Posts filed under 'Firimituri'
Am gasit tot felul de chestii care ar fi putut sa fie minunate in timp ce strangeam. Carti pe care le-am citit si le-am uitat ca si cum nu le-as fi citit, tot felul de tokenuri (pietre, maimutoi, obiecte care poate au avut intr-un punct valoare sentimentala), parfumuri pe care nu le-am folosit decat poate o data, CD-uri cu muzica pe care am ascultat-o prea rar ca sa nu-mi fie straina. Faza este ca nu numai nu putem sa ne bucuram de toate lucrurile din lumea asta, dar nici macar pe cele care le avem nu putem sa le punem in valoare pe toate. E o chestie e optiune sau de noroc, naiba stie. Cert este ca suntem doar un decupaj. Si mai ciudat este ca nu ne induram sa aruncam ceea ce nu suntem, ceea ce avem fara sa vrem sa avem, desi stiim ca niciodata nu vom fi. Am aruncat lucruri neimportante, am pastrat lucruri neimportante.
Mi se pare ca nu e cel mai greu pentru un lucru, un om, o chestie sa devina din neexistent - existent. Cel mai greu este sa devina din moment, durata si apoi memorie. Abia atunci are un sens. Restul sunt doar fenomene, epiderma.
Am gasit o carte de lirica latina. Probabil doar am frunzarit-o candva. Poate ar fi trebuit sa o fi citit cu atentie, sa fi invatat latina, si apoi greaca, si apoi sa-l divinizez pe Eliade sau pe Papini sau pe cine mai stie cine. Din pacate, sau din fericire, am ales intotdeauna calea de mijloc. Sa fii citit fara sa sacrifici totul pentru citire. Mediocritate? Intelepciune?
Am vazut o data un film (Heat) in care Robert DeNiro spune in cuvinte mai frumoase ca filosofia lui este sa poata pleca de oriunde in 30 de secunde. Sa nu fie legat cu nimic. Mi-a placut replica aia. Am vrut sa plec si eu in 30 de secunde. Acum insa, strangand lucruri, mi-am dat seama ca nu sunt asa. I-am urat intotdeauna pe maharajahii aia care se deplasau cu 100 de elefanti. As fi vrut sa fiu un razboinic mergand pe jos. Din pacate, alegerile mele nu au fost probabil atat de stoice si de retinute ca sa fiu un razboinic mergand pe jos. Nu sunt nici un maharajah, cel putin. Sunt un sarpe cu un cap mic si o coada lunga pe care o trage dupa el. Sarpele vrea sa fie brotac, brotacul vrea sa fie sarpe. Sau si mai bine, brotacul ajunge sarpe care vrea sa redevina brotac.
Am aruncat saci de macultatura, inclusiv ce mai scrijeleam eu pe vremuri. Am pastrat o povestire, si niste scrisori netrimise, si un curs marcat in toate culorile curcubeului (Drept civil - obligatiuni).
Don’t mind me. 
September 23rd, 2007
Andreea imi povestea despre teoria unei prietene de-a ei cum ca munca fizica te scuteste de tot felul de deprimari difuze pe care noi oamenii de birou, relativ sanatosi, relativ asezati, le avem din cand in cand. Si adevarul e ca printre randuri, la munca, in timp ce facem una sau alta, gandul ne mai zboara la chestiuniile noastre persoanale. Fireste, si daca muncesti fizic te gandesti la ale tale, dar parca nu asa mult. Sau poate noi astia care stam la birouri suntem predispusi la raznit ganduri, moare mori stricate ce suntem. Naiba stie. Cert e ca as merge intr-un weekend la cules struguri sau porumb for a change. Mai mergeam in copilarie. Atunci mi se parea destul de enervant. Cam asa cum mi se pare cum uneori cand tot stau si scriu mailuri, docuri si exceluri. :))
September 21st, 2007
7.1 Ca in bancul ala cu rabinul si gastele: eu carti mai am, dar tu mai ai saci? 10 saci umpluti si probabil ar mai fi nevoie de vreo 3 pentru acea parte a bibliotecii (mai am inca vreo 12 saci de carti si in sufragerie (living ca sa fiu trendy) si ca sa ma laud.
