Category Archives: Uncategorized

Gala Premiilor Participarii Publice

In fiecare an dau o mana de ajutor cu jurizatul la mai multe festivaluri/gale/premii (in principal din industriile de unde imi mananc painea si imi cumpar cartile).

Dar cea mai asteptata competitie e de departe Gala 3P – Premiile Participarii Publice organizate de Centrul De Resurse pentru Participare Publica.
Pur si simplu simt ca se poate cand citesc toate povestile oamenilor astora care au luptat la deal cu sistemul si au facut chestii reale (nu doar proiecte de imagine, ci schimbari de legislatie, de proceduri administrative sau de mentalitati).

Exista o legenda hasidica care spune ca lumea, bunastarea ei si mai ales integritatea ei morala, se bazeaza pe un numar mic pe oameni – pe treizeci si sase de intelepti anonimi, oameni normali, cu preocupari normale, poate chiar umili ca averi materiale, insa care fac ca firul acestei lumi sa se deapene firesc. Oameni care nu se cunosc intre ei, ale caror fapte bune nu le cunosc decat cei din jur, ale caror vieti sunt lipsite de emfaza sau falsa stralucire.

Ei sunt mai importanti decat regii si magnatii, decat artistii si filosofii, decat mai marii bisericilor sau mai marii afacerilor.

Cam aceasta e si miza Galei 3P – sa-i gaseasca pe acei oameni care isi fac treaba bine, pe acele organizatii care creaza realmente o viata mai buna pentru cei din jur, pe acei jurnalisti care vorbesc despre “plicticosul” bine si nu despre “fascinante” mondenitati si sau scandaluri de presa. Si sa nu le schimbe viata. Sa nu-i faca vedete sau simboluri. Doar inspiratie pentru ceilalti. Sa ii lase apoi sa isi continue lucrarile in acelasi ritm si cu aceasi dorinta de a face bine.

Si mai sunt doua chestii pentru care imi place sa jurizez la gala 3P. In primul rand, citind toate proiectele inscrise (in care multe din activitati sunt doar schitate, nu supraevaluate ca in alte situatii) ma umplu de optimism – mai putine forme, mai mult fond. Chiar vine primavara si la mine. Iar in al doilea rand, niciodata nu ma tem ca vor exista situatii intalnite in gale din domeniul comercial, in care cei care nu au castigat sunt cumva vexati, considerand ca ar fi meritat mai mult. Pentru ca toti inscrisii la Gala 3P sunt facuti din materialul inteleptilor – stiu ca important e sa faci ceva, nu sa primesti o medalie pentru aceasta.

o poveste prozaica cu birocratie si arta

Povestile de genul asta le stim cu totii: tipicul conflict intre birocratia care face lucrurile “asa cum trebuie facute”  (fara sa mai conteze ca la origine “trebuie” insemna vointa oamenilor) si arta – in aparenta fragila, in realitate avand aceasi robustete si tenacitate ca buruienile salbatice (pentru ca arta adevarata e o buruiana salbatica, nu o floare de sera/supermaket).  Nu exista final niciodata, exista doar batalii castigate de o parte si de alta. Si intre timp, viata trece si pentru artisti si pentru birocrati.

Asadar, chiar ieri, la Social Media Summit spuneam cuiva ca de fapt mie mi-ar placea sa locuiesc intr-un oras mai mic, de pilda la Sibiu. Intr-un loc unde oamenii sunt mai asezati, mai domoli, in care poti sa iti cunosti vecinii mai bine si sa te bucuri mai bine de lucrurile alea marunte care compun viata. Si mai ales in care poti sa iti cresti copiii mai frumos.

Si pentru ca lucrurile se leaga in moduri nebanuite, astazi un prieten mi-a povestit despre o chestie din Sibiu. Omul s-a mutat inapoi la Sibiu, dupa multi ani de stat in Bucuresti, tocmai pentru a trai o viata mai normala si pentru a-si creste copilul mai frumos.

Povestea e simpla, asa cum spuneam mai sus: in centrul istoric al Sibiului, la o aruncatura de bat de Piata Mare, se afla un Liceu de Arta. Cu  olimpici, cu seriozitatea de mica Viena, cu elevi mici si mari care invata muzica si artele plastice. Cladirea in care se afla respectivul liceu a fost revendicata si obtinuta in instanta de Biserica Evanghelica, anul trecut.

Partea buna e ca Biserica Evanghelica nu vrea sa scoata liceul din spatiu (legea prevede mentinerea destinatiei unui spatiu revendicat pe o perioada de 10 ani). Partea si mai buna e ca nici macar nu vrea chirie pentru urmatorii 3-4 ani, pana in 2018. Partea inca si mai buna e ca parintii celor 400 de copii ar fi oricum dispusi sa scoata niste bani din buzunar si sa plateasca chiria pentru acel spatiu, daca proprietarul ar dori act lucru.

