totusi la niste lepsi ca sa nu se zica ca nu le-am observat.
De la Adrian: Ce imi place in Romania? Nimic. As putea sa zic ca imi plac parcurile, sau mancarea, sau atitudinea dar banuiesc ca as as spune si daca ai fi ceh sau mexican. De fapt mie oricum nu prea imi plac locurile, ci mai degraba oamenii. Locurile sunt fundal, atata timp cat nu sunt strident de enervante e bine. Cat timp ai parte de oameni misto. Iar oameni misto sunt probabil peste toti.
De la Andressa: Nu imi place la mine ca sunt increzut uneori, ca sunt lenes alteori, ca uneori nu am chef, ca alteori mai zic cate o minciuna din motive de comoditate, ca uneori tin mortis sa fie ca mine, ca alte ori nu sunt atent cu oameni la care de fapt tin, ca mananc prea mult, ca uneori ma cred prea destept, ca alteori nu am pofta de viata. Sunt opt pacate?
Si mai era o leapsa, dar nu o mai gasesc, cu opt lucruri care imi trec prin cap: mi-e frig, as vrea sa stau sa citesc acum, dar trebuie sa rezolv niste chestii, la naiba nu am chef de leapsa asta, gata scriu doar atat.
April 30th, 2008
1. Un post excelent al lui Alin Popescu de la Avocatnet. I feel the same way. In paranteza fie spus, si eu am terminat to dreptul, insa am mers pe online din prima. Sigur, uneori te gandesti ca ai putea face mai multi bani mergand in zona asta mai corporatista, insa la finalul zilei conteaza sa poti spune ca si maine o sa fie o zi plina, dar cel putin faci si lucruri misto. Ma gandesc ca lucrurile misto sunt alea care folosesc in mod colaborativ. Alea care nu realoca feliile placintei existente, ci maresc placina. Sau o fac mai pufoasa.
Si, chiar daca ziua am nevoie de bani si noaptea de somn linistit, chiar daca in fiecare zi vin facturi si orice as face trebuie sa ma pregatesc si pentru discutii aprinse cu cate cineva, azi am impresia ca muncesc mai mult pentru mine decat am facut-o vreodata. Nu pentru ca sunt unul dintre stapanii afacerii de care ma ocup, ci si pentru ca am invatat sa renunt, am invatat sa pierd si am invatat sa recunosc cand gresesc.
Mult succes.
2. Revista “Foisorul de Foc”. Editata de consiliul local al Primariei Sectorului 2. Asta citesc acasa. Nu National Geografic, Business Week sau Business Magazin. (Pe astea doar le cumpar). Revista “Foisorul de Foc” este mai tare decat Catavencu. De un pupincurism infiorator. Un fel de Omagiu pentru primul-gospodar al sectorului, Nicolai Ontanu. Cu o tenta de ortodoxie, ca sa aiba reachul mai mare. Pozele sunt exact ca pe vremea lui Ceausescu - alea din Pentru Patrie. Textele sunt scrise de cineva care si-a facut scoala acolo. Am sa pun citate, ca sa vedeti la ce ma refer.
3. Cel mai tare spam ever in romana vine de la ATLASSIB Container Iasi. Pana acum imi trimiteau regulat oferta lor de containere navale - d-alea de nustiu cate jdemi de metri cubi. Acum au schimbat abordarea si trimit urmatorul mesaj:
Firma: TREEWORKS SRL
Persoana: Tenita Dragos Catalin
Ati vazut curcubeul de ieri dimineata?
Ce sa mai intelegi? Ca e primavara afara?
April 18th, 2008
Web Developer la TreeWorks
Sa vedem cum merge site-ul lui Silviu Savin. Mi-a placut ca merge rapid sa pui un anunt. Pe de alta parte poate ar trebui sa aveti si un sistem cu aplicari prin site, ca sa isi pastreze oamenii CV-ul acolo, iar angajatorii sa vada toate joburile intr-un singur loc.
Dar pana la urma astea sunt maruntisuri. Cel mai important e sa gasesti oameni misto. Anyway, avem niste idei misto, zic, aca ca ne-ar prinde bine niste colegi. 
April 7th, 2008
Ca in Hobbit, intr-un fel, din cand in cand simti ca te intorci la tine. Si ca toate lucrurile se leaga.
Batrana cu un caine maidanez in lesa, Dylan, o masuta de la Ikea, un ceai cu chinezoaica Cin-cin, amintirea unui concert de asta primavara, lumina unei zile, o bucata din cartea de dialoguri a lui Yourcenar despre o statuie hristica si toti cei napastuiti, Netti Moore.
