Posts filed under 'Firimituri'
Sa ai biblioteca care ti-ai dorit-o, cu aproape toate cartile pe care li le-ai dorit (si multe-multe necitite din care sa poti alege), cu documentare misto pe DVD, pestera lui Ali-baba pentru astia care cred un pic macar in nemurirea estetica a sufletului, si cu biroul pe care l-ai vrut pentru a scrie, cu fotoliul unde sa stai lejer si sa citesti, cu o persoana deosebita cu care sa poti schimba toate ideile din lumea asta dar si sa te joci asa cum se joaca copii, sa ai toate astea, si sa nu ai destul timp de te bucuri de ele cum ai vrea, sa vii prea obosit, sa le simti ca nefiind ale tale, atasate de viata ta prea superficial, poze dintr-o revista, sa te opresti in mijlocul unei discutii misto pentru ca ti-a trecut un gand de la munca, to-do tomorrow, sa speri ca poate o data o sa fie timp in exces, that’s me…
January 16th, 2008
Ieri am fost la teatru. Din pacate nu mi-a placut. Sau nu mi-a placut suficient de mult.
Asadar:
- chiar daca era dupa un text de Oscar Wilde, tot am sa spun ca era corny, baroc-pompos, plin de un romanticism fals
- it didn’t packed a big punch (adica nu m-a sfasiat, nu m-a zguduit intelectual, d-abia mi-a facut un pic cu ochiul intr-o scena in care se vorbeste de egoismul artei - prea putin totusi)
- trama era previzibila de la prima fraza “Un student e in cautarea unui trandafir pentru femeia pe care o iubeste” si totusi s-a dorit a fi un spectol cu morala, suspans, incheiere (cred ca asteparile unui om din secolul al XIX-lea erau mult diferite de cele ale cuiva din vremurile noastre)
- cand brandizezi ceva ca piesa multimedia, pai ar cam fi cazul ca vizualurile plus momentele coregrafice sa fie beton. Nu a fost cazul.
- transferul de la povestire in stil clasic de cateva pagini la o piesa moderna nu a functionat deloc perfect
- dansurile nu au fost extraordinare
Mi-a placut intonatia si dedicarea actorului narator (Marius Manole) care a mai salvat din dulcegaria textului.
Pe scurt cam asta a fost. Si cum spuneam cuiva dupa piesa, inteleg ca oamenii si-au dat silinta, inteleg ca sunt oameni buni, animati de idei frumoase, spirite morale si alte asemenea, dar pur si simplu nu exista o legatura directa intre asta si excelenta estetica. Munca in sine nu se transforma in valoare prin simpla prestare - e doar o preconditie a valorii.
PS Si ca tot spuneam ieri ca Ionut ar fi scris/adaptat un text mai bun, uite.
January 16th, 2008
L-am vazut acum 30 de minute.
In timpul filmului imi venisera cateva idei care aveam impresia ca merita trecute undeva, acum insa stau cu paharul meu de Unicum - nu am scris niciodata ca imi place amareala aia puternica, facuta din sucurile a o mie de plante, uite scriu acum - si incerc sa imi adun cuvintele pe care voiam sa le trec acum.
Am mai scris despre Dylan de multe ori - cei care ma citesc de mai mult timp, stiu asta. S-ar putea sa fie personajul spiritual care l-am frecventat cel mai mult de-a lungul timpului. Daca as fi fost mai bombastic azi, as fi scris ca mi-a schimbat viata. Dar cine suntem noi sa stim ce ne schimba si ce nu ne schimba viata? E evident ca viata unui pusti de 16-17 ani va fi decisiv schimbata pana la 30 de nenumarate ori indiferent daca il asculta sau nu pe Dylan, daca citeste poeti sau autori de tratate de etica. Si atunci de unde stim ce ne schimba sau nu viata? Sau mai exact de unde stim cum ar fi fost viata noastra daca nu am fi ascultat cantecele lui Dylan sau poeziile lui Neruda.
Am vrut de mult sa scriu un post despre schimbare. N-am avut timp in ultima vreme. Sau poate, mai bine spus, epoca in care am ajuns ma face mai putin dispus la confesiunea publica. Ma gadeam si eiri de vorba aia dintr-un chinez de seama cum ca daca privim oamenii din punctul de vedere al schimbarii, toti oamenii se schimba, iar daca privim lucrurile din punctul de vedere al neschimbarii toti oamenii sunt identicii cu ei insisi si identici intre ei. Pana la urma e o chestiune de optiune schimbarea sau alegerea de a vedea. (Ce corporatist idiot poate suna asta! Uneori ma gandesc ca e foarte nasol ca multe discursuri sforaitoare tind sa distruga cuvintele simple - poate ar trebui sa se permita oamenilor sa foloseasca doar cuvinte lungi si sa le pastram pe alea simple pentru cei care merita, dar fireste cum s-ar rezolva asta in mod practic). Mi-a placut discursul despre schimbare si identitate din Scara lui Schild. O constructie teoretica foarte draguta cum ca ceea ce suntem tine atat de de punctul de pornire, de directia pe care o vrem cat si pe drumul pe care il parcugem. De ce sunt eu eu? e intrebarea hogei din Fortareata Alba.Si raspunsul nu poate fi decat un chin si o alienare. Sau poate o aroganta marginita. Nu suntem noi in sensul unei definiri atat de transante fata de ceilalti. Suntem intr-un fel intr-un moment, dar cum se transmite simtirea, esenta, identiatea de la un moment la altul naiba stie. Sau mai exact cat din ea se transmite. De dimineata ma gandeam cum as fi daca as trai zece mii de ani sa spunem - cum as fi eu peste zece mii de ani. Si apoi mi-am dat seama ca nu sunt convins ca peste zece mii de ani as mai fi prea mult ei. Si uite acum ca ma gandesc la constructia aia a lui Schild/Egan cum identiatea si modificarea vectorului de directie in functie de drumul strabatut si imi dau seama ca sansele cele mai mari ca acel vector sa se schimbe sunt atunci cand curbele sunt foarte convolute, foarte schimbatoare. Dar pana la urma asa este si viata. (In paranteza fie spus, sunt multe puncte in care nu m-as recunoaste daca eu de acum un an as fi pus in fata cu cel de acum).