Si aici povestea ar trebui sa se incheie, in esenta: exista un acord de vointa al partilor implicate si toata lumea e fericita.

Sau ar trebui sa fie.

Partea nasoala e ca in mod legal chiriasul nu este liceul in sine sau consiliul parintilor. E Consiliul Local. Iar Serviciul Scoli din Consiliul Local spune in esenta asa: putin ne intereseaza ca voi sunteti de acord sa o lasati asa, noi decidem sa nu mai incheiem contract de inchiriere cu proprietarul (Biserica Evanghelica) chiar daca aceasta ar fi pe o valoare pur nominala (1 leu/luna, sa spunem). Decidem in schimb sa mutam liceul din centru intr-o zona periferica. In spatiul unde exista alt liceu (care a fost comasat/mutat la un al treilea). Spatiu e intr-o zona industriala si detinut de Biserica Ortodoxa (chiar cred ca acest lucru e irelevant pentru situatie). Spatiul nou implica o chirie de 17000 lei/luna (in paranteza fie spus, nu e o suma deloc mare dar oricum in 4 ani inseamna circa 185K euro care ar putea fi economisiti).

Sincer vorbind, nu este o gaura in cer. In fiecare zi  vedem abuzuri mult mai grave. E doar un act caracteristic pentru birocratia romaneasca: nu doar ca nu ne batem capul sa gasim o solutie, dar chiar si atunci  cand partile implicate ti-o pun pe tava ne intoarcem cu spatele si fluieram un pic (mai afon asa, ca noi am fost la real/uman, nu la liceu de arta).

Si acum situatia e cam asa: Avem 800 de parinti, din care vreo 200 de parinti de elevi micuti, de 7-11 ani, pe care ii vezi pe strazi cu viorile alea mai mari decat ei si te bucuri ca exista. Si 400 de copii. 1200 de suflete care acum se intreaba ce schimbari le va aduce viata – sau mai exact ce schimbari le va aduce in viata o decizie birocratica a unui om din administratia locala. In teorie un om din slujba lor.

Sigur, nu vor muri. Se vor descurca cumva, cum se descurca oamenii in situatii mult mai grele. Intrebarea este de ce trebuie sa  descurce oamenii ceea ce incurca administratia publica. De ce trebuie sa platim ca cineva din administratia publica sa ne incurce vietile? Asta e toata intrebarea de fapt: de ce o parte din valoarea pe care o producem, din timpul pe care ni-l pierdem zi de zi la munca se duce pentru a plati salarii unora care ne pun bete in roate?

Cert este ca administratia unei capitale culturale europene nu intelege cum e cu arta asta. Cum trebuie sa stimulam creativitatea daca dorim ca textura oraselor noastre, calitatea locuirii, sa fie similara Vienei, nu Stalingradului (imediat dupa razboi).

 

 

Henry Navigatorul, Bizarro Robin Hood şi ajutoarele de stat

Problema (pe scurt): Suntem statul roman. Anul acesta avem 60 milioane pe care vrem sa le bagam in IT. Este cel mai bine sa sustinem companii mari pentru angajarea de oameni, sau putem gasi variante cu retur mai mare pentru societate in ansamblul ei, dar si pur financiar/fiscal?

Raspuns pe lung:

Acum cateva luni citeam o carte foarte cuprinzatoare despre apa  in istoria omenirii:  Water de Steven Solomon. Intr-un capitol se vorbeste despre unul dintre primele parteneriate  public-privat.

In esenta, epoca descoperirilor geografice a fost “bootata” de catre Henry Navigatorul, printul mostenitor al Portugaliei si nepotul lui John Gaunt  (ultimul mega-grande-aristocrat medieval), pe la 1420.

Pe scurt: pentru a ajunge in Indii/China si a satisface nevoia aristocratiei de marfuri de lux (condimente, portelan, matase etc) trebuia sa se gasesca o alta cale decat cea traditionala –  traversarea Orientului Apropiat (blocat de expansiunea turca si acelasi timp foarte neeficient din punct de vedere al duratei mari a calatoriei si a raportului mare intre caravanele trimise si cele care intoarse cu succes. Mai mult decat atat, in epoca respectiva echivalentul unei caravane de 2000 de camile era o singura caravela.) Trebuie amintit ca e vorba de epoca in care longitudinea si latidudinea erau concepte din viitor (fiind si ele obiectul unui viitoare “parteneriate public-privat”, de data aceasta britanice).