Ieri seara am aflat de pe blogul lui Mazi ca Dylan vine la Viena in iunie. Mi-am comandat bilete, pentru mine si iubita mea. Si mi-am adus aminte de o alta zi la primavara, cand mergeam prin Budapesta cu Cris si Claus dupa un concert cu Roger Waters. Cris, mai scrie din cand in cand, te rog. Si Claus, chiar ma bucur ca am avut parte de cateva discutii misto, si atunci si la Paltnis. Poate mai apucam sa ne vedem si noi din cand in cand. Daca tii minte, vorbeam despre ce inseamna un concert cu Dylan, acum, vlaguit, cand curajul a trecut, cand lucrurile s-au clarificat, cum sugera Borges. Daca imaginea s-ar pastra, daca ceea ce a insemnat Dylan pentru adolescentele noastre ar avea de suferit, da, eroii adevarati nu sunt facuti din carton, standee-uri in cinematografe, ci mai degraba din celule care isi pierd vitalitatea, si ce ramane atunci la capatului drumului.
Si totusi voi merge acolo, sa-l vad, poate Nettie Moore va suna asa, sau poate va fi o zi proasta si va suna asa - in definitiv nici nu este atat de important, importanta de curgerea, povestea de pana la acel moment, ea creaza pana la urma acel moment, asa cum in viata fiecare clipa ar trebui sa fi o esenta fireasca a clipelor care au precedat-o.
Si apoi am inteles un pic mai bine wabi. Aveam o masuta de la Ikea, pe care nu o montasem, dorind sa o returnez. In blatul ei, din lemn de mesteacan se vedeau imperfectiunile lemnului. Dungulite si pete maronii, acolo unde copacul din care fusese taiata suferise. Mi se parea ca urma sa strice coerenta. Dar m-a izbit astazi ca asa e lemnul. Ca tine de natura lucrurilor crescute. Ca lemnul e fiinta. Si ca fiinta in trecerea timpului creste cu imperfectiunile ei. Poate nici macar nu sunt imperfectiuni, poate e individuatie. Ca e atat de usor sa respingi lucrurile pentru ca nu se conformeaza unui tipar. Ca pana la urma asteptarile noastre egoiste sunt imperfectiunea. Si am montat masuta, multumit ca am invatat ceva. Plasticul e imaculat, lipsit de temporalitate, naturalul se arata in fiecare moment cu curgerea sa.
Batrana cu cainele, Dylan, un ceai ierbos, un pic amar, on blat in care poti citi timpul, toate sunt devenire, nu fabricare.
April 5th, 2008
La pranz, intr-o lumina care mi-a adus aminte de o zi de la inceputul toamnei, am vazut o batrana sfrijita, micuta, intr-un palton ponosit, poate nebuna, dar cu ochi mari, tinand intr-o lesa de sfoara un caine maidanez slabanog. In alte zile as privit-o (daca as fi fost in stare sa o vad si nu as fi trecut cu privirea peste ea) ca pe o imagine a conditiei umane, de prea multe ori mizera, chinuita, insa astazi mi s-a parut o icoana a milosteniei. De fapt tot a conditiei umane, insa din unghiul maximei bunatati de care putem fi capabili. Si mi s-a parut ca batrana era fericita, mergand tarsait, fara graba.
April 4th, 2008
Povestea albastra - Marguerite Yourcenar
Citeam undeva ca Memoriile lui Hadrian, amintirile fictionale ale imparatului roman scrise de Yourcenar, au ajuns sa fie introduse in bibliografia obligatorie a studentilor in istorie de la multe universitati americane. Si probabil, daca ar fi ca Hadrian sa fie resuscitat intr-un calculator (ca in povestirea lui Silverberg despre resuscitarea lui Pizaro si a lui Socrate), trasaturile lui ar fi cele stabilite de scriitoarea noastra. Cred ca acesta este cel mai mare compliment care i se poate face unui autor - fictiunea sa sa fi reusit sa modeleze realitatea (si asta ma duce cu gandul la una dintre povestirile mele favorite, “Tlön, Uqbar, Orbis Tertius” a lui Borges, povestire despre care am mai scris candva, cred). Si apropo de asta, mi-ar fi placut sa citesc un dialog intre Yourcenar si Borges - cred ca se aseamana mult prin luciditatea aproape cruda cu care au privit lumea. Si prin contrastul, rezolutia foarte puternica pe care o au scrierile ambilor.
Volumasul despre care vreau sa scriu cuprinde 3 povestiri, scrise in perioada de formare a autoarei si publicate postum.
Cea care da titlul, este o poveste aproape expressionista prin coloritul puternic, prin modul in care scenele curg unele in altele conduse in primul rand de emotie - o poveste despre expeditia unor negustori pe un taram indepartat, in cautarea unor smaralde. Povestirea trebuia sa faca parte dintr-o trilogie, alaturi de o poveste rosie si una alta, scrie in prefata. Din pacate, a ramas solitara, albastra ca femeia aceea a lui Matisse.
Cea de-a doua povestire din volum, “Intaia seara”, prezinta calatoria de nunta a unui pictor ratat care se se casatoreste pentru a scapa de o obsesie. Simularea in raport cu sotia, gandurile crud de lucide, parerile sale despre femei scrise pana la urma din jocul de identitati intre tanara autoare (24 de ani la momentul scrierii nuvelei) si tatal ei.