In fine voiam sa scriu despre Dylan, sau mai exact despre I’m not there, nu despre mine. Voiam sa spun ceva foarte simplu pana la urma: de multe ori credem ca prin ipostazierea unor idealuri suntem mai mult noi insine, de multe ori ne inchistam intr-o autoreprezentare pastisanta doar pentru ca este cel mai eficient; e mai simplu sa ne definim prin ceea ce credem, decat prin ceea ce suntem (pentru ca a fi nu este deloc daltuit in piatra, alegem sa daltuim idealurile). Dar adevaratele idealuri sunt complet interioare. Si in mare parte netransmisibile prin indemnuri. Idealurile Chestiile care conteaza se transmit prin fiintarea celui care le are. Daca avem noroc. Daca vectorul nostru nu e prea des zdruncinat. Gata cu postul asta patetic si fara noima: Dylan a facut chestii bune, asta voiam sa spun. Si unele chestii fara noima. Si a ajutat oameni revoltati dar s-a si bucurat de faima si chestiunile care vin cu ea. Bravo lui. O sa imi para rau cand o sa moare. Si poate ajunge si el prin Europa si poate ajung si eu sa il ascult ca sa nu imi para rau ca nu mi-a fost dat sa-l vad. Cam atata.
Yesterday’s just a memory, tomorrow is never what it’s supposed to be.
January 13th, 2008
Asta e una dintre melodiile mele preferate de la Dylan. Poate sunt eu idealist, sau prea optimist, sau poate doar copil, dar cred cu tarie ca in cele din urma corabiile ajung la tarm. Macar o parte dintre ele. (Apropo de Attenborough, ca tot vorbeam ieri de el, mi-am dat seama ca toate animalele de la cele mai putin dezvoltate pana la cimpanzei sunt fundamental optimiste - au vointa de putere, sau de viata, au capacitatea de a opune rezistenta chiar si in situatii disperate. Vitalitatea e foarte importanta pentru a trai o viata misto. Tautologie?)
Uite aici o versiune misto - cu conotatii istorice. Cu Joan Baez de la Marsul asupra Washingtonului - ala unde Martin Luther King si-a impartasit visul.
Pe ipod mai am una misto de la Life Aid 1985 - Dylan cu Ron Wood si Keith Richards de la Rolling Stones. Concertele acelea pentru ajutorarea Africii. Iar la inceptul melodiei Dylan vine cu o mica sugestie - ce-ar fi sa dam o mica parte, nu mult, 1-2 milioane, din toti banii care se strang pentru Africa si pentru ajutorarea fermierilor de aici, din America, care se zbat in saracie, cu fermele ipotecate.
January 11th, 2008
Din cauza lui, in ultima vreme consum mai mult timp uitandu-ma la TV decat citind carti. Am luat de pe Amazon.co.uk Planet Earth, Blue Planet si Life Collection. Cred ca toate trei au in jur de 90-100 de ore de materiale video iar Planet Earth e primul documentar de proportii complet in HD (super misto imaginile). Ieri am terminat Trails of Life si am inceput Life in the Freezer (ambele sunt in Life Collection).
Attenborough asta si oamenii de la BBC fac o treaba supertare. Documentarele astea sunt mai pline de actiune si de insight decat 99% din filmele “artistice”. Recomandat pentru toate varstele.Plus ca au o valoare de refolosire mare - materialul e atat de dens incat poti sa te uiti si de zece ori la el. Mai ales daca ai toate seriile si le rulezi.
Cica, Attenborough ar mai avea Life of the Reptils si gata se retrage. Ma gandesc ca e atat de misto sa fi facut cam ce ti-ai propus in viata. Plus ca s-a plimbat cam peste tot. Life in the Freezer incepe cu el chiar la Polul Sud filmat de sus (la o mila-doua de punctul polului)
January 10th, 2008
1. Cotidianul de astazi vine cu Noi de Evgheni Zamiatin - prima distopie moderna, cam de acelasi nivel cu 1984 si Brave New Word.
2. Citesc in Cotidianul ca Armata curata zapada pe gratis. De ce? O cadere de zapada de tipul celei de saptaman trecuta se numeste cataclism? Iar daca companiile angajate sa curete nu mai fac fata, atunci cedeaza ei banii primiti armatei? Si in plus, nu e situatia asta un pic incompatibila cu statutul de armata profesionista. Adica mergea cand aveai recrutare generala - ca un fel de serviciu de utilitate publica, dar acum chiar nu nu se mai justifica in situatii normale. Iar o cadere de zapada e ceva normal si previzibil. Pe aceasi logica am putea sa putem solicita si un echipaj de pompieri pe post de instalatori sau o statie de emisie-receptie a politiei cand pica telefonul.
