Category Archives: gand

seminte (cocor 2)

Am mancat o rosie mare si buna. Si mi-am adus aminte de obiceiul tatalui meu de cand eram mic, de fapt doar o vorba – caci nu cred sa se fi concretizat nimic vreodata –   de a tine semintele unei legume (rosii sau pepene). Le strangea zicand ca trebuie replantate. O amintire din copilaria mea, o reminescenta din copilaria lui de la tara.

Si mancand rosia aia, dupa ce citisem The Windup Girl saptamana asta, mi-am zis in joaca ca ar trebui sa colectionez si eu seminte, asa cum colectionez carti. Fireste, nu o sa se concretizeze nimic. Dar pe de alta parte, poate deja traim intr-un inceput de distopie in care semintele plantelor, biodiversitatea, ne vor fi luate mai repede decat cartile. Poate suntem mai aproape de lumea din Windup Girl decat din Fahrenheit 451. Desi nici in privinta cititului lucrurile nu stau prea bine. Si nu-i nevoie sa arzi carti se pare, e suficient sa obisnuiesti oamenii sa nu citeasca de placere, cum zicea cineva.

In fine, cert este ca genul de seminte terminator de la Monsanto sau alte companii similare sunt una dintre cele mai abjecte strategii de lock-in care pot exista. O deternare a naturalului. Ganditi-va ca poate peste cateva decenii copii nu vor mai putea invata adevarul ala simplu ca agricultorul salveaza cele mai bune seminte ca sa le replanteze, si astfel sa obtina ceva mai bun. Si privind mai larg, cred ca discutia pe paradigma secolului 21 in privina monopolurilor va fi nu despre cote de piata dominanta, ci despre strategii de lock-in, despre neportabilitate in folosirea serviciilor de internet, despre aservirea datelor oamenilor si mecanismelor naturale (in farma, biotehnologii etc).

post din post

Ma intreb daca postumanismul de tip Kurzweill (adica apostolic, escatologic, implicat, spune-i cum   vrei) e cumva derivat din postmodernitatea grasa, saturata, lenesa a suburbiilor, asa cum o descrie Ballard, de pilda (sau si Baudrillard, de fapt). Cu alte cuvinte daca leneveala asta in care timpul se staticizeaza, nu implica un fel de eternizare dezirabila (prin mijloace magice, tehnologice etc). Poate e un continuum de gandire intre suburbia protectoare a anilor ’50 in care s-au nascut baby-boomersii, new age-ul si nemurirea sufletului din anii ’60-’70 in care si-au trait tineretea, si cele mai noi de tipul singularity is near. Poate sunt dezideratele aceleiasi generatii (aia nascuti in suburbiile americane in anii 50, care acum ajung spre varsta expirarii fizice).

Fireste, e si o doza mare de mecanicism naiv in toate teoriile de tip singularitate/posthumanism (legatura intre ele si Internet/computere e cam aceas ca intre programele spatiale si extrapolarile cu nave cosmice pe backgroundul unei cresteri explozive a aviatiei in anii ’30-’50, mai ales legata de razboi) , dar cred ca e vorba de ceva mai mult: din anii ’50 oamenii au inceput sa creada in amenajarea inginereasca a confortului vietii, iar aceasta credinta a cam fost confirmata deceniu cu deceniu. Acum incepem sa credem ca putem evita moartea prin mijloace ingineresti, asa cum putem evita polio, tantarii sau depresiile, cu doar o injectie, pastila, plasture.

 

nomazi simbolici

Referitor la desteptarea Romaniei, eu sunt mai mult decat usor sceptic. Pur si simplu cred ca e o cauza pierduta, cel putin pe termen mediu. Si asta nu din motive pur economice, ci in primul rand din pierderea sperantei. O arata faptul ca oamenii isi amenajeaza din ce in ce mai mult existentele facand abstractie de zona publica sau plecand cu totul din tara.

Asta imi aduce aminte de un episod dintr-un documentar BBC clasic, “Ascent of Man”, in care realizatorul  – Jacob Bronowski – vorbeste de incapacitatea popoarelor nomade de a cladi civilizatii. Cam asa si cu noi – cred ca am devenit cu totii nomazi la nivel simbolic. Nu reusim sa acumulam suficient cheag (capital mental sau financiar destinat unor proiecte pe termen lung, aici). Nu mai vrem sa ne legam vietiile de locul asta. Poate unii accepta sa ramana aici, dar nu pentru loc, ci in pofida locului, pentru familie si prieteni. Faptul ca tinerii cei mai inteligenti pleaca dupa liceu, faptul ca tinerii antreprenori inteleg ca nu exista o piata interna si tintesc realizarea de proiecte globale, faptul ca asteptam salvatori externi (sa vina americanii, nu europenii, ba nu acum chinezii sau arabii) arata pierderea sperantei ca aici poate fi bine, ca aici te poti vedea parinte fericit, bunic implinit inconjurat de nepoti, vecin zambitor, cumparator sau turist relaxat, contribuabil respectat.