A treia, “Farmece”, povesteste un ritual de dezvrajire intr-un sat italian. O poveste despre descoperirea in interior a raului ca parte componenta a lumii (“… ei credeau ca preotul, in anumite zile ale anului, insemneaza copilul cand este dus sa fie botezat, predestinandu-l astfel serviciului dureros, dar necesar, de slujitor al raului.”)
Nu este opera de capatai a lui Yourcenar, insa este teribila din alt punct de vedere: sunt trei povestiri sfasietor de lucide ale unei tinere de 24-26 de ani. Asta este, cred eu, cel mai tulburator aspect al lor. Ne arata animalul fabulos care urma sa devina, complet dezbarata de fantasmari, de lirisme, de epitete fara rost, de intelectualisme sau de teribilisme. Si apropo de asta, imi aduc aminte de un vers care spunea ceva de genul “Piatra nu poate deveni om pentru ca nu este suficient de dura” (am sa-l caut si il voi pune intr-un post separat pentru ca suna mult mai bine”).
Ganditi-va ca aceasta scriitoare si-a facut planul lucrarilor majore la 24-28 de ani, si apoi a lucrat toata viata sa le infaptuiasca. Ganditi-va ca aceasta scriitoare si-a ales singura numele - este singura persoana din lumea asta care se numeste in acest fel. Si ganditi-va cum si-a scris identitatea in personaje precum Hadrian, Zenon din Piatra Filosofala, sau Alexis. Oameni singuri, pierduti, bantuiti intern, neintelesi de ceilalti. Si ganditi-va cat de greu este sa stapanesti aceasta privire launtrica, sa nu o lasi sa se transforme in deprimare, sa o transformi in discurs al alteritatii, si uneori sa scoti si perle senine din ea, precum cele din “Povestiri Orientale”.
Am sa continui cu un post pe tema Yourcenar, dupa ce voi citi si “Cu Ochii deschisi” - dialogurile ei cu Mathieu Galey, critic literar.
April 3rd, 2008
… ma gandeam la o zi prafuita de vara cand mi-am dat licenta (2000), dupa care am iesit la plimbare cu o colega si buna prietena. Si a plouat ploaie calda se vara si am ras si am mers prin ploaie. Wabi-sabi.
Conteaza doar sa ai timp sa simti, sa ai loc sa te exprimi. Si sa ai cui sa vrei sa-i spui. {In paranteza fie spus, eu reusesc sa fiu foarte prostanac sau foarte elocvent in functie de persoana din fata mea. Nu pot sa imi livrez discursul egal, indiferent de ascultator.}
Si mai mi-am adus aminte de o iesire prin ‘98 la Bran, fix momentul in care aparuse Ursus-ul rosu. Era buna berea atunci, cand eram studenti. Si nu aveam noi prea multi bani, dar de bere se gaseau tot timpul.
Si mai m-am intrebat cum au trecut anii aia atat de repede cu discutii, si parcuri, si carti si beri. Imi pare ca eram altfel decat cei de acum. Aveam norocul sa vrem mai putin, cred. Acum, se ajunge sa fii fortat sa vrei mult. Si asta mananca din timp.
March 28th, 2008
Ieri dimineata stateam in spatele unui BMW si ma uitam la aripioara aia de pe capota, unde se ascunde antena GPS. Brusc am inceput sa rad si m-a curpins pofta de viata. Pentru ca nu am nevoie de aripioara de rechin. Pentru ca am mai mult decat pot duce din cele care conteaza: prieteni misto, carti bune, colegi de munca super, proiecte interesante, iubire si jucausenie, sanatate. Am inceput sa rad ca nu prea am ce sa substitui cu o aripioara de rechin, sau alte asemenea. Nu spun ca nu imi doresc nimic material, ci mai degraba ca nu am nevoie de obiecte ca simboluri de status.
March 28th, 2008
Am crezut intotdeauna ca superioritatea morala face diferenta. Si ca exista limite dincolo de care nici un scop nu isi justifica mijloacele. Azi am citit pe CNN ca presedintele celei mai mari democratii din aceasta lumea, vazuta mai mult sau mai putin ca focarul rationalitatii/progresului in organizarea sociala, si-a exercitat dreptul de veto in chestiunea unei legi care limita practicile de tortura. Waterboarding - sau inducerea inecarii.
Si tot citind pe wikipedia am aflat si de cazul generalului iraqian care a murit batut in captivitatea fortelor americane. Si al carui caz s-a incercat sa se musamalizeze. Despre valurile de minciuni.
Romanii spuneau Fiat justitia, pereat mundus. Pana la urma noi credem in faptul ca toti oamenii sunt croiti dintr-o substanta diferita de restul fapturilor. Si ca asta le ofera drepturi de care nici un om nu poate abuza. Si totusi, in lumea asta un presedinte (de fapt un aparat politic intreg) considera ca e oportun sa le negam acesta consubstantialitate unora. Pentru ca sunt cei rai. Pentru ca prin torturarea lor putem sa aparam vieti nevinovate. Pentru ca astfel putem sa facem o lume mai buna. Dar pana la urma asa spuneau si nazistii si comunistii, nu. Exista situatii in care violenta, cruzimea, ocolirea legii sunt justificate.