7.2 Gasit urmatoarele:
- Platon. Filozofie si cenzura a lui Andrei Cornea: asta chiar e o carte foarte misto
- Petru Cretia: Iov, Ecleziastul, Iona, Ruth, Cantarea Cantarilor (o sa citesc niste Iov acum: “Ce care poarta-n sine-nselaciunea, cel care seamana faradelegea/Nimicire va culege.”)
7.3 Gasit Tenzin Gy Atso (adica Dalai Lama - actualul si ultimul): “Logica Iubirii”. Cartea asta m-a facut sa nu vreau sa fiu avocat - bucatica care zice ca cel mai important este sa poti dormi bine noaptea. Insa oricum am insomnii uneori. :))
7.4 Gasit Sistemul obiectelor a lui Baudrilard. De mult voiam sa citesc cartea asta. Nici nu stiam ca o am. Dar poate deja am citit-o. Naiba stie
7.5 Gasit Hemingway - “Castigatorul nu ia nimic” si “Fiesta”. Fiesta a fost un dintre cartile mele de suflet acum vreo zece ani.
Gata pe moment. Dush si culcare. The sun also rises tomorrow, nu?
September 20th, 2007
Gasit:
- Constitutia Romaniei. Aruncat
- Dictionar Maghiar-Roman dat de Andras. Dac=indaratnicie, cerbicie (dupa scurtimea cuvantului, asta pare a fi fost foarte folosit intr-o epoca - multi unguri/unguroaise indaratnici/e probabil)
- “Pesteri scufundate” - cartea pe care mi-am dorit-o la 10 ani de Mos Nicolae
- Trakl - Poeme (cititi si voi in alta parte ca nu prea am timp de scris)
- Zhuang Zi - asta il pun deoparte sa-l recitesc si sa-mi asezonez discursul cu parabole tao.
September 20th, 2007
5.1 As putea reciti “Simboluri si transformari” a lui Jung. M-a linistit candva 
Am pus-o deoparte.
5.2 Uite ce misto se numeste capitolul 5 din Ende - Poveste fara sfarsit: Bi-sihastrii
5.3 Gasit lucrarea de diploma: “Regimul juridic al ajutoarelor de stat in Uniunea Europeana”. Nu aveam un stil rau. Monica, tu ce ai facut?
September 20th, 2007
Frumos, din Lysis:
” Se pare deci, Mexemos, ca cel iubit ii este prieten iubitorului sau, chiar daca nu-l iubeste si chiar daca-l uraste? Cum se intampla cu pruncii nou-nascuti, care inca nu iubesc, ba chiar prind ura cand sunt pedepsiti de mama sau de tata; dar si atunci cand ei urasc, sunt mai dragi parintilor ca orice pe lume. - Cred ca asa este, spuse. - Rezulta ca prieten nu es cel ce poarta, ci cel caruia i se poarta prietenie.”
Mare vulpoi si Socrate asta. Cum urmeaza el sa le intoarca de aici incolo.
September 20th, 2007
3.1 regasit “Femeia in rosu” de Mircea Nedelciu - Adriana Babeti - Mircea Mihaies. Un roman superb. Dillinger, noi romanii, si mai ales femeile noastre in rosu, ti-am tras-o. Parca am promis cartea asta cuiva.
3.2 Acolo capul cade pe piept, istovit seara,
Si viseaza la ce-i acasa,
Semnele la fereastra, binetele in unde mai largi,
Sarutarea sotiei in caldura unei singure paturi;
Insa desteptandu-se vede
Stoluri de pasari pentru el fara nume, dincolo de portaluri glasuri
Ale unor oameni nestiuti tesand o alta iubire.
Ratacitorul - WH Auden (aproape ca uitasem ca exista poetul asta care imi placea mult)
September 20th, 2007
Chiar ca o sa dureze. Poimaine era un termen optimis. Uite o dedicatie supertare de pe un Secol XX (cand eram in facultate cumparam multe secole 20 de la anticariat).
“Daruita de tata mare lui Adisor cand a venit acasa de la maternitate. Azi - 5 VI 1964″
Astazi, Adisor are 43 de ani. Multi inainte!