Continuarea aici

Am inceput sa scriu si pe platforma de bloguri a Adevarul.ro Poate in felul acesta (de rusine) voi scrie si aici mai mult (la vechiul meu prieten)

miliardele si miile (de ani)

51e7WawDJqL._SY344_PJlook-inside-v2,TopRight,1,0_SH20_BO1,204,203,200_

Absolute monarchs

Au si cartile aride meritele lor. Sau poate tine de aparatura umana si mecanismul de speranta-consolare sa gasim merite in orice soi de chestie.

Acum vreo cateva luni citeam mult-apreciata-de-Borges Last and First Man a lui Stapledon si ma gandeam ca o istorie intinsa pe miliarde de ani are neajunsul de a elimina orice idee de individualitate. Cu alte cuvinte, asa cum un val e compus din miliarde de miliarde de miliarde de molecule dar nici una dintre ele nu este determinanta, e vorba de legitati termodinamice, hidraulice etc, cam asa si cu o istorie pe o perioada foarte lunga. Cartea lui Stapledon (un soi de rescriere concreta a Fenomenologiei  lui Hegel) are insa avantajul unor minieseuri despre diferitele feluri de a simti ale diferitelor feluri de umanitati viitoare. Si prin asta e superba. Are in ea tensiunea intre aspiratia fiecaruia de a se depasi, de a semnifica ceva si caderea entropica (dust in the wind, tears in the rain).

Din pacate cartea despre Papalitate nu este de acelasi calibru. Desi m-am declarat intotdeauna adept al listelor, pomelnicelor si catastifelor mi s-a parut insuportabil de stearpa. Practic vorbim de peste 250 de suverani (o lista mai lunga decat orice alta monarhie) care s-au batut in sus (Milano, Imperiul German) si in jos (Sicilia, Neapole), la dreapta (Venetia, Imperiul Otman) si la stanga (Franta, Spania). Facand aliante cu toti cei listati mai sus si desfacandu-le o data la cativa ani (sau chiar si in acelasi an). Incercand sa-si proiecteze putere transfrontalier(prima si probabil inca cea mai mare multinationala dpdv venituri si angajati), incercand sa sprijine anumite forme de umanism (cel neutru dpdv religie) si suprimandu-l pe cel implicat. Papi antisemiti (cei mai multi) si papi care au sustinut evreii. Papi fricosi si papi care adorau bataliile, papi care aruncau cu banii si papi austeri. Abjecti si admirabili.

Cumva cartii respective ii lipseste ideea generala. Chiar daca ar fi fost subiectiva, partiala, fabricata, mi-ar fi placut o structurare in jurul unei idei (de libertate, de credinta in mantuire, de credinta in bunatatea umana etc). Mi-ar fi placut macar o istorie culturala a papalitatii. Sau o istorie diplomatica (a extinderii si decaderii influentei). E insa predominant o istorie militar-administrativa. Din pacate cartea respectiva seamana mai mult cu o carte de telefon, in care niste sute de papi s-au sfadit cu niste sute de regi si imparati si potentati locali, s-au ciondanit cu niste mii de cardinali.

Nu-i o carte dezastroasa, dar sutele de Clementi, Piusi, Ioani, Benedicti raman in mare parte putin memorabili. Din dorinta de a povesti macar cateva pagini despre fiecare s-a pierdut mult din posibilitatea de a zugravi un tablou global.

Pana la urma e mai usor sa tii minte miliardele decat miile, uneori.

Cat de mare e social media in .ro si la ce e bun un blog la timpul potrivit

In general nu-mi place sa scriu despre chestiile profesionale pe blogul asta, e un fel de pubidonderie schizioida (cred ca adevaratul eu sunt ala de acasa, dar la fel de adevarat sunt si cel de la munca, poate si mai mult daca i-am da crezare aluia care spunea ca suntem ceea ce facem repetat).

Vreau totusi sa pun poza asta si sa zic 2-3 chestii:

1. Cand am inceput blogul, prin august 2007, social media se reducea la cele cateva zeci de bloguri. Acum blogurile (zeci de mii) au devenit o particica din tot ecosistemul respectiv.

2. Cand am inceput blogul nu stiam cati oameni frumosi voi cunoaste prin intermediul lui si cat de mult imi va schimba viata.

3. Cand am inceput blogul nu stiam ca peste cativa ani voi face o chestie care sa asculte cat mai mult din social media romaneasca si sa lucrez zi de zi alaturi de colegii mei pentru a o imbunatatii.

A fost o decizie buna, desi a stat mai mult abandonat decat invers. Pentru mine, blogul asta e ca Argos pentru Ulise – un caine credincios care stiu ca ma asteapta. (Si, vorba filmului – Argo fuck yourself 😉 )

infographic_piramida