3. Ieri am citit despre Hadrian si Marc Aurelius. Doi literati, doi rafinati, care au dus un imperiu de rapa - un imperiu facut de spirite nu foarte alese gen Cesar sau Traian. Pentru cei care nu stiau, Hadrian voia sa isi inscauneze iubitul (un pustan din Asia Mica), dar pana la urma acesta a fost asasinat din ordinul senatului (si ulterior zeificat, ridicate temple in numele lui, numit orase). Marc Aurelius, stoicul, a fost primul imparat care a optat sa isi numesca co-imparat (fratele vitreg, desi acesta era lenes si dezinteresat). Iar fiul sau, Commodus, dupa ce a devenit imparat si-a luat 365 de concubine - una pentru fiecare zi a anului, a decis sa este reincarnarea lui Hercule si a pornit o cariera de gladiator imperial care s-a finalizat cau asasinarea sa. Ce vreau sa spun cu asta: de multe ori marile spirite sunt slabe. Platon credea el in regele filosof poate calitatile necesare pentru cele doua profesii sunt contradictorii.
4. Ar fi multe de spus, dar sunt foarte-foarte prins. Si, mii de scuze tuturor care mi-au urat chestii misto de sarbatori si eu, in lenea/nesimtirea mea, nu le-am raspuns. Sa aveti un an frumos, cu timp pentru voi. 
January 9th, 2008
pretty good year
December 31st, 2007
Ieri noapte ma gandeam la copilutii aceia care vor avea un bradut si jucarii datorita initiativei Ioanei si a celor care au participat, si mi-am dat seama ca cel mai frumos cadou nu este unul pe care l-am primit. Si nici unul pe care l-am oferit. Cel mai frumos cadoul a fost o carte visata. Am mai scris despre chestiunea asta aici (Cartea fara nume - autor necunoscut). Si totusi cred ca merita sa mai scriu un pic despre asta.
Erau anii aceia in care ningea. Eram mici si faceam cazemate si provizii de bulgari pentru a putea sa ducem un atac fulger impotriva adversarilor nostri de la 98 (blocul adica). Am impresia ca blitz-kriegul este re-inventat in fiecare iarna, in mii de locuri diferite. Daca exista zapada, suficienta. Si aveam cisme de cauciuc. Aveam si d-alea de piele, dar e irelevant. Dupa parerea mea cismele de cauciuc sunt cele mai bune incaltari pentru un copil. Combinatia cizme de cauciuc si ciorapi grosi de lana. Daca se poate, crosetati de o bunica. Cam asa erau iernile. Si doamne, ce ne bucuram cand se prelungea vacanta de iarna cu o saptamana. Mai tineti minte?
Ei bine, intr-o astfel de noapte de iarna - cred ca aveam vreo cinci ani, si in mod cert a fost inainte sa descoper mortalitatea (scris despre asta aici) - am visat o carte. Erau noptile acelea de iarna in care era frig in casa - imi aduc aminte ca atunci cand ajungeam la bunica, si stateam intr-o camera unde duduia soba, aveam impresia ca traiesc intr-un lux deplin. Ei bine am visat ca urma sa primesc de Mos Craciun o carte de povesti fabuloasa. Rosie. Cu castele. Cu coperta de carton. Stiam clar unde se gasea acea carte pe care parintii o ascunsesera de mine: intr-un raft din sifonier, cel mai de sus, ascunsa in spatele lenjeriilor de pat. Unii dintre voi, poate va mai aduceti aminte ca acolo se tineau pe vremuri lucrusoarele premium primite: pachete de cafea sau de Kent, deodorante si sapunuri Fa sau Rexona, lucrurile acelea care cei maturi le primeau de undeva si apoi le dadeau si ei ca atentie la altcineva.
Dar sa revenim la cartea mea. Am escaladat sifonierul pe furis, am cautat-o de zor, nu am gasit-o, am emis ipoteza ca a fost mutata in alta parte, am intrebat parinii in cele din urma. Catalin, nu exista nici o carte de felul asta. Mosul o sa vina cu altceva, poate si carti. Dar asta nu exista. Nu am crezut. Mi-am spus ca asta face parte din jocurile sadice ale maturilor. Cert este ca nu am primit acea carte. Cert este ca m-am gandit mult timp la ea. Cu dorinta. Cert este ca mai pot sa imi inchipui si acum coperta.
Si cert este ca acea carte a fost mai reala pentru mine decat toate cartile pe care le-am primit. Ma gandeam ce miracol e ca un copilut sa viseze o carte cu povesti. Cat de multe lucruri trebuie sa aiba si cat de multe rotitze trebuie sa se invarta. O lume asezata, parinti iubitori, grija, dragoste de carte, pofta de viata manifestata in dorinta de a invata si de asculta povesti. A visa o carte spune multe despre o copilarie. Toti cei care au visat o carte de povesti au avut o copilarie fericita, m-as risca sa spun. Si vor fi la randul lor niste parinti buni.
Cand un copil viseaza o carte inseamna ca in jurul lui se afla o lume frumoasa. Candva citeam la Vonnegut, cred ca in Leaganul Pisicii, ca specia umana are mai mult de doua sexe pentru a duce la maturitate un pui: pe langa mascul si femela, mai sunt buniciile iubitoare, unchii tineri si tot asa. Ceea ce e spus ca o gluma, are un sens mai adanc, cred eu. Putem face un decupaj prin lumea asta si sa definim doar lucrurile strict necesare: barbat si femela = inmultire, mancare si acoperis si stabilitate = viata, siguranta si respect reciproc = societate. Dar trebuie sa avem multe alte elemente ca sa sa vorbim the viata frumoasa. Uite e necesar ca pe strada sa ai politisti si marcaje, dar e mult mai bine sa ai si cateva pisici, ca tot vorbeam de pisici in postul anterior . Cam asa si cu visarea cartilor -a fost cadoul cel mai frumos pe care l-au facut copilului Catalin parintii lui. Fara sa stie. Prin tot ce au facut inainte si prin tot ce au facut dupa.