September 20th, 2007
Faza e ca s-ar putea sa dureze ceva pana strang toate cartile. In vine sa ma uit prin multe. Uite ceva misto - dintr-o poezie numita “Ultima zi” de Seferis.
Intre timp, moartea se-apropie!
Cum moare-un om?!
Totusi, vrei sa-ti castigi
moartea ta proprie.
Si-n jocul asta iti mistui viata.
(…)
Ti-amintesti de batranii intelepti
care ne-au lasat orfani.
O pereche trece vorbind:
“M-am saturat de amurg, hai acasa”
“Hai acasa, s-aprindem lumina”.
Traducator e Nichita. Nu stiam ca stia greca. Inapoi la strans. Si la live bloggin despre strans. In ritmul asta termin poimaine.
September 20th, 2007
Ok, hai sa ma apuc sa imi strang cartile in saci.
September 20th, 2007
Astazi am avut noroc (in sensul ca: 1. a plouat; 2. asta m-a binedispus teribil 
) si prin urmare mi-am luat my famous greenish-grey raincoat. Cumparata exact dupa ce am intrat la facultate, acum 11 ani. Si inca vine bine, pe cuvant. Si tot legat de asta, am aflat la un moment dat ca unii colegi ma porecleau Alain Delon - flatant, nu? Poate raincoatul si faptul ca aveam parul mai lung erau de vina - niciodata insa nu am izbutit sa fiu a ladies man like domnul mai sus pomenit).
In fine, nu mai tin minte ce voiam sa spun referitor la the faimous raincoat. Poate ca inca mai incap in el desi acum ar trebui sa mi se zica mai degraba Brando :)) Sau poate ca e bine sa ai haine vechi. Am gasit si banuti vechi in buzunare, apropo.
Si mergand eu asa prin ploaia marunta ma gandeam ca nu imi plac metaforele pentru ca fie sunt truisme, fie sunt absurde. Bine, dar - cum mi-a spus cineva o data - eu sunt destul de cheesy-metaforizant. Asta este, poate nu imi place dar nu stiu o cale mai buna, zic eu. Zau ca nu as vrea sa fiu asa baroc. Apropo, sa va zic o destainuire rusinoasa, cand eram mic (12-13 ani) gaseam ca cel mai intelept om era Balthasar Gracian. Asta spune multe despre fundamentele gandirii mele.
In fine doi, mergeam eu asa si ma gandeam la Johnny Walker si imi spuneam ca practic noi absolutificam si transformam in simbol niste lucruri foarte normale, mediocre chiar. Johnny Walker merge inainte - mare branza. Daca ne trageam din iepuri, am fi avut reclame cu oameni topaind inainte. Daca ne-am fi tras din broaste testoase, am fi avut reclame cu oameni care merg incet-incet-incet-incet, privind in toate directiile, tarandu-se cate un pic, bagand capul la cutie si tot asa. Big deal.
Gata, aberez.
September 20th, 2007
gasite printre comentariile la unul dintre posturile mele: Di (foarte interesante relatari din peregrinarile albionare) si Cineva (stil inteligent-caustic + simt al povestirii).
September 19th, 2007
Mi-am dat seama ca inca nu stiu sa tac. Imi lipseste rabdarea. Ca atunci cand eram mic si ma apuca zbenguiala tocmai cand mi se zicea sa stau cuminte. Ca atunci cand am numarat pana la 2000 cand mi s-a cerut sa dorm (prima mea intuitie matematica - mi-am dat seama ca as putea sa numar toata viata si tot nu as ajunge la capatul numerelor).
Asadar nu o sa renunt la tacere pentru ca vreau sa spun ceva, ci in primul rand pentru ca nu am rabdarea pentru tacerile adevarate. Acum vreo 12 ani am inteles ca vorbeam mult pentru ca imi era frica de taceri. Acum nu mai imi este frica de ele, dar tot nu le inteleg.
Am pus pe public posturile mele tacute (un pic mai jos in lista, ca tot ma intreba Gilda).