In timp ce scriam randurile de mai sus mi-am adus aminte de un episod din Life in the Undergrowth despre coloniile de viespi si despre speciile de viespi solitare. Coloniile au luat fiinta evolutiv foarte simplu: mai multe femele au inceput sa depuna oua la un loc pentru a putea avea grija de larve mai bine - cand unele erau plecate dupa hrana, celalte ramaneau la cuib. Si incet incet lucrurile au evoluat, a aparut diviziunea muncii, pana cand s-a ajuns ca doar o femela sa depuna oua iar celalte sa devina slujnicute. Fireste procesul e mult mai complicat dar simplific. Cert este ca pentru binele comunitatii genul asta de organizare e mai functional. Si poate ca e in natura sistemeleor mari sa fie centralizate (furnicile - ce provin din viespi) au colonii inrudinte genetic care ajung sa domine mii de kilometri. Si totusi, chiar daca apreciem eficienta acestor societati, parca am vrea altceva pentru noi si pentru cei care vor veni dupa noi, nu?
March 8th, 2008
Bine ai venit, Tania. Stii, cand o sa te faci mare si o sa incepi sa gandesti cu capsorul tau, noi (eu, tatal tau, prietenii nostri) vom avea in jur de 40 de ani. Imi aduc aminte cat de batrani mi se pareau oamenii trecuti de 40 ani, cand aveam 8-10. Mi se pareau din alta epoca. Si un pin infricosatori. Cand esti mic, ti se pare ca timpul trece prea incet si d-aia iti zici ca patruzeci de ani e o varsta in care ai facut multe, si ti s-au intamplat multe. Si ca oamenii maturi sunt diferiti in esenta de copii
Si totusi, cand ajungi acolo te prinzi ca nu-i asa mare branza/diferenta. Doar ca oamenii mari trebuie sa se gandeasca si la lucruri enervante cum ar fi plata asigurarii la masina, a intretinerii, facerea de case, de vacante si de alte tampenii. Si daca ai noroc, te prinzi ca poate dai atentie prea mare unor lucruri prea mici, si uiti de ceea ce conteaza.
In fine, cand o sa fii tu mare lumea o sa fie complet diferita - informatia o sa curga mai repede, toate iteamurile din jur o sa fie mult mai usor de dobandit, probabil oamenii vor fi si mai multitasking si isi vor fragmenta ziua de lucru inca si mai mult.
Daca as fi sa fac pe magul, si sa iti spun chestii ti-as spune asa:
1. Sa nu uiti cartile. Nu conteaza daca sunt pe hartie, pe ecran sau le epiderma. Conteaza ca mintea ta sa se apropie de mintea altcuiva - e singurul fel in care poti sa simti alteritatea cu adevarat.
2. Sa nu uiti timpul. E cel mai pretios. Restul lucrurilor (obiecte, bani) nu sunt decat convertiri imperfecte alte timpului. Timpul este moneda cea mai lichida din lume, poti sa faci cu el ce vrei.
3. Sa nu uiti zambetul.
March 6th, 2008
Un articol foarte misto al lui Chris Anderson (editorul Wired si creatorul conceptului de long-tail) despre freeconomics despre trendul de oferire a produselor gratis catre consumatorul final, prin subsidizarea din venituri din publciitate, prin oferirea acestora in cadrul unor contracte de servicii pe termen lung etc.
Nota fara sens: Ma intreb totusi daca abodarea aceasta nu creaza un dezechilibru pana la urma - adica puterea brandurilor + economiile de scara pe care le fac acestea + reducerea capacitatii de analiza a utilizatorului - adica acesta nu mai plateste, deci nu mai e tentat sa isi gestioneze resursele cu atentie - plus tendintele inerente catre supraconsum - ei bine daca asta nu pot genera un fel de obedienta/cenzura-constrangere difuza etc. Trebuie sa ma mai gandesc la asta.
February 26th, 2008
De dimineata (de fapt acum cateva minute) puneam niste DVD-uri in plicuri in vreme ce iubita mea canta ca un japonez ametit si hipercompetitiv intr-o seara de vineri. Cu patos, nene. Asa ca am inceput si eu sa rag si sa rad. Si mi-am adus aminte cum acum 25 de ani cantam impreuna cu maica-mea. Obladi-oblada. Brunetele suple din viata mea.