Acum cateva zile ma uitam la episodul cu tinuturile inghetate din Planet Earth (BTW, daca aveti chef sa va uitait la ceva superb, luati-l, chiar merita sa investiti banutzi/timpul). Printre altele vorbea de ursii polari care din cauza incalzirii globale inoata si 60 de mile pana la insulele cu foci. Sfasietoare imaginile cu un mascul care era prea slabit dupa un astfel de drum ca sa mai vaneze o morsa, si a murit langa colonia de morse, ranit si epuizat. Iar alt aspect care m-a impresionat au fost pingunii imperiali: masculii stau 4 luni pe intuneric total, la minus 60 de grade, clocind pe labe oul. Dupa care vine primavara si femela se intoarce cu stomacul plin de peste, isi hraneste perechea si puiul care tocmai a iesit din ou si il preia pentru al incalzi.
Now that’s good parenthood! Si despre asta e vorba cand un copil viseaza o carte cu povesti. Inseamna ca lumea e frumoasa in jurul lui, si ca a fost tratat cu grija, in primul rand de parinti, dar si de ceilalti, si ca atunci cand va fi mare probabil ca avea virtuatea si in acelasi timp obligatia morala a griji (Giri, cum zic japonezii). Multumesc
PS M-am gandit sa inscriu si eu postul asta la concursul UPC, desi nu d-asta l-am scris. Dar imi plac si calculatoarele si cadourile Dau si leapsa unor oameni pe care chiar as dori sa ii cunosc mai bine: Miruna, Robi, Emi, Mircea, Bogdan. Si scuze pentru lungimea postului.
December 12th, 2007
Pe langa sediul firmei noastre isi duc viata trei pisici: una alb cu negru, cealalta o pantera de carbune, iar cea de-a treia un tigrisor tarcat. Toate trei grasune si curate. Le vad din cand in cand, cand mai ies afara. Si ma bucur de ele. E minunat cat de bine s-au adaptat ele in oras, cat de urbane au devenit. Si sunt, intr-un fel, un fel de opere de arta, pe cuvant. Citeam acum cateva zile ca la Tokyo exista un bar cu noua pisici, unde platesti cam 7 dolari pe ora ca sa ai privilegiul sa le mangai. La drept vorbind, nu tin minte sa fi vazut o pisica vagaboanda la Tokyo. Ma gandesc insa ca la noi e un pic mai frumos - le vezi in mediul lor natural, animale un pic salbatice, un pic domestice. Si inca o chestie, am vazut-o pe cea tarcata acum cateva saptamani sarind un gardulet cam de 1.2 metri. Dintr-o miscare, fara sa-l atinga. E ca si cum noi am sari un gard de 8-9 metri.
BTW: Pisicile vagaboande au blogul lor.
December 12th, 2007
Astazi iubita mea mi-a cumparat o umbrela de pe strada, ca ma ploua.
December 6th, 2007
1. Tin minte o zi de noiembrie, cred ca era 1999, cand vorbeam cu un prieten despre soarta culturii. Descopeream amandoi internetul. Si eu ii spuneam ca suntem generatia ca va decide cat de multa spiritualitate va fi inglobata in noua civilizatie (postindustriala, informationala, spuneti-i cum vreti). Cat de multe dintree idealurile si aspiratiile umaniste, spirituale, inalte vor face parte din modul comun de existenta. Cu alte cuvinte daca vom dori timp pentru suflete sau vor sacrifica timp pentru cat mai multe cutii. Daca noul mediu pe vremea aceea va sluji idealurilor ganditorilor.
2. Legat de asta ascultam ieri un audiobook despre Cato cel Tanar. Ca inainte sa se sinucida, stoic care intelegea ca nu mai are sens sa zaboveasca in lumea asta daca a pierdut idealul in care credea - Republica romana, a citit Phaidon al lui Platon (despre sufletul nemuritor) si a avut o discutie cu fii sai pe tema asta. De fapt important nu e daca sufletul e nemuritor ci daca alegem sa credem asta si sa ne comportam ca atare (sa-l crestem fara teama ca sacrificam timp pentru nimic, ca fundamental nimic nu ramane)
3. Legat de tot de prima mi-am adus aminte si de Shape of Things to Come si de nemultumirea lui cand a inteles ca cinematograful pe care il vedea ca un mediu de educatie, este pana la urma doar o translatare a balciului in modernitate.
4. Si legat de asta mi-am adus aminte de blogul lui Iliescu si de fascinatia alor mei (mamei, de fapt) fata de faptul ca Nastase pune poze cu Ierusalimul pe blog (adica e si el om, uita mai). Generatia Dallas a intrat pe Internet. Si faza interesanta e ca exista un fel de remanenta care ii transforma si pe cei care nu erau generatia Dallas in generatia Dallas. Asa ma fascina pe vremuri faptul ca la unele petreceri se ajunge la acelasi cantece indiferent de generatie. Poate acolo se afla spiritul national, in ceea ce se transmite de la generatie la generatie informal si general (adica nu prin intermediul scolii, universitatii etc).