September 18th, 2007
Cand eram tanar si traduceam am descoperit ca limba romana nu are un sinonim perfect pentru “farewell”. “Drum bun” ar fi cel mai apropiat, insa “drum bun” nu spune chiar acelasi lucru. “Farewell” nu este nici o promisiune a reintoarcerii, insa nici o respingere a acesteia. Iar urarea contine mai mult decat un drum, contine o calatorie, contine ceea ce se intampla pe drum, contine un avertisment, grija pentru cel care pleaca si in acelasi timp increderea ca drumul va da roade. Sau poate asa mi se pare mie.
In fine, astazi mi-am dat seama ca vara a trecut, a plecat peste 1000 de oceane, si toamna i-a luat locul. Si poate cel mai bine e sa o lasam sa treaca, sa ne bucuram de toamna, de iarna, si apoi de primavara. E un lucru ciudat si vara asta. Nu putem stii daca la anul va fi o alta vara, sau aceasi vara. Sau, si mai dubitativ, daca fiecare zi din ultimele trei luni a facut parte din aceasi vara. Eu tind sa cred ca intotdeuna e aceasi vara. Dar poate ca altii, mai heracliteeni din fire, vor spune ca exista doar zile de vara, momente fixate de noi in calendar, insa nu exista deloc vara ca si concept. Cert este ca vara a trecut. Cert este ca va veni din nou. Si cel mai important este ca trebuie sa ne traim toamnele si iernile cu aceasi placere. Si, la fel de important, sa tinem minte ceva: galben si verde. Farewell.
September 17th, 2007
Citeam postul superb al lui Irene si ma gandeam ca de multe ori o conditie a frumosului estetic este uratul existentei. Fara moartea unui fluture ratacit cineva nu poate sa scrie un post miscator. Sau poate frumusetea estetica si frumusetea existentei nu sunt un joc cu suma zero, desi mie asa mi se pare. Poate exista sanse pentru o frumusete sanatoasa - cum sunt cantatele lui Bach. Dar stie ceva ce era in sufletul lui Bach?
September 17th, 2007
Ieri ma gandeam ce diferita e memoria cand esti copil, fata de acum. Mai mult reminescenta de senzatii decat de de ganduri, intamplari, stari. Acum parca toata viata se poate comprima intr-un film de doua ore. (Rata mare de compresie la adulti, lipsa oricarei forme de compresie a lumii in amintire la copii - bit pe bit.) Mult prea putin, si altceva nimic.
September 17th, 2007
Ieri am fost din nou la concert si am ascultat, printre altele, suita Romeo si Julieta de Prokifiev. Si ma gandeam la o chestie, citind ca a fost reprezentata prima data la Leningrad in 1938, in vremurile de teroare stalinista. Ne place (de fapt poate nu avem incotro) sa simplificam lucrurile. Sa impartim vremurile (vremurile istorice, dar si vremurile personale) in vremuri negre si vremuri luminoase. Si totusi nu e asa de usor in a delimita, mai ales cand sunt traite la prezent. In vreme ce milioane de oameni erau trimisi in gulag, cateva mii s-au strans si au ascultat o capodopera si au fost miscati. Secretari de partid dar si melomani autentici. Cred ca asta e marea problema a avertismentelor distopice, cum ii spuneam cuiva. Tind sa zugraveasca monocolor - sa nu vorbeasca si de frumusetea din ochiul furtunei. De cele mai multe ori, daca nu suntem zdrobiti de furtuna, fiecare dintre noi se afla intr-un ochi subiectiv de linisiste. Cu multumiri si framantari cotidiene, dar prea putin capabili sa discernem zidul de nori, si ploaie si distructie. Asa cum o furnica nu poate vedea un automobil, de pilda.
Abia aposterior putem sa recompunem imaginea unei epoci si sa spunem: da, asta a fost teroarea stalinista sau da asta a fost holocaustul. Si asta face ca tragedia sa fie repetabila.
Si tot legat de lipsa noastra de orizont vizual, ma gandesc ca asa se intampla si in vietile noastre. Abia ulterior putem sa punem eticheta “am trait bine bucata aia” sau “chiar a fost nasol ce s-a intamplat”. Oamenii folosesc fraza “ironia soartei” dar de fapt e doar lipsa unui punct panoramic.