February 22nd, 2008
Textul asta al al Cretia via Tolontan mi-a adus aminte de aprecierea pe care i-o poarta Liiceanu lui Cretia - un extraordinar erudit dublat de un poet profund, care a ales insa sa joace un rol secundar. Si daca ati citit postul anterior in care vorbeam despre variatele forme de a spune “a fi” in greaca, aflati ca nu am facut decat sa povestesc un pic din declaratiile de iubire ale lui Liceeanu, care povesteste cum Cretia, seminarist de greaca veche, ii invata sa perceapa nuanta. Cred ca marea problema a lumii asteia e ca nu pricepem nuantele - nu pentru ca nu am putea, ci pentru ca e greu de jonglat cu ele, ne place sa spunem asta e dusmanul si asta e prietenul.
February 15th, 2008
1. Ieri noapte citeam ceva poezie dintr-o antologie mare - e o poveste si cu antologia asta, dar o sa o spun alta data - si prin cap mi-a trecut ca ar trebui sa imi cer iertare ca scriu prea rar aici. Iar cand apuc sa scriu, scriu prostioare. Maya. Prinsi in cercurile vietii uitam sa ne spunem pe noi insine. Si fie nu mai spunem nimic, fie spunem numai vorbarii fara nici o noima.
2. Legat de asta, mi se pare ca spunem prea des “take care” si prea rar “tu esti bine?”
3. Si tot legat de asta, ieri mi-am facut cont de twitter. Si am ales cativa prieteni/cunoscuti carora a le primesc notificarile. Mi-am dat seama ca e un mediu foarte agasant. Nu ma intereseaza fiecare bucatica din viata nimanui - nu vreau sa stiu maruntisuri cotidiene, franturi de ganduri comune, actiuni lipsite de miza. Impresia mea e ca nici Heidegger nu ar fi putut sa produca ceva misto daca ar fi folosit twitter. E nevoie de solitudine, e nevoie de timp, e nevoie de spatiu de desfasurare. Genul asta de comunicare nu produce capodopere. Si daca o sa imi dati exemplu haikuurile sau rubayatele sau aforismele unor ganditori ca Nietzche sau Cioran, o sa spun ca respectivele condensari erau rezultatul contemplarii, intelegerii, nu al scrisului in goana doar ca sa existam un pic mai mult, sa figuram pe radarul altuia.
4. Ii spuneam Ancai acum vreo cateva zile ca eschimosii au multe cuvinte diferite pentru zapada - zapada uscata, zapada afanata, zapada proaspata, zapada tasata si tot asa. Si in capul lor cuvintele denumesc entitiati diferite. Asa cum grecii vechi aveau vreo patru clase de verbe (fiecare cu 4-5 subforme) pentru a se referi la existenta. Mi se pare ca noi suntem mult mai putin acurati in definire. Adica preferam sa ne definim adjectival, circumstantial, nu prin esenta. Avem un “a fi” si multe adjective: sunt bine, sunt trist, sunt fericit, sunt bogat, sunt obosit, sunt casatorit, sunt singur. Dar poate ca multe stari nu sunt circumstantiale, poate sunt esente diferite. Dar noi preferam ca pornim cu un “eu sunt” - firul continuu de ata care e viata - si apoi sa atasam stari pe masura ce trece timpul si lucrurile se schimba in jurul nostru. Si totusi poate fiecare clipa tine de un alt fel de “sunt”.
5. Cam asa si cu scrisul. Refuz ca cred ca scrisul de trivialitati din goana calului si scrisul de poezii simtite au in comun acelasi verb.
February 13th, 2008
Martea trecuta am fost la Edward al III-lea – piesa de la National, atribuita lui Shakespeare (nu chiar de toti – detalii aici
In primul rand: un Caramitru excellent. Un rege un pic frivol, foarte uman si in acelasi timp lipsindu-i perspectiva omului de rand. Prima parte a piesei vorbeste mai mult despre chinurile sale pricinuite de dragostea neimpartasita fata de o contesa virtuoasa. Si chiar te face sa te gandesti la raportul intre putere/bani si dragostea simpla. La pierderea intelegerii pentru modul in care functioneaza lucrurile, privind de acolo de sus. La pulsiunile care rapesc ratiunea. Scena in care regele apeleaza la un poet pentru a-i scrie o oda iubitei, pentru ca apoi sa nu-l lasa se isi exercite mestesugul, sa intre peste el, sa ii rescrie textul, sa isi ceara scuze apoi, sa-i respinga metaforele din noi, ei bine scena asta este extraordinara.
O piesa foarte buna, poate un pic cam lunga (cam trei ore si jumatate). In care actorii au jucat foarte bine. Poate singura hiba e o anumita lipsa de relief, faptul ca nu au fost un pic mai polarizati – adica piesa e pana la urma o relatare istorica a unor evenimente in care sunt implicate personaje cu interese disjuncte, si nu rivali antagonici arhetipali, cu trairi care sa ii sfasie. Lipsesc scenele de lupta interna disruptiva, hybrisul antic, monoloagele from the guts. Insa, fireste, se lucreaza cu materialul clientului (textul in cazul de fata).
Mi-a placut scenografia (o constructie multivalenta care era cand un turn, cand un pod, cand un castel, cand o poarta) si costumele. Muzica mi s-a parut un pic cam inadecvata (moderna, insa dintr-un filon destul de popular/superficial al jazzului).