5. Si legat de toate intr-un fel, vreau sa va indrept catre sondajul celor de la bookblog cu privire la consumul de cultura. Adica, uite bai nene: presiunea postmodernitatii omoara cultura (fac pariu ca Amazon vine mai multe tigai acum decat carti de filosofie, de sociologie, de psihologie teoretica la un loc), presiunea sociala omora cultura (oamenii nu mai apuca sa mearga la teatru ca vor o masina mai buna si d-aia stau mai mult la munca. Si totusi mai sunt utopici cum era Wells, Cato, Platon si altii ciudati d-astia. Care se lupta sa perforeze o nisa culturala intr-un agregat din ce in ce mai departe de spiritualitate, cum e Internetul.
6. Si apropo de asta, calculatoarele si internetul au fost opera generatiei care a inceput prin a fi hippy. Intrebarea majora este: Cu ce producte va veni generatia care asculta rave, trance, jungle? O banda rulanta mai buna, asa mi se pare mie. O forma mai buna de a optimiza operatiunile repetive, asa imi spune muzica respectiva.
7. De asta uitasem, asa ca am dat later edit: Prietenul de la punctul 1, lanseaza la Gaudeamus Manifest impotriva becalizarii Romaniei.
November 15th, 2007
Le povesteam ieri unor prieteni despre chestia asta. Mai exact urmatoarea bucata:
The man, apparently a banker with J P Morgan, provided a dispassionate appraisal of her proposal.
“You bring your looks to the party and I bring my money,” he wrote in classic Wall Street style. “But here’s the rub. Your looks will fade and my money will likely continue in perpetuity . . . So in economic terms, you are a depreciating asset. You’re 25 now and will likely stay pretty hot for the next five years, but less so each year. By 35, stick a fork in you!
“So in Wall Street terms, we would call you a trading position, not a buy and hold. I hope this is helpful and if you want to enter into some kind of lease [deal], let me know.”
Morala ar fi “sa ne focusam pe asseturile care nu se depreciaza”. Cum ar fi sufletul, de pilda. Batranul Platon stia el ce stia, si uite ca valoarea lui de piata a continuat sa se aprecieze timp de peste 2300 de ani. Nu stiu daca a vandut in atata timp cat a vandut madame Rowling din ultimul Harry Potter, dar cert e ca vinde la segmentul superpremium.
October 15th, 2007
Se spune ca uneori bataia de aripi a unui fluture schimba istoria. La o scara mai mica, latratului unui caine poate schimba istoria personala. Poate aduce, de pilda, o plimbare prin ploaie, carand un ficus, brat la brat cu o chinezoaica cu zambet superb. Nu stim niciodata care semne nasc lucruri in realitate. E important sa stim ca exista insa astfel de semne, totusi. Ascult din nou Mozart - Exsultate, jubilate - si am impresia ca viata nu e nici buna, nici nebuna, e pur si simplu facuta dintr-un fel de fibre din care e facut si lemnul, bunaoara. Imposibil de descris sau de replicat, relevandu-se doar prin crestere.
October 9th, 2007
Draga Cristina,
Se pare ca azi m-ai salvat tu. (Eu am noroc, intodeauna ma salveaza cineva, chiar daca nu isi da seama - astazi m-ai salvat tu si o fata cu parul negru, zburlit si ochi de chinezoica.) Voiam sa nu scriu nimic astazi. Nu mi se pare ca e cine stie ce chestie. La fel ca si Revelioanele, o zi de nastere nu e mai mult decat o conventie. Nu e limita clara, o separatie care sa aiba vreo noima. Deci nu mi se parea ca are vreo noima sa fac caz din faptul ca am facut 30 de ani. Apoi m-am gandit ca as putea sa pun un link la melodia asta. E o melodie misto, si adevarul este ca in mod inevitabil o data cu trecerea timpului se acumuleaza si greselile. Sa o recunoastem, exact ca in melodia aia, nu reusim niciodata sa ascultam suficient de bine, de atent, preferam sa ne auzim vorbind, exact ca in melodia aia suntem de multe ori incapabili sa acceptam adevarurile, si din pacate multi dintre noi nu sunt nici macar un cantaret cu un cantec.
Mi-aduc aminte ca ti-am scris o data o scrisoare, plecasei la Timisoara pentru vacanta, era vacanta dintre anul I si anul II am impresia, si mi-ai spus ca ti-a placut atat de mult incat ai plans. Probabil ca era intr-adevar o scrisoare buna. Asta e cred singurul lucru la care ma pricep - sa scriu texte care vorbesc unui singur om, sau catorva, in cel mai bun caz. Deocamdata nu cred ca as putea fi un scriitor bun, pentru ca nu pot sa scriu pentru mai multi. Stiam asadar sa scriu scrisori care sa te faca sa plangi. Cred ca pot sa fac asta si acum. Dar ca si atunci, cred ca am aceasi problema - sa scriu un text care sa te faca sa razi. Sa zburzi. In viata de zi cu zi imi mai iese din cand in cand, dar in scris cam niciodata. Asta este.
Sau imi aduc aminte cand am baut doar noi doi, in Laptarie, vreo 4-5 sticle de vin. Cot la cot. Eram destul de betzivani, ar zice unii. Nu cred ca era asa. Era pur si simplu misto. Sau cand ne-am dat sot si sotie ca sa dormim in rulota taiatorilor de lemne din Piatra Craiului si apoi ziua aia in care ne-am ratacit groaznic si am ajuns intr-un sat gen Twin Picks Dosarele X si am mancat somon cu conserva de porc cu fasole, that was really-really funny.