September 16th, 2007
Ca tot veni vorba de Mozart, hai sa scriu ceva si despre generozitate si geniu. Mozart era un om prietenos. Si darnic. Avea prieteni prin toate felurile de instrumentisti si din cauza asta, de fapt din cauza geniului combinat cu darnicia, a scris concerte pentru toate soiurile de instrumente considerate mai mult sau mai putin minore: corn, flaut, harpa, oboi si cate si mai cate. Ii era usor. Poatea sa daruiasca pentru ca putea sa creeze nescremut. Asta e cel mai important la un dar sufletesc - sa fie nescremut. Pentru ca daca vine dupa chinuiri, atunci daruitorul va dori intotdeauna ceva pentru efortul sau. Daca vine din placerea preaplinului, atunci daruirea este atat un cadou pentru cel care primeste, cat si pentru cel care oferta. Nu putem sa daruim cu adevarat decat ceea ce putem scoate la iveala din sufletul nostru. (Stiu, foarte necrestin intr-un sens, dar asa cred eu - cel putin acum)
Mi-am adus aminte, cum indragostit fiind, prin adolescenta am slabit vreo 15 kilograme in mai putin de 40 de zile. Pe bune. Si ca sa ma raportez la Jung care vorbea de Origene si Tertullian, locuri comune pentru unii, cred ca intotdeauna am fost capabil de sacrificiul fizic-material-trupesc, insa niciodata nu am fost dispus la sacrificiul intelectual-sufletesc-de-constiinta. Da stiu, nu sunt un om bun, ca nu as sacrifica ceea ce valorizez cel mai mult, insa asa sunt si sincer sa fiu I’m ok with it. Cand eram mic una dintre povestile mele favorite era “Hainele Imparatului”. Daca e imparatul e gol nu putem sa mimam vestminte bogate. Daca simtim mediocritatea eu cel putin nu o pot vedea ca un alt-fel-de-fiintare, sau ca pe o halta. Asa sunt eu. Si stiu ca de multe ori e aiurea si stiu ca nu e tocmai zen dar cel mai important e sa traim in capete.
A treia chestie: e frumos sa scrii pe private. Scriu mai mult decat de obicei pentru ca nu imi pasa de interpretari. Si da, stiu ca o sa le fac publice la un moment-dat, insa stiu ca nimeni, sau poate aproape nimeni - poate gresesc fata de doi, trei oameni care imi sunt prieteni foarte dragi, nu va citi cu atentie o tona de posturi. Cam toti or sa zica “uite si la asta, cati gargauni are in cap” sau ceva similar.
September 15th, 2007
Ieri ii spuneam cuiva ce apreciez eu la Mozart: puritatea simtirii. Bucuria e bucurie si tristea e tristete si ambele sunt atat de clare, in interiorul structurilor formale de high austrian classic. Sunt vazute rotund ca si cum ar fi desfasurate pe o sfera, si ar exista un ochi care vede si din centrul sferei dar si din fiecare punct exterior sferei. Sa notez aici ca atunci cand eram mic numeam cercurile si sferele - rotunduri. Cineva mi-a zic acum cateva saptamani ca esti zen nu atunci cand nu suferi si nu te bucuri, ci atunci cand suferinta sau bucurinta inceteaza sa iti faca rau. Cam asa si cu Mozart si claritatea lui. Momentul punctiform, dar etern in sinea lui, si this shall pass too.
Ma uitam astazi la taica-miu si vedeam cu cata placere ii place sa dea ordine meseriasilor. Si meseriasii se supun cu placere. Eu sunt mult mai explicativ, de prea multe ori. Si explicatia poate ca dilueaza sensul actiunii. Poate ca oamenii vor mai degraba o cale, decat o poveste.
Si tot ieri ma gandeam la valori de prag. Cand devine ceva rau, malefic, inacceptabil? Sa spunem ca am dori sa eradicam cancerul din lume. Majoritatea ar accepta sacrificiul unui tap ispasitor uman. Dar daca ar fi cunoscutul lor? Dar daca ar fi o mie de oameni? Dar daca am steriliza 100 de milioane? Cam asa si cu comunismul si nazismul. De asta le gasim abjecte. Pentru ca idealurile lor utopice implica anihilarea a mult prea mult - atat in termeni de victime umane, cat si in termeni de rescriere a culturii, civilizatiei, emotiilor. Cam asa si cu vietile noastre - cat sens au sacrificiile? Sau mai degraba unde isi pierd ele sensul?
