This gallery contains 35 photos.
Povestea aici.
Medea: Harlan’s World e un animal foarte ciudat. Un experiment de scriere colaborativa intr-o shared world construita cat se poate de temeinic. Aproape obositor de temeinic pe alocuri.
Geneza e urmatoarea: in ’75 cand Ellison era calare pe val, a tinut la UCLA o serie de seminarii despre scrierea de literatura speculativa impreuna cu alti grei ai domeniului: Herbert, Disch, Pohl, Silverberg, Niven, Sturgeon etc. Pe baza discutiilor libere (consemnate in vreo 100 de pagini de carte), s-au creat intai specificatiile (Hal Clement a scris despre astrofizica si geologia planetei, Poul Anderson despre geografie, oceanografie et, Larry Niven despre ecologie si biologie, Pohl despre xenologie, civilizatie, stinte si arte).
Si apoi oamenii au creat povesti pe baza respectivului background. In paranteza fie spus, nu cele mai bune ale lor. Volumul nu se ridica la nivelul lui Dangerous Visions sau Again, DV, insa merita detinut/studiat pentru a intelege mai bine ecosistemul new wave-ului.
Si acum vine descoperirea mea
Zilele trecute, cautand chestii de Ebay am gasit anuntul prin care se vindea un tablou realizat artistul Kelly Freas – ilustratorul volumului in chestiune. De fapt chiar grafica conceptuala a volumului – modificata ulterior pentru a fi mai atractiva pentru coperta.
Iar alaturi de tabloul propriu-zis se ofera un bogat set de manuscrise. (In paranteza fie spus, e foarte interesant cum s-a schimbat lumea in ultimii 30-35 de ani. Cum calculatorul si internetul au facut caduce niste chestii atat de misto, intr-un fel, cum erau masinile de scris si manuscrisele care se plimbau de colo pana colo prin posta. Si da, e mai bine acum in termeni de viteza si eficienta, insa cine a decretat ca trebuie sa ne uitam la viata in termeni de viteza si de eficienta?)
Anyway, pe pagina anuntului erau cateva zeci de imagini scanate dupa manuscris. Dupa versiunile originale ale povestirilor, dupa covorbirile de la UCLA, insa mai ales dupa chestiile de bucatarie interna. Mi-am permis sa copiez imaginile si sa le pun aici pentru ca poate vor fi utile candva vreunui cercetator. Poate versiunea originala nu va mai fi accesibila.
Asadar o sa fac o galerie speciala cu acele scanuri intr-un post separat
O nuvela dintr-o antologie SF tematica numita Nanotech - evident, despre nanotehnologie. Antologie unde se mai afla doua povestiri foarte-foarte tari: Blood Music a lui Greg Bear si Axiomatic a lui Greg Egan.
We Were Out of Our Minds with Joy nu e rea, dar schioapata binisor. Cumva lucrurile nu se leaga bine. Foarte bun fundalul – un viitor relativ apropiat (100 de ani) in care nanotehnologia permite tinerete fara batranete si viata fara de moarte. In care o elita tehnocratica face jocurile politice/economice/legislative. In care terorismul si asalturile nanotehnologice sunt continue, iar inteligenta artificiala functioneaza sub forma unor simbioniti cu oamenii (supusi acestora, gestionand insa mult din existenta) si a unui corpus politienesc ubicuu.
Incepe in stilul lui Zelazny din The Graveyard Heart sau al lui Silverberg din Born with the dead sau Sailing to Byzantium (sau poate, ceva mai nou, al lui Wright din The Golden Age) – fundalul acela tehno-baroc (adica intesat de tehnologie dar la un nivel subiacent, care permite ca lucrurile sa aiba un aer estetic mai somptuos, ce aduce mai mult cu secolul al XVIII – (rococo sau poate un art nouveau de final de secol XIX?) – decat cu pop-artul/bahausul/minimalismul cu care este asociat viitorul/tehnologia de varf). Apropo de baroc in viitor isi mai aduce aminte cineva de Scrisorile din Arcadia ale lui Crohmalniceanu?
Pe fundalul asta avem the beautiful people, ca la Silverberg – artistul sculptural si inteligent care se bucura de avere, faima publica si pretuire a criticilor in acelasi timp, care creaza ca un zeu si ale carui angoase nu-l sugruma niciodata. Sau politicianul inteligent, sexy, machiavelic insa cu capacitatea de a intelege arta, de a trai viata, de a fi. Cumva imi plac povestile de genul asta – imi aduc aminte de cavalerii albi si printesele copilariei. Pe bune, chiar imi plac.
Apropo de the beautiful people, are Pohl un post pe blogul sau despre Silverberg si sotia sa, care erau din tagma aceasta – culti, sculpturali, inconjurati de lux – si care ii invita la un moment-dat pe sotii Pohl la un inot nud in piscina – complexandu-i intrucatva prin frumusetea lor fizica.
Dar sa revenim la nuvela. Partea buna e ca incepe foarte bine ca atmosfera. Si creaza repede nevoia de a afla ce urmeaza. Te face sa devii un pic paranoic – ca la PK Dick. Partea proasta e ca se rupe la jumatate. Lucrurile decad iremediabil fara un sens logic. Si personajul principal non-reactioneaza. Te astepti ca tragedia (personajul este exclus de la nemurire – nu spun mai mult) sa genereze ceva. Mai ales intr-un artist. Ganduri profunde, furie nestapanita, poezie, catharsis. Dar, din pacate, asteptarile nu sunt confirmate. (Asa cum asteptarile ca Marusek sa devina una dintre vocile puternice ale inceputului de secol nu au fost confirmate nici ele.) Nuvela se termina pentru ca trebuie sa se termine undeva.
Ca sa parafrazez avertismentul standard in domeniul investiilor bancare, inceputurile bune nu garanteaza finaluri pe masura. (In paranteza fie spus, cred ca tine si de mestesug – cred ca Silverberg de pilda ar fi salvat fara probleme nuvela asta. Nu trebuia mult ca sa fie o capodopera – un pic de introspectie, un pic de sentiment si un pic de culoare)
Dau un paste la un comentariu de-al meu, replica a un comentariu de-a lui Cosmin Pojoranu, pe Facebook. Mi-ar placea sa aprofundez un pic chestia asta – trinket epoch
E un scriitor foarte misto, Lucius Shepard care spunea intr-un roman de-al lui (A Handbook of American Prayer) ca traim intr-o lume fascinata de nimicuri: de trinkets, de magneti cu busola de pus pe televizor, de brelocuri cu Darth Vader in forma de pisoi, de ceasuri cu cuc din care ies crocodili si orice alte parascovenii care se pot imagina. Citatul e mult mai misto de fapt, si chiar iti recomand cartea. Anyway, ideea e ca ii dau dreptate: traim intr-o lume in care ne anesteziem cu chestii d-astea iar Facebook este dominant tocmai ca este avatarul epocii asa cum Almanahul Fermierului era avatarul secolului XIX sau televizorul cu sitcomurile fara sens a dominat anii 50-’90. La fel, tabloidele sunt o aplicatie a acestei idei