Si as mai putea sa mai continui asa destul de mult. Sunt multe amintiri misto, chiar daca nu ne-am mai vazut de vreo opt ani, cred. Trece timpul asta ca naiba. Dar nu despre asta voiam sa scriu astazi. Mi-am adus aminte de un lucru, de discutiile noastre cum va fi cand vom implini 30 de ani. Cred ca tu ai implinit deja (erai nascuta in martie si parca erai mai mare ca mine, sau poate erai in martie, dar era vorba de ‘78, naiba stie - e destul de irelevant, nu?) Stiu insa ca stateam si vorbeam noi de parascoveniile noastre (fie intotdeauna am convins prietenii mei sa vorbesca cu mine despre gargauni si cai verzi pe pereti, fie nu am putut fi niciodata deschis decat cu oamenii care aveau gargaunii si caii lor, naiba stie). Si faceam misto de colegii nostri scortosi, care puneau pret pe reusita, pe morga, care isi vadeau de atunci natura lor ultracompetitiva. Si ne intrebam cum vom fi noi, la 30 de ani.
Si ne intrebam daca vom ajunge ca ei, daca ne vom pastra sufletele, daca vom fi iremediabil imbatraniti. Si cred ca facusem si un pariu. Tin minte, sau poate imi place sa cred doar, ei bine tin minte ca eu spuneam ca vom ramane tineri in suflet. Ca nu vom cadea sub imperiul raului - daca rau inseamna mediocritate, actiune doar pentru un interes material, minciuna pentru un statut, ipocrizie. Ca vom avea resurse sa rezistam. Si ca asta se va citi in felul in care vom merge pe strada, in discutii, in tinuta, in felul de a ne distra si in lecturi.
Ei bine, eu simt ca am castigat pariul. Nu mai stiu pe ce facusem pariu, probabil pe ceva bautura, pentru ca adevaratele pariuri intre prieteni sunt intotdeauna pe bautura, ca prilej de intalnire, independenta de soarta parirului, insa eu simt acum, si simt asta foarte lucid, foarte nefanfaronic, simt ca am reusit sa ajung aici, la 30 de ani, fara sa ma fi spurcat in mod iremediabil. Nu pot spune ca e o reusita de tip eroic, ca am muncit titanic pentru asta, ca am indurat chinuiri de martir si am reusit sa imi mentin vointa in ciuda vicisitudinilor. Nu, chiar nu a fost asa. Deloc. Cred ca am fost cumpatat. Poate chiar prea cumpatat. Uite, acum imi vopsesc peretii casei in toate culorile curcubeului, nuantele cele mai puternice, ca sa imi demostrez ca pot fi si curajos. Mi-am facut camera mea de studiu - intotdeauna mi-am dorit o camera numai de studiu, poate o sa o folosesc sa fac ceva misto, sa scriu ceva care sa aiba macar un pic de sens pentru mai mult de un om, doi - ei bine mi-am facut-o mov, si o sa imi pun perdele galbene - dar galben d-ala solar, aprins. Sa revenim insa la firul principal al confesiunii. Cumpatarea.
Asadar in anii astia care au trecut am reusit, cred eu, sa balansez destul de bine intre succes si suflet. Intr-o lume platoniciana, Socrate ar spune ca succesul este apanajul celor cu suflete frumoase si drepte. Din pacate, nu traim aceasta lumea. Traim intr-o lume in care asa cum ne oxidam ca sa traim, dar iremediabil imbatranim in acest proces, la fel se intampla si cu sufletul: ardem poate cate un pic din el, il schimbam pe bunuri materiale, pe senzatii, pe fenomene. Daca as fi fost un filosof poetic as fi scris un mit anti-plationician al pierderii sufletului, in loc de cel al rememorarii ideilor - in procesul de a dobandi fenomene, ardem numenul, facem ca ideile sa devina din ce in ce mai incetoasate, copii ale unor copii ale unor copii. De fapt asa e si cancerul, nu? O replicare esuata a unei informatii esentiale.
Ei bine in lumea asta a descompunerilor (in sensul de distructii dirijate, nu in sensul fetid, organic), exista resurse care ne regenereaza: prieteniile sincere, cartile care te misca, gandurile care te aduna. Si eu am avut noroc, pe cuvant, si nu a fost meritul meu. Am avut noroc sa balansez bine, sa pot sa am etape de ardere pentru chestiile astea din lumea asta, si etape de regenerare sufleteasca. Si nu ma simt mult mai pierdut decat la 22 de ani - poate doar un pic mai rigid uneori, mai prins alteori, dar in acelasi timp cred ca pot sa fiu mai generos, de exemplu. Tot nu stiu sa zic “nu” foarte direct, tot sunt naiv in majoritatea cazurilor, tot ma oftic, tot pot sa gasesc ca suferinta mea este cea mai importanta, tot pot sa rad cu pofta daca e ceva de ras. So life is good, real-real good.
Sa iti mai spun un lucru. Imi place ca nu m-am incrancenat de tot. Ca inca sunt vulnerabil. Ca pot sa intalnesc oameni noi, si sa ma duc la ei cu o anumita temere, e la fel ca acrobatul ala care merge pe sarma la 10 metri, si sa ma intreb daca mai pot sa imi creez un prieten nou (sa pun partea mea, caci e o magie in a creea prietenii solide, nu e un troc si nu tine de timp, tine fix de momentul ala prim, tine de prima deschidere - cat de mult poti sa te arati atunci, prima data), ei bine si uneori the jazz works its magic. Asta e cel mai misto. Mai misto decat banii, decat toate basinile si prostiile din lumea asta. Si asta mi-a ramas.
Am avut noroc pana acum. Nu am avut boli grave, cei apropiati la fel, am fost inteles si lasat in pace.