September 15th, 2007
Azi mi-am adus aminte de povestea aia kikuyu cu oamenii care incearca sa eradice serpii si ii taie cu lopetile (sau cu alte intrumente taioase, naiba stie) in doua, in trei, in patru. Si a doua zi serpii invie, toate bucatile se transforma in cate un sarpe, si kikuyu au o problema inca si mai mare si apeleaza la zeul suprem (Nogai, parca) care vine cu o solutie (ar fi interesant sa imi aduc aminte care o fi asta, dar nu mai tin mine). Anyway, ideea este ca de ce ti-e frica nu scapi oricum niciodata, si intotdeauna vei fi banuit. Ca in povestea aia vietnameza cu pisica si vrajitorul.
Stateam astazi si ma gandeam, de cand am reinceput sa fumez am mai mult timp de ganduri, la concertul ala al lui Mozart pentru flaut si harpa, la Orfeu, la ce discutam cu prietenii de la filosofie cand eram tineri (o discutie de alminteri foarte prozaica asta de care imi aduc aminte, practic vedetele cu vedetele, filozofii cu filozoafele - si dezbateam exemplul sotilor Miroiu, prostii nimic deosebit, dar chiar au fost niste seri foarte placute atunci la Muzeul literaturii romane, cred, in carciuma normal, nu in muzeu). Asadar cred ca ma gandeam la afinitati ca mod de selectie al prietenilor si al perechi, la pierderea din vedere a acestui lucru, la cine sunt eu exact ca sa imi determin afinitatile, ma gandeam la realitate si la supapele din ea, care sunt supapele, introducem viata noastra privata in realitate, ceea ce e nasol pentru ca realitatea e terna, si daca o introducem in realitate singura supapa este drumul spiritual propriu, sau legam viata noastra privata de drumul spiritual. Practic sunt trei mari domenii ale realitatii: domeniul luptei cotidiene pentru existenta, domeniul vietii private si domeniul cautarii personale. Cum le raportam una la cealalta. {As zice ca acest post este prea cheesy pentru gustul meu}
Mai m-am gandit eu la niste chestii dar acum mi s-a vidat capul, aparent. Back to work.
Nope, mi-am adus aminte. Make the most from what you have, asta e esenta a ceea ce trebuie sa facem. La asta ma gandeam. Dar intrebarea ramane: what we have? si pe de alta parte what to make? Oricum macar e important ca exista o relationare.
September 14th, 2007
Astazi am vazut o masina pe care scria “produse naturale” si m-am gandit ca suntem foarte departe de natura - in sensul de firea lucrurilor - daca am inceput sa scriem care lucruri sunt naturale. In curand o sa scriem “produse existente”. Cviditatea e moarta. Si apoi mi-a venit in cap, nu stiu din ce motiv, dar trebuie sa fi avut un motiv, frica mea de orbire. Doua frici fizice am cu excrescente spirituale. Mi-e frica sa nu imi pierd picioarele. Peripatetismul, mersul inainte, capacitatea de a-ti intoarce privirea in functie de vrere. Si inca si mai mult, mi-e frica sa nu imi pierd vederea. Intotdeauna m-am crezut un om vizual (dar nu in sensul ala al culorilor, aplecat catre filme) ci in sensul fascinatiei pentru ce se intampla - privirea iti da intotdeauna cea mai buna relatare a ceea ce este (fie ca e vorba de fapte de pe strada, fie ca e vorba de litere, fie ca e vorba de rarele momente in care lumea se intoarce in noi si ne influenteaza decisiv). Orbirea ca teama. Uneori ma gandesc ca frica de orbire ma face sa fiu rational (nu vreau sa ma deziluzionez), sa am groaza de minciuna (vreau sa vad lucrurile asa cum sunt), sa fiu uneori paranoic. Sau poate e invers frica de altii, cum scriam ieri, este de fapt radacina. Iar orbirea este doar frica de neputinta in raport cu altii. Oricum nu pot sa vad orbirea borgesian.