Mi-a placut jocul Printului Negru (). Cu toate ca putea sa fie un pic mai scelerat.
Una peste alta, o recomand. Nu este cea mai buna drama istorica pe care am vazut-o (as spune ca Tamerlanul lui Marlowe cu Ovidiu Iuliu Moldovan a fost mult-mult mai puternica ca mesaj si profunzile artistica) insa este o piesa care are meritele ei, in care actorii joaca impecabil si in care gasesti teme de reflectie daca stii sa privesti piesa.
February 4th, 2008
Scriu un mesaj catre suportul Orange (da, pachetul de date care o sa imi manance zilele) si aleg sa fiu contactat pe email pentru raspuns. Primesc mesajul: ” Solicitarea ta a fost inregistrata. In cel mult 10 zile vei primi un mesaj de raspuns.” Dau back si aleg sa fiu contactat telefonic. Mesaj identic: “Solicitarea ta a fost inregistrata. In cel mult 10 zile vei primi un mesaj de raspuns.”
Ceva nu e in regula, parca. De ce 10 zile cand folosesc web-ul si raspuns instant cand sun la suport? E evident ca toti clientii vor folosi telefonul. Ceea ce inseamna costuri suplimentare (asigurarea fortei de munca ca sa faca fata spike-urilor orare), stres mai mare pentru operatori, raspunsuri mai superficiale, deci nivel de satisfactie al clientului mai scazut.
Acum cateva zile ma miram ca Posta imi promitea un raspuns in 90 de zile la solicitarea mea de a-mi spune unde s-a pierdut un colet. Cel putin acolo trebuie sa faci un pic de munca de detectiv. In fine, sunt curios daca timpul garantat de raspuns in 10 zile functioneaza worldwide la Orange sau e un beneficiu romanesc.
February 2nd, 2008
Un post excelent pe blogul lui Dragos. Adevarul e ca suntem cam mediocri. Si cam laudarosi. Si cam plangaciosi. Ca umflam piepul cam mult, ca avem impresia ca le meritam pe toate, ca avem intotdeauna cate o scuza, ca ne ofticam daca nu iese ca noi. Adevarul e ca putem sa bagam discursuri inaltatoare cu ghiotura, dar pana la urma ele nu sunt decat inflatie de vorbe. Adevarul e ca nu am suferit cam deloc. Ca avem vise, e adevarat, dar nu sunt sigur ca am sacrifica o mana pentru ele. Ca suntem oameni comozi. Ca ne laudam cu obiceiurile noastre de consum cultural, dar pana la urma ele sunt relativ superficiale. Ca bagam fraze d-alea cu vai cat de greu muncim, si cat de mult transpiram, dar nu depunem nici jumatate din cazna unui om care sapa porumbul la tara pe cativa banuti. Ca avem impresia ca ducem niste existente iesite din comun. Ca debitam aberatii intr-o forma mediocra.
Am vazut in weekend ultimele episoade din Band of Brothers. Si m-am gandit la bunicii mei, care au facut razboiul, si au simtit foamea si frigul pe front, la bunicile mele care au avut cinci si respetiv sapte copii, si cum i-au pierdut pe unii de mici, si ce durere e sa iti vezi copilul de 18 ani murind in accident, si cat de greu e sa te intrebi ce mai pui pe masa azi. Si m-am gandit la mine care ma apuca dracii daca nu imi vine sau imi intarzie un colet la posta, daca nu gasesc loc de parcare sau daca imi gasesc oglinda sparta. Adevarul e ca ne plangem prea mult si d-aia ajungem sa visam prea putin. Ca avem cuvinte caldute pentru toata lumea si d-aia nu ne entuziasmam aprig. Adevarul e ca nu suntem deloc stoici, cum zicea Pavese. (Chiar, uite: Pavese s-a sinucis pentru ca nu era iubit de o actrita de la Hollywood. Un alt scriitor italian, Primo Levi a trecut prin lagarul de la Auswitz, a supravietuit, si-a scris experientele. Si s-a sinucis la batranete)
Adevarul e ca suntem foarte fericiti. Doar ca prea des cautam in alta parte. Si ca nu stim sa ne folosim fericirea cum se cade. Lipsa noastra de griji se transforma prea des in lene, sau in cativa banuti in plus, in loc sa se transforme in energie creativa, in zambete si in dragoste pentru cei apropiati, in cautare a eului nostru subtil.
January 30th, 2008
Am zis sa scriu un post pentru binele celor care se vor lovi de aceasi problema ca si mine. De fapt voiam sa scriu despre Moartea lui Ivan Ilici de Tolstoi, dar nu prea am timp acum. Si in pus as bea un pahar de vin rosu ca sa imi vina inspiratia :)) Asa ca ne rezumam la lucruri mundane.