Cam asta a fost scrisoarea. Sper sa o citesti. Si sa dai un semn. Si sa ne intalnim si sa bem un vin ca in vremurile alea de demult si sa cadem de acord, dar in felul sincer, ca ne-am tinut de cuvant si am castigat pariul.
Catalin
PS Am pus niste poze facute astazi cu camera de la laptop. Mi s-a spus ca daca cauti pe google gasesti niste poze in care par mult mai rapace (that was funny :)) ) decat sunt in realitate. Asa ca am zis sa indrept aceasta eroare. Fireste, sunt unghiurile bune, dar macar nu sunt photosopate. :))
October 4th, 2007
Dintr-un ou într-unul mai mare
la nesfîrşit te naşti, nezburată
aripă. Numai din somn
se poate trezi fiecare, -
din coaja vieţii nici unul,
niciodată.
sau poate
Cast a cold eye On life, on death. Horseman, pass by!
September 30th, 2007
Am citit candva despre faptul ca nu mai exista Istoria, ci diferite istorii partiale. Istoria nebuniei, istoria moravurilor, istoria literara, istoria costumelor, istoria luptelor, istoria diplomatica a sfarsiturilor razboaielor, istoria gastronomica, istoria bizarerilor si asa mai departe.
Azi ma gandeam ca as putea scrie despre mine monografia (ce cuvant pretentios) zilelor in care mi-a pasat, monografia zilelor in care am fost trist, monografia bautelor cu prietenii, monografia zilelor in care am fost indragostit, monografia zilelor in care am citit din Kadare, sau monografia zilelor in care am citit poezie cu adevarat, monografia plimbarilor, monografia asteptarilor, monografia gandurilor destepte si pe cea a alegerilor tampite, monografia zilelor in care munca conteaza absolut si cea a zilelor in care nimic nu are sens, monografia discutiilor interesante cu taximetristi sau cu oameni de pe strada, monografia plimbarilor prin librarii si asa mai departe.
Pana la urma semanam cu un mare terfelog in care putem scrie cronologic, un registru de casa metafizic, sau cu unul structurat pe interese, pe placeri, pe alegeri, pe lucruri comune carora vrem sa le dam individualitate si din care vrem sa ne extragem individualitatea. Istorii paralele si in noi.
September 29th, 2007
In sfarsit am publicat rezultatele. A durat ceva mai mult pentru ca am sporit de 4 ori paginile pana la urma (a trebuit sa filtram manual niste situri care aveau RSS dar nu erau bloguri si d-aia a durat un pic mai mult).
Spre deosebire de clasamentul actual, asta reprezinta mai bine starea blogosferei - in sensul ca introduce in joc o seri de bloguri care nu existau la momentul Roblogfest - martie 2007, sau care nu au participat.
Tot legat de actualizarea datelor, veti vedea ca o serie de bloguri cu continut mai nisat (ex mintea-de-ceai, feeder) au cazut niste pozitii. Asta poate e cauzata o mainstreamizare a blogosferei.
Saptamana viitoare ovm avea si mai multe bloguri, si ne apucam de chestiuni noi la proiectul asta daca avem timp.
September 28th, 2007
…unde copii invata stiintele socio-umane (mult mai multe detalii la Andreanum , via Arhi). In Bucuresti.
September 27th, 2007
Dupa astia de la Vodafone tot ce e pana la 15 mb pe luna se poate numi nelimitat, in vreme ce tot ce trece de 15 mb se numeste nerezonabil. Eu macar as numi pachetul ala de 24USD - BlackBerry Rezonabil National in loc de BlackBerry Unlimited National
Si daca tot m-am pornit, uite aici:
“Blackberry Pearl 8100 este atât de mic încât îl poţi lua cu tine peste tot.” Nu era asta definitia telefonului mobil?
“Este cea mai tare combinaţie între inteligenţă şi frumuseţe.” No shit, I’ll merry marry one, in this case.
“Prin accesoriile sale inedite, cameră şi media player, 64 MB memorie, slot de memory card, îţi oferă posibilitatea de a viziona chiar şi filme.” Intr-adevar, inedite “accessorii”. 
September 25th, 2007
Am gasit tot felul de chestii care ar fi putut sa fie minunate in timp ce strangeam. Carti pe care le-am citit si le-am uitat ca si cum nu le-as fi citit, tot felul de tokenuri (pietre, maimutoi, obiecte care poate au avut intr-un punct valoare sentimentala), parfumuri pe care nu le-am folosit decat poate o data, CD-uri cu muzica pe care am ascultat-o prea rar ca sa nu-mi fie straina. Faza este ca nu numai nu putem sa ne bucuram de toate lucrurile din lumea asta, dar nici macar pe cele care le avem nu putem sa le punem in valoare pe toate. E o chestie e optiune sau de noroc, naiba stie. Cert este ca suntem doar un decupaj. Si mai ciudat este ca nu ne induram sa aruncam ceea ce nu suntem, ceea ce avem fara sa vrem sa avem, desi stiim ca niciodata nu vom fi. Am aruncat lucruri neimportante, am pastrat lucruri neimportante.
Mi se pare ca nu e cel mai greu pentru un lucru, un om, o chestie sa devina din neexistent - existent. Cel mai greu este sa devina din moment, durata si apoi memorie. Abia atunci are un sens. Restul sunt doar fenomene, epiderma.
Am gasit o carte de lirica latina. Probabil doar am frunzarit-o candva. Poate ar fi trebuit sa o fi citit cu atentie, sa fi invatat latina, si apoi greaca, si apoi sa-l divinizez pe Eliade sau pe Papini sau pe cine mai stie cine. Din pacate, sau din fericire, am ales intotdeauna calea de mijloc. Sa fii citit fara sa sacrifici totul pentru citire. Mediocritate? Intelepciune?