Si ca tot am scris “deziluzionez” ma mai gandeam de dimineata (de cand cand am reinceput sa fumez ma gandesc mult dimineata la cai verzi pe pereti) asadar ma gandeam dimineata ca tot ce facem, facem ca sa ne deziluzionam (sa ne scapam de iluzii) - ne fortam sa obtinem ceea ce vrem ca sa nu traim cu visul/deznadejdea ca ar fi mai mult mai bine daca avea obiectul dorintei noastre - si totusi stim in fiecare moment ca nu e asa.
September 14th, 2007
Azi mi-am dat seama ca legea a doua termodinamicii nu functioneaza in ceea ce priveste oamenii. Legea aia cu apa calda si apa rece care dau apa calaie. Oamenii fac fapte rele, apoi fapte bune, insa unele nu le anihileaza pe altele. Suntem un sirag de abjectie si de frumusetele. Macar unii dintre noi.
Tot astazi m-a bufnit rasul dandu-mi seama ca Vali zugravul se deda la Glenfidchul meu de 12 ani. Cred ca nu isi da seama ca nu e tocmai coniacul Unirea. Sau poate gaseste un sens cvasiestetic in aroma de butoi de stejar a single maltului :)) Anyway am vazut ca aproape a terminat sticla din frigider. Trebuie sa ii iau alta si sa i-o las acolo.
Si tot astazi am ascultat un concert frumos de Mozart pentru harpa si flaut. E infricosator sa te gandesti ca asemenea creatii vin dintr-un bulgare de carne si sange. Atunci ce suntem noi? In cele din urma exista doar un creator la o suta de milioane. Restul traim, mancam, facem bani, facem lucruri, facem copii, si daca avem norocul putem sa ne bucuram de creatiile celor cateva zeci, maxim sute care au insemnat cu adevarat ceva.
Si tot astazi mi-am dat seama ca Orfeu e un personaj mediocru. Trebuia sa se intoarca in infern. Si sa cante acolo pana la moarte. Atunci l-ar fi egalat pe Prometeu. Abia atunci ar fi putut alege curat, dincolo de pasionalitate. Poezia adevarata transcede referentul.
September 13th, 2007
Stateam astazi, fumam o tigara pe balcon, in timp ce casa mea e santier intr-o parte si depozit in cealalta, si ma gandeam de ce sunt eu agnostic. Ma mai gandisem si acum doua zile la ceva similar insa intr-o alta forma mai extrovertita, mai comunicabila, ca sa citeasca lumea.
Cred ca sunt agnostic pentru a putea crede ce vreau eu sa cred. Cred ca e important sa postulezi lipsa oricarui criteriu de detectare transpersonala (trans e mai tare aici decat inter - nu exista inter, e doar o fictiune, gandurile doar calatoresc de la unul la celalalt, dar nu ne ating decat epiderma fiintei - nu cred ca Buber avea dreptate, dar poate l-am citit cand eram prea crud, de fapt sunt si acum prea crud, imi place cuvantul crud pentru ca spune doua lucruri care de fapt sunt acelasi, bunatatea adevarata vine la momentul coacerii, uite de exemplu d-aia imi place mie de Irene) asadar cred ca e important sa nu postulezi un criteriul de detectare transpersonala a absoluturilor fiecaruia pentru a da posibilitatea fiecaruia sa isi aleaga scopul. Cauzele - da, ele pot fi puse intr-o ordine mai mult sau mai putin haotica si arbitrara, insa scopurile - nu. Traim pentru scopuri. Si da, stiu ca scopurile sunt zadarnice si in acelasi timp stiu ca trebuie sa credem cu dintii stransi in scopurile noastre zadarnice. Sunt agnostic ca sa cred ceea ce aleg sa cred. Sa nu trebuiasca sa imi modelez discursul poetic intern dupa discursurile oficiale. E singurul loc in care putem sa fim noi cu adevarat.