tod und leben

Voiam de mult sa scriu postul asta. Sau mai precis voiam sa scriu niste ganduri ilustrate cu pictura asta, pentru ca in alte vremuri as fi scris ceva diferit. Voiam sa scriu de cand s-a nascut Daria, cred. Voiam sa scriu despre continuitatea asta a vietii. Despre “Catalin Tenita, tata”, asa as fi numit postul, insa acum nu mai stiu care este esenta postului, asa cum stiam atunci, asa ca ii voi da probabil numele tabloului, in germana, nu in romana, si cu litere mici, pentru a nu se intelege ca vreau sa emit vreo cugetare profunda despre viata si moarte, nu ma pricep la cugetari profunde, doar la ganduri curgatoare (in sensul ala heraclitean, nepermanente, nu in sensul de cursive).

As fi vrut sa scriu despre minunea de a fi nascut si minunea de a naste, sau cel putin in cazul nostru, al barbatilor (ciudat, dar folosesc “nostru” doar ca un loc comun semantic, niciodata nu m-am simtit parte dintr-o confrerie a barbatilor, m-am simtit a avea afinitati cu alti oameni, barbati sau femei in egala masura, simtiri comune sau proiecte comune, insa deloc parte a unei comuniuni mistice a “barbatismului”, asa cum nu prea ma simt infuzat de “romanism”), asadar cel putin in cazul barbatilor despre miracolul de a fi tata, categoric mai marunt decat nasterea.

Voiam sa povestesc despre curgere, despre raul linistit din miezul vietii, despre asumare, despre cum nu mai sunt baiatul din bratele mamei (nu mai sunt doar, pentru ca intotdeauna ramane in noi baietelul sau fetita, dupa caz, si intodeauna mama ramane cu imaginea aceea mentala a pruncului ei dragut, laptos, si de aceea e atat de cumplita pierderea unui fiu sau a unei fiice), despre cum simt ca am devenit omul ala din centrul tabloului, caruia nu-i vezi chipul dar care focalizeaza privirea, cumva obosit, cumva increzator, care incearca sa sprijine pe ceilalti (nu Altas, niciodata nu am avut vocatia asta), macar un pic, pentru ca stie ca important e in viata asta sa poti duce greul, sa oferi reciprocitate mai ales de genul pay-it-forward. Si voiam sa povestesc despre ipostazele feminitatii, despre femeile din viata mea, mama, sora, sotie, fiica.

As fi vrut sa spun cateva cuvinte despre fluviul asta numit viata. Si da, eram si acum 4-5 luni constient ca exista moarte, insa ca ceva exterior vietii, care doar o pandeste, o ameninta, o sfarseste, sau poate ii da sens prin finalitatea ei, in genul ala existentialist (sau poate ar trebui sa spun heideggerian, ca sa fiu mai precis?). Acum, dupa moartea lui Emil, stiu, sau poate doar cred/simt, ca moartea are un rol mai ciudat, ca nu e doar calau, e si tortionar si asta e cel mai cumplit, ca dintr-un moment care se poate intampla oricand – tine de norocul fiecaruia – dormim in pat cu ea, ca dintr-un moment ajungem sa practicam acea dubla gandire, ca o stim acolo si nu o mai ignoram ca pe ceva mostruos, ci o integram in cumva in viata, totusi schizoid, ca cimitirele nu mai sunt locuri utilitare la care mergem din cand in cand, ci parti din tesatura existentei.

Ma uit la Daria cum incearca sa mearga in doua picioare, sa-si tina echilibrul si mi se pare ca moartea si gravitatia au un fel de esenta comuna. Si in acelasi timp stiu ca exista flori, dar si cruci, si ca in ciuda a ceea ce zice Ecleziastul, nu e vreme pentru ras si vreme pentru plans, din pacate nu avem acest lux al compartimentarii, e acelasi timp care le contine pe ambele, in acelasi moment si in aceasi minte.

de dimineata

Ma uit la la “Tears in the rain” si aproape ca mi se face pielea gaina, si stiu ca e o fraza adevarata si apoi stiu ca nu, pentru ca ma gandesc la mogaldeata mea, a noastra, care doarme linistita in patutul ei, care se va trezi cu un zambet de placere totala ca exista, zambet cum doar bebelusii au, si stiu ca e ceva dincolo de egoul nostru, ca nu ne pierdeam chiar ca lacrimile in ploaie, sau de fapt e irelevant ca ne pierdem, ca ramanem in memoriile celor dragi, si asta e cel mai important, clipele alea care ne vin in minte tot timpul, care inseamna mult si pe care trebuie sa le cream in altii, si am impresia ca toata asta e vorbarie si iar ma gandesc la mogaldeata si ma apuca o pofta de viata si multumesc 🙂