Am vazut o data un film (Heat) in care Robert DeNiro spune in cuvinte mai frumoase ca filosofia lui este sa poata pleca de oriunde in 30 de secunde. Sa nu fie legat cu nimic. Mi-a placut replica aia. Am vrut sa plec si eu in 30 de secunde. Acum insa, strangand lucruri, mi-am dat seama ca nu sunt asa. I-am urat intotdeauna pe maharajahii aia care se deplasau cu 100 de elefanti. As fi vrut sa fiu un razboinic mergand pe jos. Din pacate, alegerile mele nu au fost probabil atat de stoice si de retinute ca sa fiu un razboinic mergand pe jos. Nu sunt nici un maharajah, cel putin. Sunt un sarpe cu un cap mic si o coada lunga pe care o trage dupa el. Sarpele vrea sa fie brotac, brotacul vrea sa fie sarpe. Sau si mai bine, brotacul ajunge sarpe care vrea sa redevina brotac.
Am aruncat saci de macultatura, inclusiv ce mai scrijeleam eu pe vremuri. Am pastrat o povestire, si niste scrisori netrimise, si un curs marcat in toate culorile curcubeului (Drept civil - obligatiuni).
Don’t mind me.
September 23rd, 2007
Andreea imi povestea despre teoria unei prietene de-a ei cum ca munca fizica te scuteste de tot felul de deprimari difuze pe care noi oamenii de birou, relativ sanatosi, relativ asezati, le avem din cand in cand. Si adevarul e ca printre randuri, la munca, in timp ce facem una sau alta, gandul ne mai zboara la chestiuniile noastre persoanale. Fireste, si daca muncesti fizic te gandesti la ale tale, dar parca nu asa mult. Sau poate noi astia care stam la birouri suntem predispusi la raznit ganduri, moare mori stricate ce suntem. Naiba stie. Cert e ca as merge intr-un weekend la cules struguri sau porumb for a change. Mai mergeam in copilarie. Atunci mi se parea destul de enervant. Cam asa cum mi se pare cum uneori cand tot stau si scriu mailuri, docuri si exceluri. :))
September 21st, 2007
7.1 Ca in bancul ala cu rabinul si gastele: eu carti mai am, dar tu mai ai saci? 10 saci umpluti si probabil ar mai fi nevoie de vreo 3 pentru acea parte a bibliotecii (mai am inca vreo 12 saci de carti si in sufragerie (living ca sa fiu trendy) si ca sa ma laud.
7.2 Gasit urmatoarele:
- Platon. Filozofie si cenzura a lui Andrei Cornea: asta chiar e o carte foarte misto
- Petru Cretia: Iov, Ecleziastul, Iona, Ruth, Cantarea Cantarilor (o sa citesc niste Iov acum: “Ce care poarta-n sine-nselaciunea, cel care seamana faradelegea/Nimicire va culege.”)
7.3 Gasit Tenzin Gy Atso (adica Dalai Lama - actualul si ultimul): “Logica Iubirii”. Cartea asta m-a facut sa nu vreau sa fiu avocat - bucatica care zice ca cel mai important este sa poti dormi bine noaptea. Insa oricum am insomnii uneori. :))
7.4 Gasit Sistemul obiectelor a lui Baudrilard. De mult voiam sa citesc cartea asta. Nici nu stiam ca o am. Dar poate deja am citit-o. Naiba stie
7.5 Gasit Hemingway - “Castigatorul nu ia nimic” si “Fiesta”. Fiesta a fost un dintre cartile mele de suflet acum vreo zece ani.
Gata pe moment. Dush si culcare. The sun also rises tomorrow, nu?
September 20th, 2007
Gasit:
- Constitutia Romaniei. Aruncat
- Dictionar Maghiar-Roman dat de Andras. Dac=indaratnicie, cerbicie (dupa scurtimea cuvantului, asta pare a fi fost foarte folosit intr-o epoca - multi unguri/unguroaise indaratnici/e probabil)
- “Pesteri scufundate” - cartea pe care mi-am dorit-o la 10 ani de Mos Nicolae
- Trakl - Poeme (cititi si voi in alta parte ca nu prea am timp de scris)
- Zhuang Zi - asta il pun deoparte sa-l recitesc si sa-mi asezonez discursul cu parabole tao.
September 20th, 2007
5.1 As putea reciti “Simboluri si transformari” a lui Jung. M-a linistit candva Am pus-o deoparte.
5.2 Uite ce misto se numeste capitolul 5 din Ende - Poveste fara sfarsit: Bi-sihastrii
5.3 Gasit lucrarea de diploma: “Regimul juridic al ajutoarelor de stat in Uniunea Europeana”. Nu aveam un stil rau. Monica, tu ce ai facut?
September 20th, 2007
Frumos, din Lysis:
” Se pare deci, Mexemos, ca cel iubit ii este prieten iubitorului sau, chiar daca nu-l iubeste si chiar daca-l uraste? Cum se intampla cu pruncii nou-nascuti, care inca nu iubesc, ba chiar prind ura cand sunt pedepsiti de mama sau de tata; dar si atunci cand ei urasc, sunt mai dragi parintilor ca orice pe lume. - Cred ca asa este, spuse. - Rezulta ca prieten nu es cel ce poarta, ci cel caruia i se poarta prietenie.”
Mare vulpoi si Socrate asta. Cum urmeaza el sa le intoarca de aici incolo.
September 20th, 2007
Next Posts
Previous Posts