Asadar: Modemul GlobeSufer Icon HSUPA de la Orange Romania (unul din cele care vin cu pachetul de date Home / Office Unlimited), desi se afirma ca este MacOS compatibil, nu “booteaza” automat in interfata de instalare cand il bagi in mufa USB. Dupa ceva cautari pe forumuri am gasit problema: nu e compatibil Leopard. Si solutia: au bagat un patch producatorii. Dar: 1. patchul nu se afla pe modem sau pe site-ul Orange 2. nu poti sa il ei de pe site-ul option.com pentru ca acolo se afla dupa o interfata de login si nu poti sa te loghezi cu serial number is IMEI number pentru ca vendorul (Orange) ar trebui sa aiba grija de problemele tale in contractelel OEM si nu ei.
Am gasit linkul catre soft-ul respectiv pana la urma:
http://www.mobistar.be/www/ShowDoc/SCS_FR/14_GenericInformation/02_Downloads/GlobeTrotterConnect_1.3d0-163.zip
sau aici
http://support.option.com/support/view.php?ticketref=1151-YGHX-3466&pass=372bdc2d
Am impresia ca si Vodafone are tipul asta de modem in oferta, dar nu sunt sigur.
January 21st, 2008
mi-am pus internet mobil de la Orange pentru ca exista situatii in care nu ai acces wifi, iar cele de pe telefon e prea lent. So Office Unlimited de la Orange.
Observatii:
1. Cand eu ma gandesc la nelimitat, inteleg atat de mult incat nici nu poti sa iti inchipui. Catralioane de catralioane de biti. Infinit. La Orange (ca si la Vodafone) nelimitat inseamna 4 GB. Am descoperit ca exista si un mai nelimitat decat nelimitatul pe numele lui Unlimited Plus (adica 8GB)
2. Modemul pe care l-am luat era compatibil MacOS. Sau cel putin asa spuneau cei de la Orange pe site. Faza e ca nu prea era compatibil cu Leopard aparent. Iar asta nu scria nicaieri. (In principiu trebuia sa “autobooteze” in aplicatia instalata pe el, dar faza asta mergea doar in Windows nu si in MacOS. Pana la urma am gasit versiunea de soft care sa-l faca sa mearga. Dar cat m-am enervat timp de doua ore, this is priceless.
3. Modemul asta se cam incinge. But then again, e iarna, deci un pic de caldura nu strica.
January 18th, 2008
Sa ai biblioteca care ti-ai dorit-o, cu aproape toate cartile pe care li le-ai dorit (si multe-multe necitite din care sa poti alege), cu documentare misto pe DVD, pestera lui Ali-baba pentru astia care cred un pic macar in nemurirea estetica a sufletului, si cu biroul pe care l-ai vrut pentru a scrie, cu fotoliul unde sa stai lejer si sa citesti, cu o persoana deosebita cu care sa poti schimba toate ideile din lumea asta dar si sa te joci asa cum se joaca copii, sa ai toate astea, si sa nu ai destul timp de te bucuri de ele cum ai vrea, sa vii prea obosit, sa le simti ca nefiind ale tale, atasate de viata ta prea superficial, poze dintr-o revista, sa te opresti in mijlocul unei discutii misto pentru ca ti-a trecut un gand de la munca, to-do tomorrow, sa speri ca poate o data o sa fie timp in exces, that’s me…
January 16th, 2008
Ieri am fost la teatru. Din pacate nu mi-a placut. Sau nu mi-a placut suficient de mult.
Asadar:
- chiar daca era dupa un text de Oscar Wilde, tot am sa spun ca era corny, baroc-pompos, plin de un romanticism fals
- it didn’t packed a big punch (adica nu m-a sfasiat, nu m-a zguduit intelectual, d-abia mi-a facut un pic cu ochiul intr-o scena in care se vorbeste de egoismul artei - prea putin totusi)
- trama era previzibila de la prima fraza “Un student e in cautarea unui trandafir pentru femeia pe care o iubeste” si totusi s-a dorit a fi un spectol cu morala, suspans, incheiere (cred ca asteparile unui om din secolul al XIX-lea erau mult diferite de cele ale cuiva din vremurile noastre)
- cand brandizezi ceva ca piesa multimedia, pai ar cam fi cazul ca vizualurile plus momentele coregrafice sa fie beton. Nu a fost cazul.
- transferul de la povestire in stil clasic de cateva pagini la o piesa moderna nu a functionat deloc perfect
- dansurile nu au fost extraordinare
Mi-a placut intonatia si dedicarea actorului narator (Marius Manole) care a mai salvat din dulcegaria textului.
Pe scurt cam asta a fost. Si cum spuneam cuiva dupa piesa, inteleg ca oamenii si-au dat silinta, inteleg ca sunt oameni buni, animati de idei frumoase, spirite morale si alte asemenea, dar pur si simplu nu exista o legatura directa intre asta si excelenta estetica. Munca in sine nu se transforma in valoare prin simpla prestare - e doar o preconditie a valorii.
PS Si ca tot spuneam ieri ca Ionut ar fi scris/adaptat un text mai bun, uite.