Ma gandeam acum doua zile sa scriu ca sunt agnostic ca sa pot sa cred desi e absurd, tertullian, nu, si ca sunt paranoic uneori ca sa pot lasa garda jos si sa fiu naiv pana la capat. De fapt sunt doua optiuni personale care au acelasi izvor - frica de ceilalti. Nu frica de a spune ceea ce cred, si nici frica de a fi judecat, ci mai degraba frica de a nu fi asimilat, redus. D-aia imi plac mie animalele fabuloase, dragonii, unicornii, chiar si capcaunii si balaurii - simt o afinitate pentru ei, asa cum simt si pentru animalele albe (elefantii albi, lupii albi, samoiezii). Cred ca e greu sa existi si sa ramai alb intr-o lume in care lucrurile sunt variante de gri si de maro. Si mai imi plac animalele albe pentru ca de prea multe ori sunt negru (in sensul ala in care vorbeam cu Cristina in facultate, complicitatea negrilor neintelesi de restul lumii, furia si misericordia aparent intamplatoare, dar care are justificari nu in cauze ci in alegeri dure, crude, facute in interiorul sufletului). E greu sa alegi, sa fii alb, sa fii negru, sa fii tern. Fiecare alegere inseamna o lipsa.
September 13th, 2007
Trecand peste nervii zilei, a fost o zi ok. Adica cel mai important este sa intelegi: 1. deprimarea e naturala; 2. deprimarea are un final 3. intre timp trebuie sa iti vezi cat mai bine de ale tale pentru ca la finalul ei sa te bucuri de viata cat mai bine. Astept sa ninga. Astept sa ninga sa sa ma plimb prin noapte, ningand. Deh, asa sunt eu cliseatic.
Azi am aflat incepe un nou mileniu pentru o parte a lumii: dupa calendarul ethiopian. Mai sunt doar cateva ore din mileniul vechi. Sa le uram un mileniu mai bun. Iar pentru tot felul de religii e inceputul perioadei sfinte: September 12: Ramadan begins at sunset (Islam, 2007); Rosh Hashanah begins at sunset (Judaism, 2007); Second Millennium of the Ethiopian calendar (2007); New Year’s Day in the Coptic calendar (2007). E ok
Tot astazi mi-am luat de la Cora un set de CD-uri Bach. Si am aflat ca prima piesa de pe discul de aur trimis in spatiu in ‘77 (anul nasterii mele) este concertul brandemburgic numarul 2. Si ca Bach este cel mai bine reprezentat muzician (3 piese). Daca extraterestrii vor gasi vreodata discul or sa isi faca o parere prea buna despre noi (o sa creada ca suntem o rasa rationala care iti extrage bucuria din constructii matematice complexe). Frumoase trompetele din #2, mie insa mi se pare mai bun #3. Mai impunator ca si constructie, si intr-o forma mai intors in sine insusi. De gustibus.
O sa scriu undercover pentru o vreme. Sa scriu exact ce as scrie pentru mine, cel de peste 10-20-30 de ani.
Multumesc, draga jurnalule. Tu nu o sa minti niciodata (aici e o autopersiflare subtila, pe bune). :)) Si sa nu uitam, Heute Ich bine ein Ethiopienisher. :)) Acum o sa ma duc sa ma spal si sa aleg o carte din cele 300 pe care vreau sa le citesc. Bach asta e genial. Mi-ar placea sa fiu dirijor de Bach. Mi se pare ca ar trebui interpretat un pic mai dramatic. Adica stiu ca e corect cum e interpretat dar o tenta mai tragic-martiala ar fi foarte buna pentru vremurile noastre (sau doar pentru spiritul meu).
September 12th, 2007
Am hotarat sa tac pentru o vreme. Heidegger zicea ca tacerea e starea autentica a cuvantului. Ma gandesc ca in ultima vreme am vorbit mult prea mult, si ma simt secatuit si cuvintele mi s-au degradat, vocabule fara noima. Nu mai stiu daca am ce spune. Sau mai degraba nu mai cred ca are sens sa spun ceea ce am de spus. Asadar voi lua o pauza (mai lunga sau mai scurta, sau poate definitiva), iar daca voi simti ca am ceva de spus voi scrie un post privat, doar pentru mine. Sper sa revin.
September 11th, 2007
Next Posts
Previous Posts