January 16th, 2008
L-am vazut acum 30 de minute.
In timpul filmului imi venisera cateva idei care aveam impresia ca merita trecute undeva, acum insa stau cu paharul meu de Unicum - nu am scris niciodata ca imi place amareala aia puternica, facuta din sucurile a o mie de plante, uite scriu acum - si incerc sa imi adun cuvintele pe care voiam sa le trec acum.
Am mai scris despre Dylan de multe ori - cei care ma citesc de mai mult timp, stiu asta. S-ar putea sa fie personajul spiritual care l-am frecventat cel mai mult de-a lungul timpului. Daca as fi fost mai bombastic azi, as fi scris ca mi-a schimbat viata. Dar cine suntem noi sa stim ce ne schimba si ce nu ne schimba viata? E evident ca viata unui pusti de 16-17 ani va fi decisiv schimbata pana la 30 de nenumarate ori indiferent daca il asculta sau nu pe Dylan, daca citeste poeti sau autori de tratate de etica. Si atunci de unde stim ce ne schimba sau nu viata? Sau mai exact de unde stim cum ar fi fost viata noastra daca nu am fi ascultat cantecele lui Dylan sau poeziile lui Neruda.
Am vrut de mult sa scriu un post despre schimbare. N-am avut timp in ultima vreme. Sau poate, mai bine spus, epoca in care am ajuns ma face mai putin dispus la confesiunea publica. Ma gadeam si eiri de vorba aia dintr-un chinez de seama cum ca daca privim oamenii din punctul de vedere al schimbarii, toti oamenii se schimba, iar daca privim lucrurile din punctul de vedere al neschimbarii toti oamenii sunt identicii cu ei insisi si identici intre ei. Pana la urma e o chestiune de optiune schimbarea sau alegerea de a vedea. (Ce corporatist idiot poate suna asta! Uneori ma gandesc ca e foarte nasol ca multe discursuri sforaitoare tind sa distruga cuvintele simple - poate ar trebui sa se permita oamenilor sa foloseasca doar cuvinte lungi si sa le pastram pe alea simple pentru cei care merita, dar fireste cum s-ar rezolva asta in mod practic). Mi-a placut discursul despre schimbare si identitate din Scara lui Schild. O constructie teoretica foarte draguta cum ca ceea ce suntem tine atat de de punctul de pornire, de directia pe care o vrem cat si pe drumul pe care il parcugem. De ce sunt eu eu? e intrebarea hogei din Fortareata Alba.Si raspunsul nu poate fi decat un chin si o alienare. Sau poate o aroganta marginita. Nu suntem noi in sensul unei definiri atat de transante fata de ceilalti. Suntem intr-un fel intr-un moment, dar cum se transmite simtirea, esenta, identiatea de la un moment la altul naiba stie. Sau mai exact cat din ea se transmite. De dimineata ma gandeam cum as fi daca as trai zece mii de ani sa spunem - cum as fi eu peste zece mii de ani. Si apoi mi-am dat seama ca nu sunt convins ca peste zece mii de ani as mai fi prea mult ei. Si uite acum ca ma gandesc la constructia aia a lui Schild/Egan cum identiatea si modificarea vectorului de directie in functie de drumul strabatut si imi dau seama ca sansele cele mai mari ca acel vector sa se schimbe sunt atunci cand curbele sunt foarte convolute, foarte schimbatoare. Dar pana la urma asa este si viata. (In paranteza fie spus, sunt multe puncte in care nu m-as recunoaste daca eu de acum un an as fi pus in fata cu cel de acum).
In fine voiam sa scriu despre Dylan, sau mai exact despre I’m not there, nu despre mine. Voiam sa spun ceva foarte simplu pana la urma: de multe ori credem ca prin ipostazierea unor idealuri suntem mai mult noi insine, de multe ori ne inchistam intr-o autoreprezentare pastisanta doar pentru ca este cel mai eficient; e mai simplu sa ne definim prin ceea ce credem, decat prin ceea ce suntem (pentru ca a fi nu este deloc daltuit in piatra, alegem sa daltuim idealurile). Dar adevaratele idealuri sunt complet interioare. Si in mare parte netransmisibile prin indemnuri. Idealurile Chestiile care conteaza se transmit prin fiintarea celui care le are. Daca avem noroc. Daca vectorul nostru nu e prea des zdruncinat. Gata cu postul asta patetic si fara noima: Dylan a facut chestii bune, asta voiam sa spun. Si unele chestii fara noima. Si a ajutat oameni revoltati dar s-a si bucurat de faima si chestiunile care vin cu ea. Bravo lui. O sa imi para rau cand o sa moare. Si poate ajunge si el prin Europa si poate ajung si eu sa il ascult ca sa nu imi para rau ca nu mi-a fost dat sa-l vad. Cam atata.
Yesterday’s just a memory, tomorrow is never what it’s supposed to be.
January 13th, 2008
Previous Posts